Text înscris la Maratonul Literar – octombrie, 2016
„Poate, în sfârșit, va fi a mea. Doar a mea. Am plănuit totul. Patru milisecunde. Atât. O veșnicie, aș zice.”
„Devenise preferata noastră. De asta nici nu ne-am grăbit. O admiram în fiecare dimineață și făceam în așa fel încât să nu ni se alăture prea curând. Poate și din cauza lui, a nebunului.”
„Da, ai avut dreptate. Drumul cel mai scurt trece prin piață. Proprietara mi-a cerut, pe lângă suma aia în plus, să nu fiu ca celelalte și să uit ce mi s-a întâmplat. Unii oameni sunt de-a dreptul tâmpiți. I-a întrebat cineva ceva, le-am cerut eu sfaturi? Auzi, să port toată viața doar negru. Îmi venea să-mi trag fusta, să-i arăt chiloții vernil. În fine, de când m-am mutat, am reușit să-mi fac un singur prieten. N-o să-ți spun deocamdată cine. Vreau să mă asigur mai întâi că nu e totul doar în capul meu. La început, crezusem că-mi va fi mai greu. Știi că am vrut de două ori să cobor? Mătușa m-a ținut strâns și mi-a făcut semn cu ochii că se uită lumea la mine. Așa, și? E vreun păcat că eu am rămas în viață și ei nu? După aproape un an, unii care mă știu încă mă mai privesc ca și cum aș fi fost eu de vină. Ca și cum nu-i suficient că-s văduvă și… s-a întrebat oare cineva? Dă-i naibii pe toți. Și doar am zis că nu-mi mai bat capul cu nimeni. Dar stai liniștită, sunt bine. Doar că mi-e dor tot mai tare în loc să-mi treacă. De fapt, nu cred că-mi va trece vreodată. Ai grijă de tata, da? Și de tine. Te pup. L”
„Ceilalți n-ar trebui să afle ce pun la cale. De fapt, mi-au interzis. Oricum, inevitabilul se va întâmpla într-o zi. Iar eu nu voi avea decât cele patru milisecunde să ne împrietenim, să ne iubim, să îmbătrânim și, apoi, să așteptăm. Să o conving că nu putem face altceva. Sper să mă mai iubească și atunci.”
„El a fost singurul care nu a vrut să ne povestească nimic. Prins și el, ca și noi, în așteptarea asta nedorită, a încercat totul ca să se elibereze. Ca să ne elibereze. Dar nici cei mai vechi nu știau cum ar fi posibil. Trucul cu șoptitul la ureche merge doar uneori. Nici din toate poveștile spuse și neterminate n-a găsit nimeni vreo soluție de scăpare. Suntem prinși aici, pe vecie, trăind cu frânturile astea de lumină. Cine s-ar fi gândit că poți trăi veacuri hrănindu-te cu așchii? Ne miră însă că fotograful, deși vedem cum îi soarbe trecerea în fiecare dimineață, n-a îndrăznit până acum. Să fi reușit nebunul să-i șoptească mai mult decât am putut toți? Sau are alt plan? Ce nu înțelege el e amestecul de povești. Nu le mai spune cineva și ceilalți ascultă. Ni le spunem toți, deodată, toate poveștile, unite ca într-o așchie de lumină, și, toarse ca un singur fir de mințile noastre, se răsucesc în noi, devenind mereu vii. O singură poveste lipsește, și tocmai de aceea firul se rupe, se trage înapoi, la începuturi, fiecare trece, iar și iar, prin propria poveste, împletind-o cu ale celorlalți, fără sfârșit, fără odihnă, fără moarte.”
„Mă auziți? Știu că mă auziți. Cred că mă auziți. Ce naiba fac? Dacă ați pluti, acum, prin cameră, lovindu-vă din când în când de plafonul ăsta murdar și fisurat care îmi blochează cerul, aș putea măcar adormi. Să le spun că nu mai pot adormi?, că mint pe toată lumea?, că… ce naiba vreau să fac? Drăguților, dați un semn. Unul care doar să mi se pară semn. Ceva… orice. Altfel… „
„Azi e momentul. O să-l eliberez pe Cip care sigur se va lua după ea. Și el o place. Nu știu ce crede Cip, dar până și pentru el o lună e prea mult. El nu știe motivul, dar, dacă ar putea să-l înțeleagă, dacă ar începe doar să-și pună două-trei întrebări, ar accepta că până nu-i dau de capăt, nu mă las. Ce are fata asta atât de special? Doar că aparatul se blochează de fiecare dată când vreau să o pozez? De 32 de ori la rând? Dar azi nu doar că Cip va încerca să o oprească din fuga ei permanentă, nu doar că eu voi avea, probabil, curajul să-i vorbesc de parcă sunt un puștan amorezat, dar azi am adus încă un aparat cu mine. Să vedem dacă se blochează și ăsta. Îmi place de ea, iar ciudățenia asta o face și mai interesantă. Și nici măcar nu știu cum o cheamă. Dar azi voi afla.”
