Text înscris la Maratonul Literar – octombrie, 2016
Ce ciudat era să-l vezi purtȃnd o cămaşă decolorată cu cravată, nişte pantaloni tociţi de-atȃta mers tȃrȃt şi nişte pantofi negri pătaţi de sȃnge… N-ai fi zis că mizeria aia era sȃnge, dar el ştia asta şi, ȋn timp ce stătea ascuns ȋntr-un şanţ zȃmbea şi visa cu ochii deschişi. Poate că ȋşi ȋnchipuia că urmăreşte un spectacol de balet. Un flaut, un pian şi ceva percuţie ar fi completat peisajul care se desfăşura ȋn faţa lui şi ar fi ilustrat ȋntr-un mod romantic momentul ȋn care interpreţii mureau unul după altul şi astfel, cȃmpul ăla plin din buruieni din care nicio gȃza nu se mai putea face auzită se transforma ȋntr-o fabrică de ucis oameni. Iar totul se petrecea conform canoanelor artistice. Orchestra gloanţelor era o coloană sonoră obişnuită pentru el, pe care o asculta cu entuziasm de fiecare dată. Adrenalina era motivul pentru care lucrurile erau privite ȋn acest fel, dar e posibil ca el să nu se fi gȃndit niciodată la asta.
Ȋnsă ea nu avea nimic ciudat de prezentat. Toate erau simple şi frumoase. Doar că singurătatea născuse, paradoxal, nişte prezenţe care ȋi bȃntuiau camera… O cameră mică ce era şi loc de odihnă şi spaţiu de lucru. Acolo se năşteau culori şi forme, dar tot acolo mureau şi multe fantome. Devenise atȃt de familiarizată cu zgomotele nefireşti şi atmosfera criptică ȋncȃt rȃdea cu gura pȃnă la urechi de fiecare dată cȃnd simţea că siguranţa mentală ȋi era ameninţată, aşa că pericolele se deformau pȃnă cȃnd deveneau nişte resturi ce sfȃrşeau ȋn aceeaşi ghenă ȋn care se risipeau şi lucrurile de folos. Ciudăţenia lipsea cu desăvȃrşire din viaţa ei pur şi simplu pentru că ea nu credea ȋn aşa ceva. Fiecare zi se reducea la multă muncă supravegheată de un cȃine negru şi la cȃteva momente ȋn care ȋşi ȋngrijea ȋnfăţişarea şi ieşea ȋn fugă din casă să-şi rezolve cele necesare pentru supravieţuire. Camera ei mică era vizitată foarte des de oameni, dar pentru ea acest aspect era ca şi inexistent.
El continua să fotografieze oamenii murind. Se poziţiona strategic lȃngă victime, ba chiar se ȋmprietenea cu ele. Spre deosebire de ea, avea atȃt de mulţi prieteni, numai că mulţi se duceau repede pe lumea cealaltă, uneori la cȃteva minute după ce ȋi cunoştea. Nu exista pasăre pe cer, apă curgătoare sau copaci ȋnvăluitori, ci doar război. Ȋl urmărea cu ochii liberi din ascunzătorea lui şi ȋl asemăna cu o coregrafie ce uneori făcea uz şi de umor. Camera de fotografiat era ţinută ȋntotdeauna deasupra capului, iar mişcările se coordonau cu precizie ȋncȃt ȋncadrau orice atrocititate ȋntr-o compoziţie dramatică doar din gesturile generate de instinct… „Vámonos! Vámonos!” se auzea printre acordurile din simfonia armelor de foc… Şi toţi se duceau către moarte convinşi că misiunea lor era aducătoare de libertate. Rămȃnea doar vȃntul ȋn urma lor, iar el credea că toţi mor cu un scop. Un mustăcios ȋntins pe o vale cu mȃinile ȋncrucişate, un băieţandru căruia i-a sărit ţigara din gură cȃnd glonţul i-a trecut prin gȃt si apoi i-a aprins hainele, un alt bărbat căzut cu faţa la pămȃnt şi cu mȃinile ȋntinse şi ca ei sute de alţii… Mulţi şi morţi. Cȃnd nu mai mişca nici unul, el trebuia să se ridice cu grijă şi să plece, să se strecoare printr-o răpăială de cartuşe… Soarele ȋncălzea iarba pȃrjolită de septembrie degeaba pentru că mirosul de pucioasă făcea legea atunci ȋntr-un anumit colţ de natură.
