Text înscris la Maratonul Literar – octombrie, 2016
Dăduse norocul peste mine. Eram sigură atunci, cum sunt şi acum că străbunica mea mă veghează de acolo, de undeva. Adriana era o femeie foarte bogată şi mă plăcuse de la bun început. Când mi-a trimis biletul de avion pentru Barcelona, plătit de ea nu mi-a venit să cred. Copilul unic al unei familii de bancheri francezi din tată în fiu, era de fapt și un pic româncă după bunicul dinspre mamă. Ne cunoscusem prin î2005 în Bucureşti, la un brunch oferit de o ambasadoare din Europa de est, pentru care creasem câteva rochii de seară, la recomandarea unei doamne suspuse, care fusese foarte mulţumită de mine, deşi pe atunci eram de abia la început. Ne-am împrietenit repede. Era un pic mai mare decât mine, blondă, frumoasă, sigură pe ea. Trăia jumătate de an la New York. Publicase câteva romane romantice în limba engleză. Studiase literele la Oxford, dar şi arta dramatică la Paris, pentru că mai întâi îşi dorise să fie regizoare, dar se răzgândise chiar înainte de absolvire. Povestirile şi eseurile ei scrise într-un stil fluid trezeau interesul, fiindcă se citeau uşor şi cu plăcere, fără a avea întotdeauna profunzime. Scria pentru omul obişnuit, care nu are prea multă răbdare. Pe atunci cărţile ei erau un fel de telenovelă Bridget Jones, în care se schimbau doar locul şi personajele. Multe dintre subiecte sunt sigură că reflectau frământările, eşecurile şi frustrările ei. Venea în Europa, o dată sau de două ori pe an, timp în care stătea ba la Bucureşti, ba la Paris. Când am cunscut-o eu, lucra ca specialistă în comunicare la o organizaţie internaţională. Prefera contracte scurte ca să aibă timp pentru scris, dar şi ca să nu depindă în totalitate de banii familiei. Era conştientă de acea notă de superficialitate, care răzbătea din scrierile ei şi îşi dorea cu adevărat să evolueze. La ambasadă, auzind cu ce mă ocup, s-a arătat interesată de activitatea mea de întreprinzătoare feminină, pentru că lucra la un raport global despre încurajarea femeilor în afaceri. Pe atunci România nu intrase încă în Uniunea Europeană, iar eu îmi deschisesem cu curaj o croitorie SRL, unde aveam angajată doar o lucrătoare şi o contabilă. Aşa am început, dezamăgindu-mi cumplit părinţii când mi-am abandonat studiile la Drept. După ce ne-am mai văzut de câteva ori , am devenit mai apropiate şi ne-am povestit una despre alta. Ne vedeam de vreo trei, patru ori pe an. Interesul ei pentru antreprenoriatul feminin s-a diminuat, dar era tot mai hotărâtă să publice un interviu mult mai amplu cu mine. Asta mi s-a tras de la străbunica mea. Când a aflat povestea familiei mele a fost cuprinsă de un entuziasm fără margini. Avea contacte în presa din România şi din Franţa. Va scrie fie un interviu, fie char un editorial amplu cu povestea adevărată a unei femei de succes din România şi aceea voi fi eu. Motivul entuziasmului meu când am primit invitaţia ei la Barcelona era cu totul altul. Din copilărie îmi dorisem să ajung acolo, fără să o iau în seamă pe mama, care îmi spunea să îmi scot gărgăunii din cap. În comunism eram mult prea mică şi oricum nu se putea ieşi din ţară. Pe pe urmă mi-a fost destul de greu la început cu mica mea afacere, iar când a început să îmi meargă mai bine, lucram de dimineaţă până seara. Aşa că datorită invitaţiei prietenei mele, în septembrie 2009, în sfârşit urma să văd oraşul străbunicii mele. Adriana era deja acolo de câteva zile şi m-a aşteptat pe El-Prat. Nu mai luasem cu mine numerele din Picture Post, cum mă rugase insistent, pentru că îmi era frică să nu dorească să i le las mai mult timp şi aşa să le facă pierdute. Revistele alea vechi şi îngălbenite, acum devenite de colecţie, îmi erau dragi, pentru că acolo era un crâmpei din viaţa Ximenei. Nu aveam chef să se rătăcească dintr-un motiv sau altul şi să nu mai ajungă la mine, aşa că am preferat să fac pe uituca, mai ales că Adriana se putea documenta tot atât de bine şi pe internet. Nu a fost prea frumos din partea mea, dar după cum s-a bosumflat, cred că asta fusese intenţia ei, fără răutate, să le ţină la ea pentru un timp indefinit. Nu aveam de unde să ştiu ce surpriză îmi pregătise.
