Text înscris la Maratonul Literar – octombrie, 2016
Era ora 5 dimineață…Nu că ar fi avut vreo importanță, mai ales că nu închisese un ochi toată noaptea…O cunosc prea bine, retinele o ard de atâta nerăbdare…și trenul e abia la ora 10.40… M-am uitat la ea aproape toată noaptea cum se zvârcolea în așternuturi, pe de o parte mă amuza entuziasmul acesta care nu o lăsa să adoarmă, pe de altă parte reușea să mă irite… Ca și colege de cameră, îmi era clar că nu voi închide nici eu un ochi întrega noapte, și nu, nu aș putea să dau vina pe sentimentul de empatie, sau vreo solidaritate colegială amoroasă, nici vorbă. Nu cunoscusem iubirea până la varsta de 26 de ani și sincer nici nu mă grăbeam să îi ies în întâmpinare. Dar ea…Sofia, era cu totul altă poveste….Îl zărise la o paradă militară, cred că la cea de 1 decembrie, anul trecut…Nu am habar cum a reușit să-l repereze în toată agitația aceea de uniforme, cum a simțit că îi sare pulsul pentru o secundă și îi revine abia după ce el îi zâmbește, sincer mă depășesc aceste detalii…De multe ori când îmi povestește ceva legat de Darius, căci așa îl cheamă, las detaliile pierdute, căci mă încarc mai mult energetic analizându-i reacțiile… Într-un mod bizar, dar aparent acceptat cosmic, au decis să se întâlnească la sfârșit de paradă… Unde? Când?…Irelevant. Bucureștiul vechi e plin de locuri “mistice” în care ai putea să resimți că iubirea ta este predestinată… De un an de zile, se vad sporadic și își scriu scrisori interminabile. Nu am avut niciodată curiozitatea de a despături un cocoloș de hârtie pătat de lacrimi de dor, pentru a vedea ce conține…
Știți genul acela de persoană a cărei orice activitate, orice gând sau faptă, se învârte în jurul unei singure idei, imagini? Obsesive, repetitive, veșnic pe fundal? Așa era Sofia cu Darius… Pe de o parte o invidiam, aș fi vrut să simt și eu acel tumult care să mă mobilizeze, să mă încarce…dar probabil eram altă fire, ceva mai practică…
O ascult cum respiră agitat sub plapuma veche și mă gândesc cât de chinuitor ar trebui să fie pentru ea să numere secundele ceasului vechi din holul casei dărăpănate, unde am găsit amândouă gazdă, la o bătrânică senilă și adormită. Săptămâni întregi trec anost pentru noi, aceleași conversații de la Oficiul Poștal, aceleași legături telefonice pe care suntem rugate să le finalizăm, aceleași ture alternante de zi și de noapte… Măcar ea îl are pe Darius… Rar, ce-i drept, căci permisiile sunt ca o mană cerească de care nu poate beneficia orice muritor de rând.
Azi ar trebui să fie ziua cea mare. Nu s-au văzut de cinci săptămâni. Știu acest detaliu, deoarece continuă să-l puncteze. I-am sugerat, ironic, să scrijelească zilele săptămânii pe peretele de lângă noptieră, ar fi o modalitate inovativă de a revigora tapetul scorojit.
Se ridică, e clar, nu mai are stare. Incearcă să nu mă trezească, nu stie că-s trează de ore bune. Dacă aș putea, aș certa-o că mă ține într-o stare de tensiune, dar cumva, mi-e dragă și aș vrea ca această poveste să aibă un final fericit. Îl merită. A avut o viață dificilă, a fost mereu a nimănui, poate asta e șansa ei de a se simți împlinită. Poate…
Se îmbracă grăbit, bagajul e gata de cu seară…nu am nici cea mai vagă idee ce o să facă dacă pleacă de acum de acasă, nu cred că e ceasul nici măcar șase…A, ba da…Pendulul ăla scârțâit din sufrageria pe care o împărțim cu bătrâna, tocmai a anunțat ora șase cu ultimele forțe. Aș vrea să mă trezesc să îi urez drum bun, dar parcă în același timp nu am chef de conversație…
Dupa ce a închis încet ușa, m-am ridicat să o privesc pe geam. Exact cum mi-o imaginam, era grăbită, aproape alerga, deși, Dumnezeu știe, că până la gară nu face mai mult de jumătate de oră. Femeia timida, dar îndrăgostită, care prinde aripi la gândul revederii… De câte ori mergeam cu ea la gară să trimită pachet acasă, statea încurcată pe peron, stingheră, ca și cum toți oamenii care treceau pe lângă ea, aveau o direcție și un scop bine stabilit, mai puțin ea. Câteodată părea că se împleticește în propriile picioare, mai ales când gândurile îi zburau atât de departe.
