Un gentleman

Avea coatele sprijinte de bordura tejghelei. Era puțin incomod. Cine naiba pune bordură la o tejghea?

Se plictisea. Era vineri seara, iar ea se plictisea.

Avusese o zi lungă și grea la birou, iar faptul că după week-end venea o altă zi lungă și grea nu îi aducea niciun pic de alinare. Își aducea aminte de colegii de birou, cei cărora nu le tăceau deloc melițele, dar care nu spuneau niciodată nimic vag interesant sau relevant. Cuvintele cele mai enervante – prin lipsa lor de substanță și sens – se scurgeau zilnic din gurile lor și intrau în urechile ei. Uneori ar fi vrut să se ridice de pe scaun și să țipe la ei, la toți:

– Tăceți dracului din gură !

Avea nevoie de liniște.

Își ținea spatele ușor încovoiat din cauza scaunului, care era prea înalt. Închidea ochii și îi ținea închiși timp de zece secunde, apoi îi deschidea și îi ținea deschiși timp de câte cinci secunde. Se cronometra folosind secundarul ceasului de la încheietura stângă și capacitatea proprie de a număra.

Citise undeva – probabil vreun articol nedemn de încredere dintr-o revistă la fel de nedemnă de încredere – că un astfel de exercițiu era bun pentru relaxarea ochilor, după o zi de stat la calculator. Și cum Petronela stătea în fiecare zi la calculator câte doisprezece ore, sfatul i se păru pertinent. Nu își putea da seama dacă ochii i se relaxau cu adevărat, dar trebuia să recunoască faptul că se simțea bine.

Avea în față, pe o bucată pătrată de lemn, un pahar cu piciorul înalt în care se aflau două degete de vin roșu. Lumina din încăpere era anemică și muzica ușor plictisitoare. Jazz anonim, trompete fără coaie. Niciun Miles Davis, niciun Dizzy Gillespie. Doar zgomot de fundal.

Locul din dreapta ei era gol, dar nu aștepta pe nimeni. Își continuă exercițiile de relaxare oculară când auzi o voce pătrunzătoare deranjându-i meditația:

– Scuză-mă, locul ăsta e ocupat?

Fără să se întoarcă, spuse:

– Nu.

Apoi își reluă exercițiile.

Bărbatul se cățără pe scaun și își propti coatele pe marginea tejghelei. Îi făcu semn barmanului și comandă niște whisky. Bătu darabana în lemn, apoi se aplecă spre ea, și întrebă:

– Ești singură?

Ea își deschise ochii, întrerupând cele zece secunde de repaus. Plescăi din buze, apoi se întoarse să își privească vecinul de pahar. Acesta era un bărbat ce părea ușor trecut de douăzeci și cinci de ani, poate puțin mai scund decât ea, după felul în care își ținea spatele drept, fără a o depăși în înălțime. În partea de sus purta o cămașă albă, haină neagră și cravată bleumarin.

Făcură contact vizual și ea observă că tânărul avea ochi aproape negri, ca ai ei.

– Da. Sunt singură, aprobă ea.

– Bine. Pot să mă dau la tine?

Petronela înghiți în sec, apoi clipi des și întrebă:

– M-ai întrebat dacă poți să te dai la mine?

– Da, aprobă tânărul. – De asta m-am așezat aici. Dar nu vreau să te simți constrânsă. Dacă nu vrei să mă dau la tine, atunci plec, zâmbi el. – Sau poate nu vrei să mă dau la tine, dar vrei companie. În cazul ăsta, o să rămân, dar trebuie să îmi dai câteva clipe, ca să schimb repertoriul.

Petronela rămase pe gânduri. Din vremuri imemoriale bărbații le-au mințit pe femei. Le-au mințit în legătură cu câți bani fac, în legătură cu statutul lor social, în legătură cu lungimea sau grosimea aparatului lor reproducător, în legătură cu lipsa sau prezența unei alte femei în viața lor, în legătură cu motivul pentru care au uitat aniversarea, în sfârșit, în legătură cu aproape orice. Iar acum, acest tânăr se așezase lângă ea și, cu o aparent infinită sinceritate și considerație pentru sentimentele ei, îi ceruse permisiunea de a o vrăji.