Ȋn timp ce el se tȃra prin boscheţi ca să nu fie văzut şi ucis, ea ȋşi mai ȋnţepa degetele din cȃnd ȋn cȃnd ȋn acul de la maşina de cusut care scotea atȃtea şi atȃtea veşminte deosebite pȃnă cȃnd la un moment dat a ȋnceput să fie inutilă. Ȋntr-o noapte, un bărbat ȋn vȃrstă a bătut la uşa ei, iar ea l-a primit fără să ezite crezȃnd că e doar un client nebun care nu ţinea cont de mişcările acelor de ceasornic şi a venit să-şi comande un costum pentru propria ȋmormȃntare. I-a făcut loc printre toate peticele, aţele, scamele şi toate hainele agăţate de tot felul de obiecte improvizate, precum scaunele suprapuse care deveniseră cuiere. Bătrȃnul s-a aşezat pe un colţ de fotoliu şi a continuat să o privească pentru cȃteva minute ȋn şir fără să-i spună nimic. Cȃinele negru ȋl privea la rȃndul lui tăcut… Doar mai scheuna rareori din lipsă de alternativă. Bătrȃnul nu era nici pe departe periculos, dar nici o fiinţă plăcută. Faţa i se schimonosise ȋncȃt arăta ca o pară stricată. Ochii erau nejustificat de marii şi de sticloşi. Ea i-a adus un pahar cu apă şi l-a ȋntrebat cine era, ce vrea şi ce căuta ȋn casa ei. Moşul i-a spus că doar a intrat acolo unde a fost primit. I-a făcut tot felul de complimente legate de frumuseţea ei şi i-a zis că ar fi mai bine dacă şi-ar lua cȃinele şi ar pleca din oraş pentru că vin vremuri grele, deşi nimeni nu le-a anunţat.
El a ajuns ȋntr-un final ȋn oraş, un loc ȋndepărtat de scena de teatru a războiului şi a ţinut-o ȋn beţii şi petreceri alături de te miri ce artişti care nu credeau ȋn vreun dumnezeu, dar credeau ȋn Don Quixote. Era nevătămat şi nici din punct de vedere mental nu părea să aibă vreo bubă. A povestit tovarăşilor de pahar aventurile lui şi de cȃte ori era să crape, menţionȃnd că nu ar vrea să mai treacă prin asta. Dar nu i-a trebuit mult ca să devină celebru ȋn anumite cercuri de intelectuali după ce capturile lui au fost developate şi văzute de tot felul de entităţi ale lumii culturale. Alţii chiar ȋl bănuiau că a regizat anumite fotografii, pur şi simplu pentru că moartea arăta ȋntr-un fel mult prea graţios şi maiestuos din punct de vedere vizual. Cui să-i pese de nimicuri ca astea? El avea un bun prieten, fotograf de asemenea şi se ȋncurajau reciproc ȋn a asimila faptul că nenorocirile trebuie arătate, că oamenii trebuie să le privească, să se ȋngrozească, să se teamă, dar şi să aplaude orice spectacol macabru care li se oferă. La fel considerau şi cei care trimiteau către anumite locuri avioane de luptă dotate cu camere de filmat, că teama colectivă trebuie ilustrată, că acţiunile disperate ale indivizilor trebuie privite şi eventual aplaudate. Din pricina acestor idei, el a continuat să tot călătorească prin Spania, să se ducă şi să se ȋntoarcă.