Adriana imi rezervase o cameră la un hotel cochet din apropiere de Tibidabo. Staţia de metrou era foarte aproape. Ea locuia în centru cu iubitul ei. Deşi ar fi fost poate mai practic să stau la ei, nu dorisem să deranjez. Am urcat doar să îmi las bagajul în cameră şi pe urmă am plecat cu ea să îmi arate oraşul, la care visasem de mică şi pe care îl ştiam doar din poveştile străbunicii mele. Am fost întâi în parcul Guell, unde am băut o cafea. Am admirat panorama oraşului, tot furnicarul din mijlocul căruia se ridica spre cer cu forţa misterioasă a turlelor suple şi interminabile, Sagrada Familia. Cred că nu am mai văzut în viaţa mea o construcţie în care puterea imaginaţiei să se îmbine atât de uluitor cu cea a credinţei. Priveam visătoare din depărtare, de acolo de sus, silueta Sagradei încercând să pătrund taina acestui nou Ierusalim urban întruchipat de Gaudi – un imn adus omului şi creaţiei. Cred că a vrut să ne transmită că devoţiunea nu are sfărşit, ci creşte din ea însăşi în ancestrala dorinţă de zbor a umanităţii. Căutam umbra Ximenei în acest oraş plin de culoare şi căldură. Dar nu regăseam nimic din povestea cenuşie a tinereţii ei. Barcelona este un oraş vulcanic, unde te simţi dintr-o dată energizat. Părul femeilor străluceşte în soare ca apele unduitoare ale mătăsurilor fine, omenii sunt zâmbitori, peste tot miroase a peşte proaspăt şi a fructe de mare, a mirodenii şi parfumuri, un amalgam de mirosuri mirifice purtate de briza caldă. Poate mai aveam în mine un firicel de rădăcină care mă aşteptase aici cu răbdare, ca să poată creşte.
– Eram sigură că o să îţi placă, îmi spuse Adriana, privindu-mă fix în ochi ca să mă trezească din visare. Nu ştiu dacă va fi sub formă de interviu, sau voi scrie chiar o carte despre voi.
– Despre noi? Începuse să mă cam plictisească toată povestea asta cu interviul, dar intrasem deja în joc acceptându-i invitaţia.
– De abia am ajuns, Adriana. Poţi să mă întrebi ce vrei, dar mai întâi lasă-mă să văd şi eu ca lumea oraşul. Dacă vrei să scrii despre ea, e în regulă, dar despre mine nu prea o să ai multe de spus. Ce e fascinant la o femeie cu un S.R.L. înfiinţat de câțiva ani?
– Uite, vezi, voi la mentalitate aveţi mult de lucrat. Trebuie să ai încredere în tine. Este extraordinar ceea ce faci. Continui o tradiţie de familie după două generaţii pierdute. Comunismul nu a reuşit să vă distrugă decât pentru un timp. Tu şi Ximena sunteţi un simbol. Ar trebui să fii mândră de tine şi să înveţi să te iubeşti mai mult.
– Poate că avea dreptate. Bunica şi mama nu preluaseră meseria străbunicii, dar eu de mică îi moştenisem talentul, croiam rochiţe pentru păpuşi imitând mişcările sigure ale mâinlor ei, pe care îmi plăcea atât de mult să le urmăresc manevrând cu o repeziciune de necrezut vechea maşină de cusut. Numai că departe de a mă încuraja, aproape dezgustată de această înclinaţie a mea, mama încercase mereu să mă îndrume în cu totul alte direcţii.
– Ne vom plimba puţin pe la Rambla şi pe urmă te duc să luăm prânzul într-un loc unde se face cea mai bună Paella.
Acolo, în parcul Guell, departe de forfota oraşului încă necunoscut pentru mine, la umbra migdalilor de unde din când în când conversau vioi papagalii, priveam această uluitoare arhitectură aproape organică, cu coloane imitând trunchiuri de palmier sau stalactite, superbul mozaic trencadis de pe serpentina lungă a băncii, care şerpuieşte parcă îmbrăţişând terasa centrală, sau de pe coloanele din sala Hipostilă, cu dominantă de alb, galben şi albastru strălucind în soarele arzător. Ca Alice în Ţara Minunilor aterizasem în lumea imaginaţiei debordante a lui Gaudi, unde dincolo de frumos te întâmpină fascinaţia pură.