Cu toate astea – și probabil plictiseala avea o vină aici – Petronelei îi trecu prin minte că urma o conversație cel puțin amuzantă, așa că acceptă jocul. Era atât de greu să dai peste oameni care au ceva interesant de spus.

– Folosești textul ăsta de obicei, cu toate tipele? întrebă ea, împingându-și bărbia înainte.

– Nu. Asta e prima dată când îl folosesc, recunoscu el. – Până acum mințeam și încercam să găsesc motive false ca să mă bag în seamă cu femeile.

– Și nu mergea?

– Nu prea. Femeile simt când le minți. Minciuna pute. Așa că mi-am spus: „Dacă vor adevăr, o să le dau adevăr!”

Petronela râse, râse și el, apoi spuse:

– Până acum, cea mai bună abordare. Nicio zi fără adevăr, ăsta e noul meu motto! decretă el, zâmbind.

Avea dinți albi, ușor neregulați.

– Amin pentru asta! râse Petronela și își ridică paharul.

Ciocniră, apoi băură.

– Ce făceai când am venit? întrebă el. – Te-am urmărit puțin, înainte de a mă așeza. Închideai ochii, apoi îi deschideai. Exerciții de relaxare, sau ce?

– Exact asta făceam. Am citit într-o revistă că ajută. Nu vreau să port ochelari de vedere, deși cred că acolo voi ajunge în cel mai scurt timp.

– Eu mai port, uneori, recunoscu el. – Nu-s chiar așa de răi.

– Nu, nu sunt. Dar nu am chef să îi port.

– Înțeleg.

– Spune-mi care e abordarea? Cum ai de gând să te dai la mine?

– Să știi că nu m-am gândit chiar atât de departe. Sincer, eram ferm convins că o să îmi spui să mă car de lângă tine. Așa că nu avea rost să elaborez un plan mai amplu.

– Și te-am surprins, observă ea.

– Să știi că da. Suntem chit?

Petronela zâmbi, apoi admise:

– Da. Ne-am surprins reciproc.

– Eu zic că facem progrese. E destul de greu să îi surprinzi pe oameni în ziua de astăzi. Dar să te surprindă și ei, la rândul lor … aici deja vorbim de șanse incalculabile !

– Crezi că e vorba de destin ? îl chestionă ea.

– Cred că ăsta ar putea fi începutul unei prietenii foarte frumoase ! aprobă el din cap, gânditor.

– Așa, deci, contemplă ea și sorbi din pahar. – Vrei să faci sex cu mine?

– Da, aș cam vrea să ajungem și acolo, spuse el zâmbind, fără a trece drept încrezut sau vulgar.

Era, pur și simplu, sincer.

– Crezi că ești destul de iscusit încât să mă bagi în pat în seara asta?

– În mod sigur cred că am o șansă. Altfel nu aș fi aici. Dar, dacă o iei așa, probabil orice bărbat are măcar o șansă, una cât de mică.

– OK, mi se pare corect ce spui, zise Petronela. – Și dacă sunt de acord să fac sex cu tine, doar de dragul discuției, cum ai proceda?

El o privi mirat, apoi clătină din cap încruntându-se:

– Păi, cred că prima dată te-aș despuia …

Se opri brusc și studie chipul Petronelei. Întrebă precaut:

– Sau preferi să o facem îmbrăcați?

Ea râse scurt, apoi spuse cu o mină serioasă:

– Nu te întreb cu mi-ai trage-o. Întreb cum ar decurge seara din momentul acesta, dacă aș fi de acord că mă culc cu tine.

– Ah, ahh …, făcu el, ridicându-și fața spre tavan. – Am înțeles. Păi, aș vrea să stăm aici, să ne continuăm conversația, să ne terminăm băuturile. Poate să mai luăm altele …

– Deci nu te-ai grăbi.

– Nu.

– De ce nu? Nu mă vrei atât de tare?

– Ba da. Dar aș vrea să ne cunoaștem mai bine, înainte să ajungem la sex. Aș vrea să te dezbrac de gânduri, înainte să te dezbrac de haine.