„Corelia. Angela. Miranda. Eleonora. Rosa. Ana. Rosa-Ana sună chiar bine. Dar sigur nu e numele ei. Mai bine încerc alte câteva sute, ca să nu pierdem nanosecunde prețioase cu prezentările. Tot nu știu cum să-i potolesc șocul. Fiecare se descurcă și înțelege cum poate. Uite, frântura aia care se stinge, ești tu. Da, da, lași o ușoară umbră, dar aia nu-ți aparține. Ai intrat odată cu lumina, ai călătorit cu ea, apoi te-a părăsit, izbindu-te de placa fotosensibilă și în cele patru milisecunde trăiești mai multe decât ai trăit în toată viața ta. Suntem mii doar aici, între deschizătura grotei și memorie. Doar că, frântură de lumină fiind, îți consumi eternitatea asta încercând să ajungi înapoi. Nimeni nu a reușit. Nici măcar eu, care încerc de fiecare dată. Sunt prea slab pentru toată lumina aia. Nici împreună nu reușim. Iar ceilalți mă enervează cu poveștile lor. La ce folos să le tot repeți, să le îndrugi împreună, ca o litanie a celor morți, dacă din poveștile alea nu aflăm nimic nou. Dar ea va fi noutatea, ea va schimba ceva. Ea. Până ajunge în piață însă mai am de așteptat alte veșnicii și povești. Mai bine încep să-i șoptesc fotografului. A început să mă asculte din ce în ce mai ușor. Vine deja de un mileniu aici în piață. Dar n-are curaj. Azi, voi striga la el, voi țipa și va prinde curaj.”
„La început, ~~~~~~~~~~~~~~toate plăcerile ~~~~~ năvălind deodată ~ prin părul oamenilor ~ i-a îmbătat
§ § § § §
acolo unde se opresc drumurile ~~ se întrepătrundeau ~~~ încurcate ~~~~~~ se depănau ~ poveștile fără sfârșit
§ § § § §
am simțit ~~~~~~~~~~~~~ devastator, ca un murmur ~ vițele și lujerii cruzi ~ ca firele de sânge ~ îmbrățișate
§ § § § §
când se nășteau ~ coroanele aplecate de pârguri ~ se împodobeau ca panglici ~ amintirile copilăriei ~ pline de seva uitării.
Opriți-vă, am strigat cei mai mulți dintre noi. Nebunul ne-a părăsit fără să ne dăm seama când torceam povestea, s-a furișat până la crăpătura neștiută și strigă necontenit, din toți rărunchii lui luminoși către fotograf. Firul s-a rupt iarăși, amestecându-se, înnodându-se dincolo de puterea noastră de a-l mai deznoda și ne-a lăsat pe toți pradă amintirilor care ne scormoneau. Când ne vom putea odihni? Și ne va fi și mai greu dacă fata asta va sosi astăzi, cu povestea ei sfâșietoare, neîmpletită și deșirată. Iar nebunul o vrea doar pentru dânsul. Spre deschizătura grotei a fost gândul tuturor. Să oprim încă o dată să mai moară un viu pentru o eternitate plictisitoare.”