– Ştii că Gaudi l-a rugat pe un muncitor să îşi dea jos pantalonii şi să se aşeze ca să îi ia mulajul în ipsos pentru ca banca să fie cât mai comodă ? Pe atunci nimeni nu vorbea încă de design ergonomic. E uluitor cum a refolosit bucăţele de ţiglă şi fragmente de plăci de ceramică scoase din uz de la o fabrică din apropierea parcului, sau chiar cioburi de la vesela spartă de porţelan alb.
O ascultam pe Adriana şi nu reuşeam să pricep de ce omul are puterea să creeze atâta frumuseţe, dar şi să fie capabil în acelaşi timp de o îngrozitoare forţă de distrugere, atunci când se dezlânţuie cu o cruzime de fiară. Imi aminteam chipurile din Picture Post, brăzdate de ridurile proaspete ale groazei, oamenii disperaţi fugind din calea morţii.
Am ieşit din parc nu fără a rezista tentaţiei de a ne fotografia cu şopârla uriaşă. Chiar mi-am şi cumpărat una mică, suvenir, fără să îmi pese că prietena mea mă privea cam de sus. Ne-am plimbat apoi prin cartierul gotic propunându-ne să vizităm a doua zi muzeul Picasso, am intrat în atelierul de ceramică al unei galerii de artă, de unde Adriana nu a rezistat şi a cumpărat statueta avangardistă exorbitant de scumpă a unui taur roşu, cu o formă aerodinamică. Am stat mult în galerie, fiindcă nu îşi reamintea pinul de la card, dar nu dorea cu niciun chip să renunţe la taur. Până la urmă a reuşit tastând imprudent pentru a treia oară. De acolo am luat-o la pas pe la Rambla. În faţa noastră un băiat iute de mână i-a smuls fulgerător borseta unui turist în vârstă şi a dispărut rapid pe străduţele laterale, iar bietul om de abia îşi mai trăgea sufletul după ce încercase să îl urmărească. Instinctiv mi-am încleştat mâna pe geantă. Adriana mă sfătuise să las buletinul şi majoritatea banilor cash în seiful din cameră, să am mereu la mine o copie şi nu mai mult de o sută de euro. Mi-a fost tare milă de el, dar nu mai aveam ce face. Cineva l-a sfătuit să se ducă la poliţia turistică. Ne-am continuat plimbarea. Mi-am cumpărat o mică pictură cu o dansatoare, nu doar fiindcă mi s-a părut reuşită. Mereu mă emoţionează artiştii care vând pe stradă. Eu sunt convinsă că spre deoserbire de talent, cu care te naşti şi mori fără ca neapărat să îţi fie recunoscut, renumele depinde enorm de publicitatea care i se face, de o anumită conjunctură şi de un dram de noroc. Omul mi-a zâmbit trist pentru cei câţiva euro şi mi-a împachetat cu mare grijă lucrarea. Am avut senzaţia că parcă îl mai văzusem cândva. Cred că semăna cu unul dintre portretele din Picture Post. Dansatoarea unduindu-şi cu graţie rochia de culoarea vişinii putrede şi acum încălzeşte parcă colţul acela de pe etajera din living-ul meu, amintindu-mi de energia vulcanică a oraşului.
În capătul la Ramblei, ne-a întâmpinat statuia lui Columb, arătând cu mâna dreaptă spre lumea nouă de pe înălţimea uluitoare a coloanei corintice. Pare că scruteză veşnic mările. Deşi se ştie acum că vikingii au ajuns acolo înaintea lui, mie mi-a tăiat răsuflarea, ia-m dat ocol să îl pot admira din toate unghiurile. Columb este cu spatele la marea arteră la Rambla şi cu faţa spre mare. Aşa cum îl priveam în clipa aceea, având marea în spate şi la Rambla în faţă, dintr-o dată glasul sângelui m-a făcut să retrăiesc clipele cumplite prin care trecuse străbunica mea, de parcă eu eram cea care fugeam disperată pe acolo, să ajung la adăpostul antiaerian, în zgomotul asurzitor al sirenelor. Văzându-mă cuprinsă de ameţeală, Adriana m-a condus spre localul din apropiere, cel cu Paella despre care îmi vorbise. După ce am băut un pahar de Sangria mi-am mai revenit.
