Text înscris la Maratonul Literar – octombrie, 2016
Claxoane, scrâşnet de frâne, nervi:
-Mişc-o, frate. Ne prinde sfârşitul lumii pe podul Grand, urlă la mine un negricios de la volanul unui papuc plin cu hârtie igienică.
-Du-te, te-asteaptă toţi căcăciosii, îi răspund. Îmi arată degetul şi ne vedem fiecare de drumul lui. Aşa e în fiecare zi. După deschiderea Pasajului Basarabi m-aşteptam să fie altfel însă drumul spre casă a rămas la fel de aglomerat. Aşa că citesc. Cu tableta fixată în locul gps-ului am timp să mă pun la curent cu ce mai zic ziarele, să feisbuchez ori să mai văd câte un videoclip.
De-abia sunt la jumătatea podului. Încep să apară băietii care vând stergătoare şi incărcătoare auto. Hai că e tare: Bob Dylan a luat Nobel-ul pentru literatură. Îmi place de mor muzică lui, am toate albumele, mp3 fireşte. Nu ştiam că a scris altceva decât textele cântecelor sale. Pe Net opinii pro şi contra, sunt amuzat apoi plictisit. Văd o poză bizară: o doamnă alergând alături de un cătel. Am impresia că e făcută în Bucureşti. Să fie statuia de la Aviatorilor? Poză de amator: fundalul este blurat, clădirile sunt neclare. Ce? Concurs literar, creativitate pe o temă dată.
Claxoanele mă trezesc la realitatea din Crângaşi. Accelerez, scap de pod, mai am de tras pană la Lujerului unde aglomeraţia se mai risipeşte. Un nou dop. Again pe tabletă. Nu sunt un tip cu imaginaţie dar cred că Faulkner avea dreptate: în lipsa creativitătii poţi fi un scriitor onorabil dacă ai spirit de observaţie şi ceva experienţă de viaţă. Ar fi distractiv să întru în competiţia asta. Am nevoie de o mică provocare.
Să o iau metodic: cercetez poza, click dreapta, save as, hmm…fişierul se numeşte “robert_capa”. Hai să dau un search pe Google: tipu’ ăsta chiar a existat. Ungur, primul fotoreporter de război, găsesc chiar fotografia de pe site: nu e făcută în Bucureşti, încep să sap, aflu tot mai multe.
În sfârşit acasă. Nici nu ştiu când am ajuns. Jocul începe să mă prindă. Oana mă asteaptă cu masa pusă, Toma nu a mai avut răbdare.
-Bună, mi-era foame şi m-asteaptă băietii afară, zice printre înghiţituri. Dispare rapid lăsand o boare de Joop.
Îi povestesc Oanei despre descoperirea mea. Îi spun că aş vrea să mă implic. Zâmbeşte, îmi dă o sticlă de roze, desfac, pun în pahare.
-Cred că ti-ar prinde bine. După ce ne-am căsătorit te-ai lăsat de scris. Râdem, bem, profităm de lipsa lui Toma şi adormim imbrăţisati.
*
Pe atunci mă numeam André. Eram la Paris din februarie 1933. Venirea la putere a guvernului Gomboş m-a făcut să constat rapid că a fi evreu în Ungaria implică prea multă andrenalină. Incă de la primul discurs fostul vitéz de jákfa a spus clar că, pentru guvernul său, eliminarea evreilor era o prioritate. Peste Coroana Sfântului Ştefan era indesată o cască germană branduită loco de crucile cu săgeti… Cunoşteam fenomenul: la 18 ani, după o primă arestare ca stângist, părăsisem Budapesta pentru a studia la Berlin Jurnalism şi Ştiinţele Politice. Am simţit în cei doi ani petrecuţi acolo ascensiunea implacabilă a Partidului Nazist iar acum, instalarea unui guvern fascist la Budapesta a făcut din Paris noua mea casă.