Ar fi trebuit să o conduc, sunt atât de egoistă! Oricum este ziua noastră liberă și oricum nu am nimic de făcut… Mă conving să îmi fac o cafea, să încerc să mă relaxez, căci mâine o luam de la capăt… Ciudat, atâta alergatură și drumul până acolo cu trenul, pentru doar câteva ore de petrecut cu cineva pe care nu l-ai revăzut atâta timp… Cum oare mențineau iubirea aprinsă? Poate se alimentau tocmai din existența acestor piedici temporale, poate acest lucru îi încrâncena să continue…
Mereu am avut problema asta…analizez prea mult, poate de asta nu reușesc să iubesc pe nimeni și nimic, mereu caut să înțeleg dedesubturile problemei și uit să simt…
E o zi innorată, posibil să plouă… Casa asta mă deprimă, bătrână sforăie, miroase a naftalină și a ulei rânced, îmbibat în mobila asta veche de bucătărie… Simt că mă cuprinde frigul și scârba de tot… Și bătrâna continuă să sforăie… Ciudat, bătrânii de obicei se trezesc cu noaptea în cap, de parcă trebuie să profite de orice fărâmă de timp rămas, femeia asta nu…cred că e capabilă să doarmă întreaga zi.
Cafeaua e rasuflată, Sofia cred că a lăsat borcanul deschis… E așa amețită, dragostea te prostește și la cât de rar se văd, prosteala asta o să tot țină… Nu știu în ce măsură este el amorezat de ea, bărbații sunt altfel, mama mereu îmi spunea asta… “Nu te arunca cu capul înainte, scumpa mea, bărbații se îndrăgostesc ușor și la fel de ușor le trece. Ascultă-mă, nu iubirea menține o relație, ci respectul…și resemnarea”. Tind să cred că are dreptate, măcar pe jumătate.
Să trag perdelele, poate să aerisesc puțin…. Dar… amețita asta și-a uitat o parte din bagaje la capătul patului. Cât e ceasul? Aproape 7… Să i le duc? Oare are nevoie de ele? Vorbim totuși de câteva ore de “revedere”, la ce Dumnezeu i-ar trebui atâtea bagaje?!? Nici nu îmi amintesc exact, când am privit-o pe geam cum merge agitată, dacă avea ceva cu ea în afară de poșetă… Mda, asta înseamnă să fii axat numai pe ce te privește personal, scapi din vedere detalii de genul…
E clar, mă îmbrac, mă duc după ea. Chiar dacă nu o găsesc imediat, în jurul orei 10, va sta neliniștită pe peron, fixând cu privirea ceasul mare din centrul gării și atunci apar eu cu bagajele ei și îi spun “Fată frumoasă și ametită, ți-ai uitat bulendrele!” și o să chicotim împreună ca două școlărițe prostuțe. Avem nevoie amândouă de asta!
Nici nu mai aștept să se răcească cafeaua încât să apuc să sorb din ea, toată situația asta chiar a reușit să mă trezească, să îmi dea un motiv de plăcută agitație. Abia aștept să-i văd reacția când o să mă vadă cu bagajele ei uitate, persiflând-o. Posibil să stea pe peron și să analizeze obsesiv care ar fi cea mai bună variantă, dacă să se întoarcă sau nu acasă dupa ele… Și la stilul nehotărât pe care îl are, aceasta întrebare poate să ii dea târcoale ore întregi, până când oricum ar fi prea târziu că să mai poată face ceva.
În fine, sunt gata… Am ieșit din casă în cea mai acceptabilă liniște, chiar nu am chef de alte complicații și explicații, deci nu e în avantajul meu să trezesc proprietara. Mă împiedic de ultima scară, e întuneric în tentativa asta de bloc și nici graba mea nu e de ajutor. Poate reușim să bem o cafea împreună, pe peronul agitat, să o privesc cum palpită de nerăbdare și anxietate. Mă fascinează câteodată când o văd cum vibrează sub atingerea unui singur gând. E ca și cum prin ea îmi trăiesc povestea de iubire pe care nu o voi avea niciodată…
Am plecat într-o grabă, nici nu m-am pieptănat corespunzător, mi-am strâns părul într-un coc semi-decent și sper că rochia nu-mi e boțită. Cred că sunt singura nebună care aleargă zâmbind la ora aceasta matinală. Mai lipsește să mă împiedic din nou, ca să fie spectacolul complet. Nu intenționez să mă opresc din alergat, deși timp e berechet… Și câinele ăsta, mi-a mirosit entuziasmul, posibil să creadă că am chef de joacă, încerc să-l gonesc, dar deja mă urmează în pas sprinten de ceva vreme. În mod normal, acest lucru m-ar fi exasperat…evit pe cât posibil să trezesc reacții, să atrag priviri suplimentare, nu din timiditate, ci din dorința de a-mi păstra o portița liberă, prin care să trec neobservată, nedetectată. Cu cât mai puține persoane cunosc cât mai multe parți din tine, cu atât poți să le observi mai bine și să îți schimbi tactica, sau povestea, ori de câte ori este nevoie.