– Te simţi un pic mai bine? Să ştii că m-ai cam supărat că nu ai adus revistele. M-ar fi ajutat foarte mult să reconstitui povestea Ximenei.
– Adriana, nu e nicio poveste, pur şi simplu asta a fost viaţa ei. A trăit clipe cumplite. Cred că nu departe de aici era micul ei apartament, iar la parter atelierul de croitorie, care au fost rase de pe faţa pământului la bombardamentul din 1939.
– Iartă-mă, nu vreau să te supăr. Te rog să te linişteşti.
– Am toate fotografiile alea în mintea mea. Nu aveai neapărat nevoie de reviste, le găseşti şi pe net.
– Ştii că au făcut furori la vremea aceea? Pe urmă negativele s-au pierdut şi au reapărut în Mexic.
– Toate chipurile acelea lipsite de speranţă, oamenii care se refugiau din calea trupelor lui Franco şi dormeau pe străzi pe unde apucau în drum spre graniţa cu Franţa, mi s-au întipărit în minte, ţi le pot descrie cu precizie milimetrică. Eu îi văd în mişcare. E filmul sepia al copilăriei mele, tot ce Ximena reconstituia frântură cu frântură. Degeaba se supărau mama şi bunica rugând-o să nu mă mai sperie, că o să am coşmaruri, ea spunea ”copilul are dreptul să ştie” şi continua să îm povestească fără să se sinchisească de ele. Eu ascultam fără să pierd un cuvinţel, învăluită de căldura vocii ei, simţindu-mă în siguranţă, ocrotită de lumina de pe chipul încă frumos şi de ochii aceia negri plini de pasiune şi mă gândeam ce bine că nu mai e niciun război.
– Cum l-a cunoscut pe străbunicul tău ?
– Era şi el printre cei cinci sute de români veniţi să lupte în Spania. Dar să ştii că el chiar a crezut în principiile de stânga. E ironic că a luptat contra dictaturii lui Franco, dar a trebuit să trăiască sub dictatura comunistă. A fost înmormântat cu onoruri militare. Mereu îl auzeam spunându-i tatei „Nepoate, una am visat noi şi alta au făcut ăştia..” El i-a ieşit în faţă de pe o străduţă. Avea un mers repezit, parcă mereu grăbit. Ea a căzut de pe bicicletă încercând brusc să îl evite. A ajutat-o să se ridice. I-a spus că e român şi că îl cheamă George. A emoţionat-o că venise să lupte pentru ţara ei. Amândoi îi urau pe naţionaliştii sprijiniţi de nazişti şi de Italia fascistă. S-au plăcut, s-au iubit. Asta a fost. Mie mi se pare mult mai fascinantă povestea lui Robert Capa. Mai bine ai scrie despre el. Străbunica mea e doar un crâmpei din războiul ăla oribil, care i-a dat viața peste cap, dar nu a fost singura. O mulţime de oameni şi-au pierdut fiinţele dragi, casele, ţara. Dar mie mi se pare fantastic omul ăsta, care a fotografiat realitatea atâtor războaie şi a murit stupid în Indochina tot în mijlocul unui război, pentru că a călcat pe o mină de teren. E uimitor cum pasiunea lui pentru fotografie îl trimitea cu fiecare clipă tot mai aproape de moarte.
– Şi totuşi poate că nimeni nu ar fi aflat despre talentatul tânăr ungur, dacă iubita lui nu l-ar fi sfătuit să trimită fotografiile la Picture Post cu numele fictiv al unui pretins american, care i-a adus faima şi pe care a ales să şi-l păstreze toată viaţa. Dar o să vezi mâine ce surpriză ţi-am pregătit. Acum mai povesteşte-mi despre Ximena.
