Text înscris la Maratonul Literar – octombrie, 2016
Mereu m-am întrebat cum mai rezistăm. Cum și prin ce minune nu ne facem bucăți și mormane de carne. Felii. Atât de multe suflete zac în noi. Sălășluiesc în mintea și în trupul nostru prea multe momente. Imagini. Simțiri. Dorințe. Păreri. Orgolii. Un cimitir suntem noi, un palat zgomotos de idei , o mănăstire trainică de chipuri în căutarea drumului spre bine, spre puritate și linie dreaptă . Suntem actori cu clipe perfecte, având povești scrise cu mult timp în urmă. Înaintea veșniciei poate. Că trebuie să ne întâlnim, să ne distrugem, să învățăm. Să plecăm apoi, cu ura și frica în buzunare. Să ne iertăm discret, din priviri, să trăim magia de a urca scările ireproșabilului templu al fericirii. Hai să simțim fiecare clipă, în fiecare por, cu fiecare neuron. E unică și esențială. E tot ce ai tu, indiferent de câte bogății ai în urmă. E tot ce am eu, fără a ține seama de visele magistrale care mă depărtează deseori de rațional .
Dar rezistăm. Interacționăm, ne punem bariere, ne acceptăm reciproc. Lăsăm șuvoaiele de lacrimi să ne inunde, recunoaștem uneori că suntem oameni. Că suntem vii, că mai bine acceptăm cuțite înfipte-n mâini decât săbii uitate-n suflet. Că în spatele cortinei pompoase se ascunde și altceva. O poartă spre rai, cu ieșire spre iad. Un obstacol și o limită pe care doar unii ne-o pot invada. Aceia pe care-i lăsăm noi.
Pe tine te-am lăsat. Să intri fără să bați la ușă, fără bilet de voie. Tu nu încercai să te faci plăcut nimănui , nu te ridicai pe călcâie pentru a ajunge la cerințele cuiva. Erai natural. În gesturi și cuvinte. Simplu. Un virus, o substanță chimică toxică, pe care nu ai avea voie nici măcar să o atingi. Nici plantă otrăvitoare, nici trandafir cu spini, nici lalea de primăvară. Erai o plantă hrănită cu nopțile și nervii celorlalți. Din semințe de afecțiune și apă murdară. Din soare blând și-un grădinar bădăran. Din sol fertil și bolovani de pietre, din mâini suave și ploi reci.
Nu te-am putut învăța, nu-mi intra în creier nici un cuvânt despre tine. Logic am încercat să te parcurg. M-am gândit că viața te-a hrănit vulgar, poate niciodată nu te-ai săturat de soare și ciocolată, poate lucrurile nu au fost clare și pure. Au avut rugozități . Poate că în spatele zâmbetului forțat se ascunde mai multă spaimă decât mi-am imaginat, cascade de regrete și zile friguroase. Chiar și așa, nu ai putea avea vreo scuză. Doar aceea pe care ți-am găsit-o eu. Apoi am încercat să te învăț pe de rost, să memorez fără să gândesc povestea ta. Nici așa nu am înțeles. Am fost eu prea proastă? Nu am avut capacitatea de a înțelege dureri, eu care le-am încercat aproape pe toate? Odată mi-a spus cineva că nu toți cei care ajung în viața noastră au și un scop bun. Trebuie să ne educe cum să facem față la bucurii sau suferințe, la plecări și umbre de răzbunare. Să ne arate că orice foc se poate stinge. Cu apă sau nisip. Cu arme sau cuvinte. Într-un moment va înceta și într-o zi va fi o amintire banală de care râdem copios. Și noi la rândul nostru vom învăța pe cei slabi cum să se apere de flăcări, pentru ca mai apoi să le oprească .