Petronela îl privi direct, încercând să își dea seama dacă vorbea serios, sau dacă îi dădea vrăjeala. Dar tânărul părea destul de relaxat ca discuția să îl afecteze într-atât de tare încât să facă aceleași greșeli pe care le făceau restul bărbaților. Părea, în mod autentic, dornic să știe mai multe despre ea. Nu avea umerii crispați, ca restul bărbaților atunci când li se părea că dăduseră lovitura. Nu i se schimbase nici expresia feței și nici tonul. Era la fel de calm și de binevoitor ca mai devreme. Nu încerca să pară atotștiutor, nu încerca să pară superior sau foarte slugarnic. Era doar el însuși, în măsura în care Petronela putea să își dea seama ce însemna asta.

– Iartă-mi cuvintele de mai devreme, îi ceru el. – Poate am fost prea dramatic. Uneori întrec măsura, fără să îmi dau seama.

– Ah, nu-i nimic. Mi se pare interesant felul în care pui problema. Și primești puncte în plus pentru răbdare.

– Stau bine la capitolul răbdare, plescăi el din buze.

– Da. Altul în locul tău deja s-ar fi oferit să îmi achite băutura, ca să mă poată urca într-un taxi, și să mă ducă acasă la el, unde să ne călărim ca în filmele porno, zâmbi ea.

El își strânse buzele:

– Recunosc că imaginea asta am avut-o și eu în cap, cândva.

– Nu o mai ai?

– Nu.

– De ce nu? Nu ești nerăbdător să mă bagi în pat?

– Ba da, dar dacă ai fi de acord să mergem, bătălia ar fi deja câștigată. Nu ar avea rost să mă grăbesc. Am putea să o luăm pe îndelete, să savurăm momentul, spuse el îngândurat. – Și dacă ne-am retrage pentru sex, nu te-aș duce la mine acasă.

– Dar unde am merge?

– La tine. Dacă locuiești singură, vreau să spun.

– Să zicem că locuiesc singură. De ce la mine?

– Pentru că acolo te-ai simți în siguranță. Pari destul de sigură pe tine, dar o doză de nesiguranță te lovește oricum atunci când te dezbraci și îți desfaci picioarele pentru prima dată în fața unui străin.

Făcu o pauză, sorbi din paharul de whisky, apoi adăugă:

– Adică, eu așa pățesc.

Petronela îl măsură din priviri. Era calmul întruchipat. Avea un zâmbet nevinovat în colțul gurii, de parcă o cunoștea de o viață, și se întâlniseră la un pahar, după muncă – un ritual care se repeta săptămânal.

El continuă, privind în paharul din fața lui:

– Apoi, la tine acasă poți face atmosfera cu care te simți cel mai confortabil. Poți pune muzica pe care o vrei, sau poți să faci liniște. Poți lăsa luminile stinse, dacă te stânjenești ușor în fața străinilor, sau dacă ești nesigură pe trupul tău.

Petronela aproba ușor din cap fiecare afirmație care ieșea din gura lui.

– Iar după sex, vine partea cea mai bună: mă poți da afară dacă vrei, dacă nu ești genul care să împartă patul cu persoane pe care nu le cunoaște. Eu n-o să pot face nimic să te conving să mă lași să rămân. Iar a doua zi, după ce te trezești, nu va trebui să ai parte de momentele alea de liniște stânjenitoare, când ne dăm amândoi seama că, de fapt, nu prea avem ce să ne spunem.

Se opri, își duse iarăși paharul la gură și îl goli.

Petronela îl privi serioasă, apoi figura i se destinse într-un zâmbet larg și pufni în râs. El o privi și zâmbi.

– Ai dreptate, tăcerile de a doua zi sunt cele mai groaznice! continuă ea să râdă.

– Știu, spuse el. – De aceea cred că tu ar trebui să ai ultimul cuvânt în ceea ce privește rămasul peste noapte. Dar, dacă mă întrebi pe mine, să fiu în locul tău sau al oricărei alte femei, eu l-aș da afară pe bărbat, după ce și-a făcut treaba.

– De ce?

– Păi, pentru ce să mai rămână?

Ea râse aproape treizeci de secunde încheiate.

– Chiar te-ai gândit la toate, nu-i așa? întrebă ea, potolindu-și râsul.

– Aproape, recunoscu el.

– Mai o întrebare.

– Spune.

– Ce îmi garantează satisfacția? întrebă ea, mângâind cu un degete gura paharului de vin.