Ea credea că moşul ăla bizar de venise ȋntr-o noapte peste ea ştia ce spune. Era la rȃndul lui un om singur ca ea, doar că spre deosebire, el se ocupa doar cu observatul fenomenelor, ȋn timp ce ea se izola ȋn bȃrlogul ei pe post de atelier de croitorie şi casă. Ȋntr-o zi cȃinele nu a mai vrut să iasă de sub pat, iar ea lucra de zor la maşina zgomotoasă. Cȃnd a luat o pauză şi a deschis fereastra a văzut o grămadă de păsări gigantice şi metalice aşezȃndu-se peste orizont şi apropiindu-se cu un zgomot care ȋi făcea stomacul să se ȋntoarcă pe toate părţile. Toată lumea ieşise ȋn stradă să vadă minunăţia cȃnd a ȋnceput să plouă cu foc. Partea civilă a oraşului era bombardată fără ca nimeni să ştie de ce. Ea a scos cȃinele de sub pat, l-a luat ȋn braţe şi a aprins o ţigară. Multă vreme n-a mai vizitat-o niciun client. Ȋncepuse să-şi imagineze cȃte ceva despre vieţile oamenilor cărora le crease hainele. Le privea atȃrnate şi ȋn mintea ei se figurau tot felul de caractere, domni şi doamne cu poveşti potrivite pentru cele mai spectaculoase romane. Devenea din ce ȋn ce mai greu să găsească hrană pentru ea şi pentru cȃine. Cȃnd ȋşi făcea curaj să iasă din casă găsea tȃrgurile ȋnchise. Odată s-a ȋntȃlnit cu doi oameni care i-au propus o sumă cinstită de bani ȋn schimbul cȃinelui. Vreau să-l taie şi să-l gătească, dar ea a fugit imediat din preajma lor, cu tot cu animal. Norocul ei era că avea nişte rude ȋndepărtate ȋntr-o regiune de provincie aflată la vreo oră de mers cu trenul. De-acolo ȋşi lua provizii de mȃncare cȃnd mergea trenul şi cȃnd avea curaj să ȋnfrunte gloanţele care zburau necontenit.
El continua să se plimbe printre cadavre şi printre victimele bombardamentelor şi să apese butonul care declanşa camera de fotografiat. Uneori mai schimba vorbe cu militantele comuniste. Toate ȋl plăceau, iar lui ȋi plăcea să fie plăcut, chiar dacă avea la rȃndul lui o iubită cu care să dezbată tainele şi chestiunile etice ȋn ceea ce priveşte fotografia de război. Toţi din oraş se transformaseră ȋn luptători, inclusiv copiii ieşeau la drum cu puşca agăţată pe umăr, ȋn timp ce cȃţiva preferau să se joace de-a v-aţi ascunselea printre zidurile ciuruite de gloanţe. Oamenii construiau adăposturi şi curȃnd au renunţat să mai fie impresionaţi de forţele ofensive. Au ȋnceput să se concentreze pe scopul de a rezista.
Ea nu ştia cum avea să reziste sau să supravieţuiască, iar nopţile nu se mai asociau demult cu somnul pentru că auzea gemete din pereţii casei de fiecare dată cȃnd se aşeza ȋn pat. Cȃinele la rȃndul lui lătra ȋn somn şi ȋşi mişca picioarele pȃnă cȃnd a ȋncetat şi el să mai doarmă. Nimeni nu mai venea să-şi facă haine acolo şi nicăieri. Şi ea şi animalul răbdau de foame cu zilele pȃnă cȃnd toate detaliile se contopeau ȋntr-o halucinaţie uniformă. Ȋntr-o zi, s-a trezit cu fotograful la uşă. Un glonţ ȋi găurise mȃneca hainei şi ȋntȃmplător a aflat că există o croitoreasă ȋn zonă care ȋi poate face o cȃrpitură. Ei i s-a părut foarte atrăgător fotograful şi l-a primit ȋntr-o manieră atȃt de caldă, cum nu primise niciun alt client pȃnă atunci. Pesemne că absenţa ȋi ȋnvaţă pe oameni să realizeze că niciodată nu se bucură de nimic, deşi au atȃt de multe lucruri şi fiinţe ȋn jur. Ȋncep să ȋnţeleagă asta doar cȃnd nu mai au de nici unele. Ea nu putuse pȃnă atunci să se ataşeze de altcineva ȋn afară de cȃine. Credea că privirea animalului poate să acopere toate cuvintele inutile rostite de oameni, cuvinte care de obicei merg mȃnă-n mȃnă cu o intenţie prefăcută, un scop maliţios, la fel cum erau cele ale fotografului care ȋi transmiteau tot felul de expresii alese şi laude de sine.