Tu mi-ai arătat cum să mă autoeduc. M-ai făcut să înțeleg că nu e bine să caut în oameni perfecțiune. Avem defecte, colorații diferite, momente neînțelese, vise apuse și tocmai din această cauză suntem scântei și magazine de magie. Neagră sau albă. Frumoasă sau plină de bube. Mi-ai spus că e normal să avem cearcăne după zece ore de muncă, să avem părul nearanjat în tramvai, să ne fie somn într-o zi ploioasă, să avem coșmaruri după un film de groază, să închidem ochii atunci când ne sărutăm. E firesc . Să greșim și să nu fim mereu frumoși în exterior. Mi-ai spus că viața fiecăruia e doar o altă poveste, al unui alt eșec. Fundamental este modul în care trăim și simțim eșecul. Contează ce se găsește imediat după stratul gros de la suprafață. Asta contează și nimic mai mult. Câtă lumină și bunătate purtăm, de câtă duioșie și generozitate suntem capabili. Care este lichidul similar sângelui pentru sufletul nostru, apa curată a ploii care ne-o trimite Dumnezeu, sau mocirla vâscoasă a urii. Tu mi-ai stârnit curiozitatea să caut adânc în oameni, să le citesc privirile și gesturile disperate. Să nu fiu naivă și să mă încred într-un surâs copleșitor. Să-i disec și să gasesc partea bună, strălucitoare, aceea care merită. Acel film în care fiecare poartă un loc în care s-ar întoarce oricând, chiar pe jos. Niște pereți verzi pe care și-ar dori cu ardoare să-i revadă. Sau cheile inimii noastre, ființele dragi. Sau poveștile pe care nu suntem capabili să le rostim, chiar dacă ele vorbesc despre noi. Despre ceea ce suntem când stăm singuri, cu perna în brațe, visând că vom trage existența de urechi, deoarece încă nu ne-a dăruit tot ce am sperat .
M-ai învățat să nu uit. De toamnă și de splendidul tablou pe care-l pictează. Nu în fotografii sau poezii, de toamna de afară, care se întâmplă și face parte din noi. Aceea care aduce roade, îmbracă în rugină pământul și te face să iubești luna octombrie . M-ai învățat să accept. Trecutul cu toate denivelările și foramele lui, cu toată umbra și orgoliul care ne este călcat în picioare . Sentimentul acut că nu ești ca ei, că nu te poți plia și nu te poți aduna pentru a intra în forma lor. Nu-mi place asta. Când se așteaptă de la mine să cedez, să spun că și așa merge. Nu. Nu, pentru că vreau să învăț să nu fiu ca tine, să mă descotorosesc de tatuajele minții, amintirile, și să plec mai departe de visele mele. Și crede-mă pe cuvânt, sunt atât de îndepărtate, încât numai bunul Dumnezeu le poate găsi capătul și logica, durata și intensitatea. Mă declar vinovată. De prea multe dorințe, de monotonia pe care o împrăștii în jurul meu, de privirile în care te spăl pe toate fețele și te rod cu toți dinții. Ca să descopăr. Ca să înțeleg. Pentru a te putea accepta întreg. Urăsc jumătățile. Te vreau în totalitate sau nu mai vreau nimic de la tine. A fost un calvar. Un drum căptușit cu durere, pavat cu frică și priviri sinucigașe. Când am ieșit din camera rece a spitalului, mi-a spus doctorul să nu-mi fie frică. Să râd până mă doare burta în fiecare zi și să accept că viața nu e pentru toți. Nu e pentru toți să ajungă cineva, să fie iubiți, să cunoască vindecarea, să călătorească pe alte continente. Nu e pentru toți suferința și bucuria, ele sunt împărțite inegal. Unii își cos bucățile inimii cu ață albă, fără a întâlni roșul profund al sângelui. Alții au hemofilie la suflet, oricât ar încerca, nu reușesc să se repare de furtuniile nopților mai mult decât întunecate .
Știu că nu mă regăsesc pe lista ta de priorități sau de preferințe. Nu mă încadrez în tipologia persoanei cu care ai accepta să-ți petreci nici măcar cinci minute. Chiar și așa, eu am făcut primul pas. Te-am lăsat să te desfășori, haotic și convingător pe teritoriul meu. Ți-am testat limitele și puterea de a suporta, de a înghiți în sec și de a te ține de gură când îți vine să vomiți. M-am îndrăgostit de mine prin testul acesta, am realizat că și eu, la rândul meu am bariere pe care alții nici măcar nu speră să le ajungă. Dar eu le-am ajuns, apoi le-am chiar întrecut. Și am devenit puternică doar la gândul că eu pot. Să mă iubesc și să te las pe tine să stai.