El rămase câteva clipe pe gânduri. Petronela explică:

– Adică, tu vezi ce primești, dar eu merg pe întuneric în direcția aia.

– Am înțeles, murmură tânărul. – Ca gentleman, exclud posibilitatea testării anticipate.

Petronela râse.

– Presupun că nu ai de ales, ridică el din umeri. – Trebuie să îți asumi riscul. Nu vreau să par lipsit de ingeniozitate, dar sunt sigur că toate femeile merg, cum ai spus, pe întuneric în departamentul acela. În general. Cred că te-ai împăcat de mult cu ideea că, pentru o femeie, cea mai importantă parte a unei astfel de întâlniri e o surpriză până în clipa în care nu mai poți da înapoi.

– Te uiți la mine și tragi concluzii deja? își ridică ea sprâncenele.

– Vrei să îmi spui că te-ai dezbrăcat în fața cuiva și te-ai băgat în pat cu el, dar l-ai refuzat în clipa următoare pentru că avea instrumentul … necorespunzător?

Petronela râse, apoi recunoscu:

– Ai dreptate. Dar recunosc faptul că, pentru mine, lucrul acela nu e cel mai important.

– Care este cel mai important lucru, pentru tine?

– Să mă simt eu însumi. Nu îmi place să fac compromisuri pentru ca altul să primească ceea ce vrea.

– Te înțeleg perfect, spuse tânărul.

– Femeile se îndrăgostesc de ce aud, iar bărbații de ceea ce văd, decretă Petronela.

– De aceea noi mințim, iar voi vă fardați, nu? zâmbi el.

– Mă minți?

– Încerc să nu, spuse el, apoi o privi cu luare aminte. – Observ că și tu te ții naturală.

– Încerc, răspunse ea, ridicându-și colțul gurii într-un zâmbet ștrengăresc.

Petronela își goli paharul, apoi făcu semn barmanului să îi aducă altul.

În stânga ei apăru un alt bărbat. Avea bărbia foarte proeminentă. Proeminentă și nerasă de vreo câteva zile. Avea tâmplele pătate cu alb, dar părea tânăr. Se prefăcu că nu o observă, dar ea putu simți nerăbdarea lui de o studia de aproape. Bărbatul își roti capul în jur, apoi privirea lui căzu pe obrazul Petronelei. Îi zâmbi cu subînțeles.

Petronela schiță un zâmbet la rândul ei.

Barmanul depuse paharul cu vin în fața ei și dispăru în capătul celălalt al tejghelei, unde îl aștepta un grup de tineri corporatiști.

Bărbatul se întoarse spre Petronela și îi spuse:

– Te superi dacă plătesc eu paharul acela de vin?

Petronela își întoarse capul spre vecinul ei mai vechi, apoi reveni și spuse:

– L-am plătit deja.

Bărbatul rămase tăcut câteva clipe, iar Petronela se întoarse spre tânărul din stânga ei:

– M-ai suna a doua zi?

Bărbatul cu tâmplele argintii încetă să mai existe.

– Depinde, spuse tânărul.

– De ce anume?

– Păi, de exemplu, de tine. Dacă îmi dai numărul tău, normal că te voi suna.

– Aștepți să ți-l dau, sau îl ceri?

Tânărul întinse spre ea palma, lipită de tejghea. Sub degetele sale se afla telefonul mobil.

Își retrase mână, abandonând în fața ei aparatul:

– Îl cer, normal.

– Foarte discret, zâmbi ea.

A doua zi. Cafea în bucătărie.

El tace.

– Asta e ciudat.

– Ce anume?

– Nu ești prea vorbăreț dimineața, hm? Aseară erai locvace ca dracu’, iar acum ești cel mai mut om din lume, zice Petronela.

El ridică din umeri:

– În general, nu prea vorbesc dacă nu am nimic de spus.

– Un om care tace dacă nu are nimic de spus, repetă ea. – Nu vezi așa ceva în fiecare zi.

– Cred că nu, zâmbește el.

– Deci ieri aveai multe de spus, iar azi nu mai ai nimic de spus?

– Le-am spus pe toate ieri.

Ea soarbe din cafea. El continuă:

– Ți-am spus că trebuia să mă dai afară după ce am terminat.

„Da, gândi ea. Ar fi trebuit să te dau afară.”

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.