Lungă mai e piazzetta asta și bagajele ei o fac să pară și mai lungă…câinele e atât de vesel, încât în mintea mea răsare o mică temere, dacă urmează să se întâmple ceva rău? Parcă prea mult entuziasm, mai ales din partea mea…nici nu îmi amintesc când a fost ultima dată când mi-a păsat de ceva într-atât încât să mă mobilizez la o oră atât de crudă, în singura mea zi liberă… Alung gândul ăsta cinic…Și afară e vreme de ploaie…
Cobor de la metrou, iar mă împiedic…maica-mea m-ar fi întrebat cu ce picior m-am împiedicat, avea certitudinea că dacă piciorul stâng e cel “neîndemânatic”, ceva rău urmează să se întâmple… Ce să se întâmple? – i-aș fi strigat în ureche… Toate merg așa bine… Am ieșit de bună voie din casă să fac un lucru bun…pentru altcineva! Asta da schimbare de atitudine! Mă amuz singură.
Gata! Am ajuns în gară! Unde este amețita asta? Parcă astăzi gara este mai aglomerată ca oricând…Unde naiba se duc toți oamenii aștia? De pe ce peron pleacă oare trenul ăsta? Biroul de informații ar fi util, dar n-am răbdare de așa ceva, prea multă aglomerație și acolo. Mai bine întreb pe cineva, dar văd că toți sunt agitați! Ce naiba? S-au anulat iar trenurile, întârzie? Ce fac toți oamenii ăștia strânși grămada pe peronul ăla? Nu mai încap în tren? Par dezorientați… Mă roade curiozitatea. Sofia mai poate aștepta două minute. Încerc să mă strecor printre puzderia de oameni și mă chinui să nu pierd bagajele, nu văd nimic clar… O stare de panică neînțeleasă mă cuprinde…
Aud frânturi de conversație și încerc să le pun cap la cap… Din câte reușesc să înțeleg, locomotiva care se pregătea să plece înspre gara Basarab pentru a se lăsa anexată altui tren, a spulberat o femeie care s-a aruncat în fața ei, brusc, când tocmai bucata de fier prinsese viteză. Deși fusese doar o locomotivă, acest lucru nu a părut să conteze când a fost vorba să împrăștie biata femeie în zeci de bucățele sângerii… toată lumea era oripilată, conductorul în stare de șoc, mulți vroiau să parcurgă distanța până aproape de locul morbid pentru a se convinge cu proprii ochi că ceea ce auziseră de la alții, nu e doar un zvon. Țin să spun că această curiozitate morbidă mă chinuia și pe mine… Parcă chiar și în momentele de nenorocire găsim o sclipire de plăcere din aceste acte fatidice care, cumva, ne fac să ne bucurăm că moartea nu ne-a ales pe noi…sau noi nu am ales-o pe ea, în cazul de față…
Car bagajele Sofiei dupa mine fără tragere de inimă, ba chiar mă încurcă să mă strecor cât mai aproape de limita impusă de autoritați… Nu văd nimic clar, încep să cred că e doar o găselniță…Poate li s-a stricat iar locomotiva și au găsit un pretext atât de deplasat încât să ascundă acest lucru… Sunt defectă! Cum pot să gândesc așa în asemenea momente de panică și tumult?