Nu ai stat chiar dacă ai avut semnătura mea zugrăvită pe tine. Ai plecat tăcut și triumfător, incapabil de a realiza că am nevoie de explicații. De confirmări și zile cu soare. Mi-ai arătat cum să citesc ființele din jurul meu, nu și pe tine. Ai rămas enigma care îmi fură liniștea, secretul neîmpărtășit, lumânarea care nu se stinge niciodată , omul despre care mă întreb mai des decât ar trebui : „Oare acum ce face?„. Te-ai împrăștiat în febra necunoscutului, ai format legături cu moleculele de disperare, ai creat zile de analiză pură a fiecărui lucru cu care vin în contact. M-ai transformat în cel mai aprig dușman al meu, care mă silește să muncesc asemenea unui sclav, amintindu-mi în fiecare secundă de înălțimea vârfului la care trebuie cu orice preț să ajung. M-ai maturizat, m-ai silit să văd lumea prin altă prismă, invers proporțională cu vârsta și orizontul pe care-l admiram. Nu pot decât să-ți mulțumesc. De mult ți-am uitat povestea și numele, mirosul și liniile din palmă, privirea și zâmbetul larg. Însă direcția spre înalt, învățămintele, iubirea față de semeni, naturalețea și simplitatea cu care ar trebui sa abordez viața, îmi vor rămâne pentru totdeauna scrise cu foc pe pergamentul principiilor care mă ghidează. Ție, necunoscutule, îți datorez cel mai mult ! Necunoscut de ei, compromițător pentru mine !
Ascultă-mă bine cavalerule, într-o zi te vei întoarce. Vei străbate kilometri de autostradă și întrebări, te vei afunda în neantul fantomatic al disperării, vei apărea grăbit și îndurerat la ușa mea. Îți voi deschide. Nu te voi lăsa sa bați mult. Oricum vei fi deja nerăbdător și dornic să-mi revezi ochii. Acele două stele care te-au ghidat când ți-ai pierdut urmele pașilor pe pământ din cauza necazurilor și a nopților când lacrimile curgeau cu atâta dorință de afirmare pe obrajii tăi. Te voi asculta calmă precum o zi de primăvară, senină ca soarele dimineților de august. O să bem ceai, pentru a ne aminti de cafeaua care ne-a despărțit. Te voi lăsa să scuipi cuvintele fără cortină, fără diacritice, întortocheate și pline de regret. Îți voi permite să expectorezi momentele tăinuite când eu îți dominam neuronii, groaznicele furtuni care îți zguduiau adâncurile sufletului, mutându-ți teritoriile de lumină și steag alb în haoticul cuib de vrajbă și dispreț. Mă voi ridica ușor de pe canapea și îți voi lua capul în brațele mele. Îți voi explica că nu are sens, că nu merită, că trebuie să uiți, să te ierți că ai zburat peste câmpii bogate de iubire și te-ai oprit la periferie, în bălțile josnice de mizerie. Astfel te-ai metamorfozat fizic și sufletește în gunoi. În praf de ființă, în urme de carne, în particule de pământ lezat, folosit și maleabil. Vei vedea că am crescut, că m-am ridicat spre lumină, că acum știu să las și să operez fără să mă gândesc la durere. Dacă așa trebuie, mă conformez, accept, chiar eu te voi îndemna să te întorci de unde ai venit. E târziu. Afară și pentru noi. E întristător. Să predai bucăți din tine unui necunoscut, care abia acum dorește să-și arate adevărata față. Dar eu în tot acest timp am construit. Peste fundația făurită de tine, într-adevăr. Abia când am ajuns la acoperiș te-ai gândit să reapari. Promit că va fi o cetate impunătoare, că mulți o vor răpi în fotografii, că mulți o vor elogia, poate chiar peste secole.
Mai știi tabloul pe care l-am cumpărat amândoi în duminica aceea friguroasă de noiembrie? Îți mai aduci aminte de fericirea care izbucnea în noi,de cât de mult adoram albul și negrul,femeia grăbită spre dragoste,câinele jucăuș care o urmărea? Mai știi că la expoziția aceea purtam cămașa ta, că în dimineața următoare ne-am trezit în Paris,îmbrățișați? Mai știi? Eu te-am iubit fără măsură și rușine, fără ocolișuri și orgolii. Cândva mi-ai fost oxigen, mamă, zid de susținere. Cândva. Acum te voi scoate pe ușă. Nu voi rosti niciun cuvânt, ar fi în zadar. Te voi privi pătrunzător și-mi voi vărsa veninul în fiecare foton de lumină care îți va străpunge retina. Ultima dată va fi. Ultimul rând scris despre un necunoscut, ultima speranță, ultimul pahar de vin roșu băut împreună. Necunoscutule, ne vom elibera amândoi de povara imposibilului, a zidurilor ridicate între noi, a nopților albe și a întrebărilor fără răspuns. Vom păși pe poarta unei vieți noi fără să fim legați cu sfori de trecut. Curați și pregătiți de luptă vom fi! Dornici de afirmare și de început. De alte dimineți și mai multe cărți citite. Poate chiar mai multă ciocolată …
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com