Aveam douăzeci de ani, eram lefter şi reuşisem să îmi găsesc ceva de lucru. La Berlin câştigasem putină experientă ca asistent la Deutsche Photodienst Agency. Majoritatea timpului mi-o petreceam insă cu Martin Munkácsi care mă tolera alături de el când făcea fotoreportaje pentru Berliner Illustrirte Zeitung. Plecat din Kolozsvár devenise cel mai faimos fotograf ungur. Erau aproape 15 ani diferenţă între noi, vorbeam aceeaşi limbă şi ceea ce ştiu i se datorează chiar dacă el a spus mereu că fotografia nu se invaţă. Avea o cameră Leica micuţă cu care fotografia aproape nevăzut. Aşa a reuşit să treacă de toate filtrele de securitate şi să imortalizeze momentul strângerii de mană de la Postdam între Adolf Hitler şi Preşedintele Von Hindenburg, când practic Hitler devenise Tartorul Germaniei.
După un an de la refugierea mea la Paris, Martin a trebuit să plece şi el ca să-şi salveze pielea. Se ştia că un evreu maghiar pozase la Postdam. A preferat New York-ul pe care l-a cucerit rapid cu fotografiile fashion şi nudurile de femei, lucruri nemaiîntâlnite pană la el.
Cât am stat la Berlin reuşisem să îmi creez o oarecare notorietate datorită unor fotografii cu Trotsky. Aflasem că fostul Comisar al Poporului pentru afaceri externe al Sovietelor urma să conferenţieze la Copenhaga pe 27 noiembrie 1932 la invitaţia Asociaţiei Studenţilor Social Democraţi Danezi. Am fost inspirat să nu uit ce am invăţat de la Martin şi am reuşit să prind câteva cadre datorită micuţei Leica ascunsă în buzunar.
Acele fotografii cu Trotsky mi-au oferit o sansă după ce m-am refugiat la Paris. Tot cu camera foto am reuşit să supravieţuiesc vreo doi ani. Mai erau situaţii critice când amanetarea ei era unica sursă de venit dar am descoperit că – în cazuri extreme – am noroc la masa de joc. În mai ’35 s-a semnat tratatul de asistentă mutuală sovieto-francez şi tot cam atunci primisem o comandă serioasă care mi-ar fi asigurat pentru cel puţin şase luni o viată lipsită de griji. O companie de asigurări elveţiană voia o brosură publicitară, ceva banal, multe poze cu fete frumoase care să-i determine pe bărbaţi să-şi facă o asigurare. Cum frumuseţi gen Heidi nu credeam că sunt potrivite, am început să caut prin cafenelele din Montparnasse frumuseţi atipice. Văzusem la Berlin Adieu Mascotte, un film mut, o comedie care se petrecea în Montparnasse, cu Lilian Harvey în rolul unei demimondene ce era model pentru un artist.
În Le Dôme Café am văzut-o pe Ruth. Entuziasmat de frumuseţea ei care se potrivea perfect cu ideea mea de brosură publicitară am început să-i povestesc despre angajamentul pe care voiam să îl propun. Probabil firea mea expansivă nu a fost pe aceeaşi lungime de undă cu stilul ei rezervat elveţian. M-a refuzat politicos dar având grijă să îmi lase o alternativă: poate prietena ei, Gerta, va fi interesată.
Îi sunt recunoscător lui Ruth. Datorită ei am cunoscut femeia vieţii mele. Gerta de-abia sosise din Leipzig, făcuse câteva luni de închisoare pentru propagandă contra ordinii de stat şi, ca şi mine, căuta să supravieţuiască, Micuţă roşcată nu avea frumuseţea prietenei ei însă zâmbetul permanent şi siguranţa de sine m-au făcut să mă îndrăgostesc de ea.
Da, avea capul îmbibat de idei comuniste. Şi eu eram la fel. Pe atunci comunismul părea unica contrapondere la nazism şi fascism. Târziu, mult mai târziu, am înţeles că erau capetele aceleiaşi hidre. Dar asta e o altă poveste.
Am avut succes cu broşura mea publicitară iar Gerta s-a dovedit indispensabilă. Sau poate mie mi s-a părut asta datorită nevoii de a mă află mereu în preajma ei. Simţeam că de când am întâlnit-o, succesul stătea cu mine la masă. Cu trei ani mai mare ca mine, leoaică după horoscop, Gerta m-a modelat asemeni unei bucăţi de plastilină.