– Păi ea nici nu a ştiut că a apărut în fotografia aia celebră a lui Robert Capa din Picture Post. Reuşiseră să se refugieze în Franţa. Au stat un timp acolo. Pe urmă au traversat canalul şi s-au dus la Manchester la un văr de al lui, unde el a găsit un timp de lucru şi ea cosea rochii pentru doamnele din cartier. Ximena a regretat toată viaţa că nu au rămas în Anglia, dar l-a urmat cu aceeaşi dragoste, când George a decis să se întoarcă în ţară mânat de dor şi de speranța într-un viitor mai bun. La vărul lui acasă au văzut revistele şi ea s-a recunoscut. Mi-a povestit despre ziua aceea. Când a sunat alarma a fugit din atelier fără să mai încuie, a reuşit să urce la etaj şi să pună în poşetă actele şi toate economiile din noptiera ei. Bombardamentul începuse deja. A alergat disperată spre adăpost. Deodată nu ştia de unde apăruse, dar s-a trezit că alături de ea fugea înnebunit de spaimă un câine şi ca să îşi facă curaj îi striga „hai băiete, că mai avem puţin!”, la un moment dat a obosit, câinele a întrecut-o şi parcă din fuga lui a prins din nou curaj văzându-l cum întoarce uşor capul spre ea, ca să se convingă că nu a lăsat-o în urmă. Aşa i-a surprins Robert Capa în faimoasa fotografie. O să râzi, dar nu s-a mai despărţit niciodată de câinele ăla. Fuga lor disperată împreună i-a legat pe viaţă. L-a botezat Hector. Au trecut cu el patru graniţe, au călătorit cu trenul şi cu vaporul. L-au adus cu ei în România. Hector o adora pe străbunica mea şi a avut noroc că ei stăteau la casă cu curte. De câte ori îmi povestea despre el, i se umpleau ochii de lacrimi, iar eu ajunsesem să îl iubesc ca pe un personaj dintr-un basm. Când o întrebam ce s-a întâmplat cu Hector şi unde este el acum, ea îmi spunea că a trăit fericit foarte mulţi ani pentru o viaţă de câine şi că a murit de bătrâneţe. Într-o zi am alergat la ea după ce am văzut filmul de desene animate ”Toţi căţeii ajung în rai” şi i-am spus că acum ştiu unde este Hector. Îmi aduc aminte duioşia cu care mi-a zâmbit, fără să spună nimic şi fără să îşi ridice piciorul de pe pedala maşinii de cusut, cu mâna lipită de tivul la care lucra.
Sangria era rece şi bună. Priveam mulţimea pestriţă scurgându-se veselă pe la Rambla. Povestea Ximenei părea un palimpsest tăinuit în dantelăria şi efervescenţa Barcelonei. Era povestea oraşului de sub oraş, pe care Adriana îl căuta, scormonind cu înflăcărarea unui arheolog.
– Cred că vei scrie o carte foarte bună, i-am zis. Simt eu că ai găsit în sfârşit ceea ce cauţi de mult, pasiunea pentru care să fii în stare să sacrifici totul. Văd asta după cum mă priveşti când îţi povestesc. Parcă eşti şi tu acolo.
– Îl admir şi îl invidiez pe omul ăsta, pentru cum se apropia fără frică de moarte, doar ca să facă o fotografie reuşită, care să îşi spună povestea peste timp. Mi se pare extraordinar că i-a cunoscut şi i-a fotografiat pe Hemingway, Picasso şi Matisse, îţi dai seama, a fost acolo când s-a eliberat Parisul, a avut o viaţă fantastică şi teribil de scurtă.
A doua zi ne-am dus la muzeul Picasso. Uneori îmi place, alteori parcă provoacă intenţionat, exprimentând în joacă. Nu pot să zic decât ca şi Adriana că a fost o mare ”figură”. Nu prea îi cunoşteam sculpturile şi o parte din ele chiar mi-au plăcut. Îmi aduc aminte că mă strângeau îngrozitor pantofii cu toc şi că pur şi simplu la ieşire m-am descălţat şi am mers aşa în ciorapi, cu ei în mână. Nimeni nu părea să mă observe şi nu am dat de niciun ciob pe caldarâmul care lucea de curăţenie. Am comandat midii şi am băut un pahar de vin alb într-un mic bistrou de vizavi de Santa Maria del Mar. Adriana cunoştea locurile unde se mănâncă bine şi convenabil, fiindcă știa că o să insist să achit eu nota. Midiile au fost delicioase. Savuram vinul alb şi rece, cu un uşor parfum de pergamotă şi iasomie privind faţada impunătoare, austeră a vechii biserici de secol 14. Am rămas uimită mai apoi cât de armonioasă şi zveltă era în interior, extrem de luminoasă, cu spaţiul acela mare dintre coloane, care le făcea să pară şi mai subţiri. Mi-a plăcut foarte mult că hamalii de la Ribera, care au ajutat la construcţia bisericii cărând pietre în spate, sunt reprezentaţi extraordinar pe uşile de la intrarea principală. Am aflat din audio ghid că toate breslele cartierului Ribera au contribuit la construcţia ei. Multe oraşe aşezate la mare au o biserică emblematică, ocrotitoare. Nu ştiu de ce am un ataşament special, inexplicabil faţă de Santa Maria del Mar. Imi place la nebunie şi muzicalitatea numelui ei. Ximena nu a apucat să îmi povestească nimic despre ea, dar sunt mai mult ca sigură că a fost aici de mai multe ori. Poate că nu întâmplător am stat atât de mult timp acolo privind uriaşa rozetă a faţadei.