El ajungea foarte des pe la croitoreasă pe-acasă pentru că se cunoscuse cu nişte oameni dintr-o tabără de refugiaţi, bărbaţi, femei şi copii care umblau desculţi şi parţial despuiaţi. Ea le făcea haine din materialele rămase de la comezile care nu au fost finalizate. Ȋn schimbul lor primea cȃte ceva mizerabil de mȃncare. Fotograful nu i-a făcut vreodată vreun portret cȃt s-a aflat ȋn compania ei. Poate că ea nu inspira nici teamă, nici teroare, nici moarte. Era o femeie care purta ȋntotdeauna ceva ales cu atenţie şi ȋn orice moment o găsea cineva, ea era bună de dus la o petrecere, deşi practic nu se ducea nicăieri.
După ceva vreme de cȃnd raidurile nu se mai iveau iar schimburile de focuri erau ca şi dispărute, oraşul ȋncepea să fie reanimat cu un iz uşor de viaţă pacifistă. Fotograful plecase pentru puţin din Spania, iar croitoreasa se simţea mai bine, ba chiar dormea cȃte zece ore pe noapte. Oamenii o vizitau din nou şi hrana se procura mult mai uşor. Dar n-a trecut mult timp ȋn condiţiile astea. La un moment dat cineva a spart uşa de la casa femeii. Poate erau nişte hoţi sau nişte soldaţi chitiţi pe violuri. Nu a vrut să afle şi a ieşit ȋn grabă pe fereastră după ce a ȋndesat ȋn două genţi obiectele aleatorii aflate la ȋndemȃnă, ţinȃnd cȃinele la subţioară. A alergat prin oraş ȋn timp ce raidurile ȋncepuseră din nou. Bȃrlogul ei nu mai exista. Oricum, nici fotograful nu mai trecuse demult pe-acolo, chiar dacă se ȋntorsese deja ȋn ţară. Ştia că s-a ȋntors pentru că atunci cȃnd fugea pe străzile din centrul Barcelonei ca să se ascundă de bombele ce picau eliminȃnd oamenii ca pe nişte paraziţi, l-a văzut exact cȃnd ȋi făcea o fotografie… Singura fotografie de i-a făcut-o vreodată. Ea i-a făcut un semn cu mȃna chemȃndu-l ȋn direcţia ei, dar el s-a ȋntors cu spatele să caute alte subiecte oribile de imortalizat ȋntr-o imagine plată, despre care oamenii aveau să discute la secole după, presupunȃnd că ştiu ce s-a ȋntȃmplat ȋn toate acele momente ilustrate.
Femeia a ajuns la un moment dat ȋntr-un adăpost ridicat sub un pod traversat de o cale ferată. Era un spaţiu plin de copii bolnavi care s-au năpustit asupra căinelui să-l mȃngȃie. Multe femei cu feţele murdare şi hainele rupte au ȋnceput să caute ȋn genţile mici ale croiteresei, din care au scos cȃteva pȃnze cu care s-au acoperit şi nişte foarfece pe care le-au ignorat. Au ȋncercat să doarmă acolo timp de o noapte. Era plin de şobolani. Cȃinele a mȃncat vreo doi-trei pȃnă i s-a făcut şi lui silă. Rozătoarele se urcau pe picioarele goale ale croitoresei şi din punct de vedere fizic nu o deranjau pentru că era luna ianurarie, iar nopţile erau foarte reci. Trupurile lor hidoase ţineau cumva de cald, dar gȃndurile ei despre toate bolile purtate de şobolani au făcut-o să părăsească acel adăpost infect ȋn următoarea dimineaţă. Ultimele veşti despre ea spuneau că a fost văzută mergȃnd alături de cȃine de-a lungul căii ferate… Mergea ȋncet şi nu se putea citi niciun regret pe faţa ei. Despre fotograf se ştiu ȋnsă mult mai multe. El avea oricum un război mondial de documentat şi multe alte conflicte ȋncheiate cȃt mai grotesc cu putinţă, ȋn atȃtea locuri ale acestei planete. Poate ȋşi imagina că cineva va ȋnvăţa ceva din istoria vizuală pusă cap la cap de mȃinile, ochii şi camera lui, dar a ales un trai periculos doar pentru a satisface condiţiile sinelui. Oamenilor nu le-a plăcut să ȋnveţe, ȋn general, ei au vrut doar să ştie.
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com