Stai, văd ceva… Am ajuns în fața rândului. Cei care au reușit să distingă ceva în agitația aia, au facut loc și altora, tot ca rezultat a unei solidarități morbide. Să ne clatim ochiul toți și să ne oripilam de nenorocirea altuia!… Și văd o mână, un rest, un ciot, căzut de pe șină, franjurat de câteva tone grăbite să ajungă la destinație. Și un inel pe mâna rămasă întinsă în formă de adio, un inel cu piatră neagră, de onix, mare și rotundă…Inelul pe care îl văd adesea uitat pe chiuveta din baie și pe care îl probez pe furiș, mirându-mă cât de subțire este degetul care îl poartă, cât de fragil și cum nu mi s-ar potrivi cum nici surorilor Cenușăresei nu li s-a potrivit pantoful minuscul de cleștar… Inelul cu piatră neagră și unghiile roșii vopsite, aseară, mai precis…în timp ce pălăvrăgea pe marginea patului și mă epuiza cu întrebările repetitive legate de ce să-și pună în bagaj…Mi-e groază și simt că totul se face negru în jurul meu… Mă afund în beznă și capul îmi vâjâie…inelul cu piatră neagră și unghiile roșii…inelul cu piatră neagră și unghiile roșii… Încerc să mă axez pe altceva ca să nu mă prăbușesc, rătăcesc mental printre imagini și sunete, venite de-a valma, orice ca să pot să mă mențin lucidă… Respiră, te rog, respiră, îmi șoptesc în timp ce am strâns pleoapele sperând că orice ar fi acolo, o să dispară… Și o să mă întorc în piazetta unde alergam ca o nebună, entuziasmată de ideea de a o surprinde… Eu, picăturile reci de ploaie…și un câine. Îl aud pe fundal cum latră și tot ce îmi doresc e să fiu prinsă în momentul ăla, momentul în care încă nu se întâmplase nimic, secunda în care orice idee ar fi fost în mintea Sofiei, ar putea să amorțească și să lase locomotiva să fugă în drumul ei…
Nu îmi amintesc când sau cum am ajuns acasă și nici câte zile au trecut apoi fără să fiu capabilă să mă mișc din cameră… Nu știu și nici nu are importanță ce declarații am dat și cui și cum am blocat orice sentiment și m-am închis în mine că să pot supraviețui mulțimii de întrebări care solicitau agresiv răspunsuri. Am rămas cumva, fixată, într-un colț al creierului, pe câinele care lătra bucuros și mi se împleticea printre picioare… și afară ploua…
Nu i-am dat niciodată atenție suficientă încât să preconizez ce avea să se întâmple, niciodată nu mi-a păsat suficient ca sa-i identific tristețea blocată și îmbrăcată în minciună și căutând un raspuns vag la ceea ce a declanșat nenorocirea, m-am văzut blocată în necunoștiință, în incertitudine, în vechea nepăsare… Nici măcar nu am întrebat-o de ce împachetase aproape tot ce avea… Și nu m-a surprins nici plecarea ei fără nici un bagaj… Eram prinsă în lumea mea în care naivitatea ei de amoreză obositoare, nu mai avea nevoie de logică, o acceptam ca atare… Târziu, am pus cap la cap frânturi de conversații și schimbări de dispoziții, târziu am înțeles că acele scrisori mototolite ascund mai mult decât lacrimi de dor…
Am căutat prin camera noastră mică, care acum mi se părea imens de goală și rece, resturi de hârtii aruncate și am înțeles, citindu-le, că erau săptămâni de când o cuprinsese disperarea, săptămâni întregi de când era pe cont propriu și de când ascundea cu seninătate și negare acest lucru… Darius o părăsise, dupa ultima lor întâlnire, după aproape un an de relație și pentru ea, cumva, timpul se oprise în loc… Nu am aflat de ce, probabil în mintea ei motivul conta mai puțin, se agăța de ideea că se va rezolva, că iubirea triumfă… Toate acele scrisori pătate de cerneală îl rugau să aibă rabdare până la urmatoarea întâlnire, să nu ia decizii pripite, să nu uite de iubirea lor, să nu o abandoneze căci vor găsi împreună o soluție… O soluție la ce? La faptul că iubirea pălise? Există o soluție pentru așa ceva? Cum să reînvii un sentiment mort sau care poate nu a fost niciodată la fel de intens pe cât credeai…
O dată cu moartea Sofiei s-a rupt ceva și în mine… ceea ce speram, de dragul ei, că poate fi relația aceea… unică, autentică, folosită drept exemplu, de către nepoți, din jurul sobei, în preajma unei cani de ceai fierbinte, a fost de fapt, doar o poveste… crudă, repetitivă, veche, cu care am crescut și față de care mi-am promis să nu îmi permit vreodată să mă acapareze și să mă rănească… Și, în timp ce mă chinui să îi netezesc scrisorile însângerate, îmi răsună adanc în minte cuvinte cinice: “Nu te arunca cu capul înainte, scumpa mea, bărbații se îndrăgostesc ușor și la fel de ușor le trece…” Alung vocea, care cumva, a reușit mereu să mă irite și mă gândesc la ziua aceea, la ploaie și la câinele vioi care mă însoțea, fără să știe, spre moarte…
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com