În 14 Iulie ’35 am documentat împreună marea demonstraţie la care 500,000 de francezi au sărbătorit unitatea regăsită a stângii. Am făcut vreo două sute de cadre dar nu am vândut mare lucru. Până la sfârşitul anului am rezistat datorită broşurii publicitare pentru compania elveţiana de asigurări.
La începutul lui Februarie ’36 mai aveam doar câţiva franci şi îmi făceam planul să amanetez din nou camera fotografică. Când ne-am trezit, Gerta a cerut o sticlă de şampanie şi a început să danseze goală prin camera de hotel:
-André, de astăzi nu mai exişti. Nimeni nu este interesat de ce a realizat Endre Friedmann. In Paris toată lumea visează la America. Ziarele sunt pline de poveştile milionarilor americani.
O priveam buimac. Îi cunoşteam momentele de exuberanţă dar şi coşmarurile care îi bântuiau nopţile din când în când. Trase de hainele mele până când am redevenit şi eu un om natural. I-am ţinut isonul. Dansam goi. Se opri, mă privi în ochi şi puse întrebarea:
-Ai încredere în mine, rechinaşule?
-Da, iubito. La ce te-ai gândit?
-De astăzi eşti Robert Capa, un milionar american pasionat de fotografie. Iar eu, Gerta Pohorylle, azi, m-am sinucis. Şi am renăscut ca Gerda Taro, intermediarul care îţi reprezintă interesele.
Robert Capa şi Gerda Taro. Suna ca la Hollywood. Era o zi de miercuri. N-am mai ieşit din cameră. Ne-am iubit şi am pus la punct strategia noastră. A doua zi, joi, Ce Soir a cumpărat prima fotografie a lui Robert Capa.
Au urmat 12 luni în care fotoreportajele Capa au devenit tot mai cunoscute. Nu mai aveam grija zilei de mâine, făceam ce îmi plăcea şi eram îndrăgostit. Recunoscător, i-am cumpărat Gertei o cameră Reflex – Korelle şi am ascuns în tocul de piele un inel.
I-am oferit-o şi s-a bucurat nespus. Ştiam că tânjea să o aibă. Când a deschis tocul şi a dat peste inel, s-a albit la faţă.
-Rechinaşule, nu-mi cere asta… Te iubesc dar nu mă pot mărită cu tine. Ne simţim prea bine împreună ca să ne cramponam de o convenţie socială, spuse refuzandu-mi inelul. L-am păstrat într-un buzunar secret al camerei mele Laica.
Începuse să facă fotografii tot mai bune. Simţea momentul când trebuia să prindă clipa, avea instinct. Chiar o invidiam puţin: când mergeam pe teren se oprea brusc, privea în stânga şi în dreapta, citea semnele asemeni unui căutător de urme indian şi zicea aici trebuie să stăm şi da, acolo unde se aşeza ea, acolo se petreceau lucrurile. Un straniu magnetism făcea ca evenimentele să se desfăşoare mereu în jurul ei.
Aveam amândoi semnale că în Spania se va întâmpla ceva. Lovitura de stat a generalului Sanjurjonu nu a fost o surpriză. Când în 17 iulie 1936 radio-urile au început să transmită că în toată Spania, cerul este senin am ştiut că venise timpul să mergem acolo. În 20 iulie Sanjurjo moare într-un accident de avion şi generalul Franco, fostul director al Academiei Militare, îşi începe ascensiune. Până la sfârşitul anului a fost proclamat Generalissim.
O ţara sfâşiată între două tabere. Ambele vorbitoare de limbă spaniolă. Biete păpuşi în spatele cărora se iţeau sforării: Germania, Italia şi Portugalia care ajutau făţiş naţionaliştii şi de cealaltă parte Sovietele şi Mexicul alături de republicani. O repetiţie pentru evenimentele ce vor inflama Europa şi restul lumii peste numai câţiva ani.
Am plecat împreună în Spania. Roşcata mea devenise blondă între timp. Ne-am oprit la Barcelona. Împreună am acoperit zona dintre Aragon şi Córdoba şi am decis să publicăm tot ce realizam sub numele Capa.