– Trebuie să îţi cumperi neapărat nişte pantofi mai comozi, îmi spuse Adriana. Acolo unde mergem nu ai arăta prea bine desculţă.
– Păi unde mergem ?
– O să vezi.
Ne-am învârtit o oră până am găsit nişte pantofi eleganţi, dar comozi. Am luat metroul spre Parc de Montjuïc. La Muzeul Naţional de Artă al Cataloniei era expoziţia ”This is War : Robert Capa at work” (Acesta e războiul: locul de muncă al lui Robert Capa). Asta era surpriza Alexandrei pentru mine. Am privit cu emoţie fotografiile lui din perioada anilor 1930-1940. Mai erau expuse şi scrisori de ale lui personale, note observaţii sau tăieturi din ziarele vremii despre războiul civil din Spania şi despre cel de al Doilea Război Mondial. Am căutat-o şi sigur că am găsit-o pe Ximena fugind împreună cu Hector în clipa aceea încremenită în timp. Am stat mult în faţa fotografiei, parcă dorind să îi transmit că în sfârşit reuşisem să ajung în oraşul ei. Am văzut cum prindeau din nou viaţă scenele pe care mi le povestise, oamenii fugind de raidurile aeriene sau privind speriaţi spre cer, o biată fetiţă odihnindu-se în stradă pe nişte saci, în timpul evacuării oraşului, familii întregi rămase fără nimic, plecând în necunoscut.
Am cumpărat de la magazinul muzeului două exemplare din albumul ”The Heart of Spain” editat în ’99 şi i-am oferit unul Adrianei, drept scuză că nu adusesem colecţia de reviste. La ieşire am admirat de pe Montjuïc panorama în jocurile de ape şi lumini ale fântânii magice. Acolo m-a străfulgerat gândul că de fapt ea îmi dăduse întâlnire în oraşul ei efervescent care renăscuse, plin de bucuria de a trăi și m-am simțit plină de recunoștință că datorită Ximenei sunt şi eu o părticică din el.
Barcelona mi-a dat aripi. Întoarsă la Bucureşti mi-am extins afacerea. Acum colaborez cu doi designeri vestimentari renumiţi, am 35 de angajaţi şi patru case de modă în toată ţara. Am avut succes la un festival internaţional de modă de la Milano şi fiindcă am primit şi comenzi din străinătate, plănuim pe termen lung să ne extindem la Barcelona şi la Paris. Am schimbat numele firmei, care acum nu mai este S.R.L., ci Societate pe Acţiuni – se numeşte ”Haute Couture Ximena”.
Aseară a sosit Adriana de la New York. A scris cartea în engleză, versiunea în limba română urmează. După mari insistenţe a obţinut de la Centrul Internaţional de Fotografie, fondat de fratele lui Capa, permisiunea de a pune imaginea cu străbunica mea pe copertă, urmând ca editura să plătească Centrului drepturile de autor. Se vede că provine dintr-o familie de bancheri. A ştiut că fotografia lui Capa va contribui enorm la vânzarea cărţii. Sunt foarte curioasă ce a ieşit, abia aştept să o citesc. I-a dat titlul ”Ximena – the Story of a Refugee” şi mi-a oferit un exemplar cu dedicaţia: ”Îţi mulţumesc pentru povestea ei şi pentru sprijinul tău. Nu degeaba te numeşti Isabella, ca regina care l-a încurajat pe Columb să străbată Atlanticul, eşti puternică, porţi în tine dârzenia şi dragostea de viaţă a străbunicii tale. Sunt convinsă că tu eşti cea menită să ducă mai departe talentul moştenit de la ea”.
După ce am terminat de citit, pentru o fracţiune de secundă am simţit lângă mine, inefabil, ca atingerea unui fulg, zâmbetul Ximenei.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com