Este uimitor cum prezenţa unei femei ascute simţurilor unor bărbaţi aflaţi în tranşee de luni de zile. Pe când ne pregăteam să părăsim Batalionul Chapayev, pe care îl insoţisem de-a lungul frontului de la Cordoba, locotenentul Kantorowicz a ţinut să îmi spună:
-Domnule Capa, niciodată nu am văzut în batalionul ăsta atâţia bărbaţi curaţi şi proaspăt bărbieriţi. Prezenţa domnişoarei Taro a ridicat moralul trupelor noastre. I-am zâmbit înţelegător ştiind ce efect a avut prezenţa Gerdei şi în viaţa mea.
La Cordoba, de-abia ajunşi în Cierro Muriano, am surprins moartea unui bărbat, militant marxist. Moartea loialistului a făcut din noi cei mai cunoscuţi fotoreporteri de război din lume. Am rămas pe front până la venirea toamnei, când ne-am întors la Paris.
În februarie 1937 am plecat din nou. De această data cu un angajament ferm: săptămânal trebuia să trimitem către Regards fotoreportaje despre situaţia luptelor în jurul Madridului. A fost greu dar am reuşit.
Ziua Bastiliei am sărbătorit-o la Paris, ne-am bucurat, am dansat pe străzi şi îndrăzneam să ne facem planuri pentru viitor. Dar nu împreună. Sufeream ca un câine în urma unui nou refuz de a ne căsători cu ea. Mă simţeam folosit, dar dacă judec acum, la rece, cine pe cine folosise? Ea m-a ghidat spre succes, m-a reinventat pe gustul publicului, a negociat cele mai bune deal-uri pentru mine şi – după ce m-a pus pe o direcţie de pe care nu mai puteam deraia –s-a gândit şi la ea. A vrut să se facă cunoscută pe bază meritelor ei, nu ca soţie a lui Robert Capa.
Aşa că Gerda s-a reîntors singură în Spania. A nimerit în mijlocul luptelor de la Brunete când Franco se lauda ca deja cucerise Madridul. Fotografiile ei, semnate Photo Taro, erau publicate de reviste din toată Europa si dovedeau minciuna propagandei nationalistilor. Risca din ce în ce mai mult. Ştiam că sinceritatea ei în faţa durerii generată de război în rândul ambelor tabere, compasiunea arătată oamenilor în faţa morţii, fie ei republicani sau naţionalişti, crease o oarecare nemulţumire la adresa ei în rândul tovarăşilor de la Moscova. Henri, care avea legături foarte strânse cu Centrală mă avertizase dar, cum il ştiam ca un tip extrem de prudent, temător chiar, am crezut că exagerează şi că era gelos pe notorietatea ei în creştere.
La Pequeña Rubia-Micuţa Blondina se bucura de o mare simpatie printre combatanţi care o vedeau mereu în mijlocul evenimentelor căutând fotografia perfectă. Am regretat toată viaţă că în acel 25 Iulie 1937 nu i-am fost alături.
Era pe platforma unui camion cu răniţi care se îndreptă spre Villanueva când un T26, tanc republican rusesc, şi-a pierdut direcţia şi s-a ciocnit cu ei. Gerda a fost grav rănită. Cu stomacul distrus a fost dusă la spitalul El Goloso unde a mai rezistat până a două zi întrebând mereu unde este camera ei foto. Îi lăsasem ei micuţa cameră Leica cu inelul ascuns în tocul de piele. Nu a fost găsită niciodată. Aş fi vrut să văd ce fotografia când era rănită de moarte. Sunt sigur că era cea mai bună fotografie fiindcă a fost atât de aproape când a apăsat pe declanşator…
La 1 August 1937, ziua în care ar fi împlinit 27 de ani, m-am despărţit de Gerda la Père Lachaise.
*
Soneria telefonului încerca să îşi facă datoria. Bărbatul dormea profund în ciuda sunetelor tot mai agresive. Femeia care îi era alături reacţionă prima, îl mişcă uşor şi spuse:
-Iubitule, e dimineaţă. Trebuie să te trezeşti. Nu-l mai văzuse de mult atât de leneş. Îl muşcă uşor de ureche până când îl făcu să deschidă ochii:
-Gerda? întreba el buimac neînţelegând de ce femeia de lângă el nu era blondă.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com