„În sfârșit, am adormit puțin, spre dimineață. Dar hotărârea e luată. Voi spăla vasele și cana de cafea, ca de fiecare dată. Voi mătura curtea înainte de plecare. Gazda nu va bănui nimic. Chiar o voi ruga să-mi dea un corn-două pentru prânz. Stau la bibliotecă și azi. Se va bucura că port negru și că nu mă machiez. Nici măcar nu-i zâmbesc, îmi compun fața de văduvă și ea mă va consola, strângându-mă la pieptul ei mirosind a trandafiri ofiliți. Ei îi voi spune să nu se îngrijoreze, să te sune, dacă vrea, că dacă sun eu mă lungesc și trebuie să plătească prea mult la factură. Iartă-mă, mamă. Dar chinul trebuie să ia sfârșit. Drăguții mei nu mi-au dat niciun semn. Nici nu le mai cer. Poate ăsta e semnul, că trebuie să merg până la capăt, și acolo ei mă vor aștepta. Nu toată lumea crede la fel? De ce naiba să mai aștept? Încep să înnebunesc altfel. Dar voi face în așa fel încât tata să nu-și dea seama ce s-a întâmplat. Un accident, desigur. Ce căuta acolo, sus? E podul bibliotecii, a vrut să învețe. A deschis geamul să se aerisească. S-a aplecat prea mult, sărăcuța. Draguții mei nu mă vor prinde, doar mă vor aștepta. Ce frumos…să cazi doar ca să te înalți. Fără slujbe, mamă. Am suportat destul la Mihăiță și Vlad. Dar de îngropat, cu ei să fiu îngropată. Și să nu plângi. Ai fi plâns mai mult dacă m-ai fi văzut cum am ajuns să arăt. Nu merită. Dacă mă voi întâlni cu drăguții mei, totul va fi bine. Dacă Dumnezeu nu va binevoi asta, atunci nu va mai avea liniște în veci. Să nu se pună cu mine. O dată a fost de ajuns. Ai grijă de tata. Nu-l lăsa să se uite la poze prea mult, o să-i slăbească inima prea tare. Tu uită-te cât vrei. Știi că se zice că acolo sunt captate părți din sufletele noastre? Și nu mai trec nici prin piață azi ca să mi se pară nu știu ce, o s-o iau pe drumul mai lung. Nu mă grăbesc nicăieri. Poate într-o zi sau într-un veac ne-om revedea. Altfel, să-i ia naiba pe toți cu minciunile lor. Dar totuși, să te rogi pentru mine. Dacă nu folosește, atunci sigur nu strică. Te pup pe tine și pe tata. L.”
„Eu astăzi chiar o opresc. Și vocea aia șoptită. Azi strigă ca din gură de șarpe. Latru, dar degeaba. M-am săturat. Vreau să alerg, să mă bucur. Vreau să mergem și în alte părți. Aici le știu pe de rost pe toate. Nici nu deschid ochii. Aha, coșul cu pâine caldă și lapte. Al domnului profesor. Nu te grăbi, doamna încă doarme. S-a deschis magazinul de cărți. Neinteresant. Și plăcintăria. Foarte interesant. Plăcintă cu carne. Din partea mea poate fi doar carne. Plăcinta o poate consuma colegul. Chiar, iar nu mănâncă până nu o vede? Sfărâmă între mâini covrigii ăia de parcă fata aia superbă mănâncă covrigii lui uscați. Cafea, colega, cafea și niște cornuri. Atât. Nu vezi că e ca o nălucă? Aha, iarăși ai ieșit la plimbare, lățosule? Ptiu, stăpâna ta ar face bine să nu te mai spele. Miroși ca o batistă. Băi, da ce se întâmplă? A întârziat? Ar fi prima dată. Colega, dacă tocmai azi nu vine, când ai cărat și trepiedul ăla după tine, asta înseamnă că ești mai bleg decât mine. Eu capăt ceva mâncare cu stilul ăsta, dar tu? Și mai ești și surd, fă ceva și oprește vocea aia care mă înnebunește. Dă-mi aparatul ăla posedat să-l sfărâm între dinți și să terminăm povestea asta. Mă arunc spre ea apoi, se sperie și se oprește, tu strigi două dintr-alea neplăcute la mine și gata. Te-ai făcut cu fata. Hai, ce te uiți așa trist la mine? Băi, ce mai urlă ăla, of, degeaba îmi închid urechile.”
„Oprește-te, nebunule. Ce încerci să faci? Nu vom deschide grota. Ne vom împotrivi. Noi toți te vom opri. Și te vom obliga să-ți spui povestea. Acum și aici. Înconjurați-l. De ce taci? Vorbește, de ce taci?”
„De ce nu vine? E prima oară când întârzie. Nici tu nu știi, Cip, ha? Acum am două aparate și ea nu mai vine. Ce banc prost. Hai să trag una mai întâi, de probă. Ia să vedem, patiseria, librăria, amantul cu pâine și lapte, da da da, n-ar strica să fiu detectiv la câte am văzut doar în piața asta. Uite că merge. Gata, sir, avem dovada. Dacă plătești bine, soția nu află. Ce prost sunt. Haide, unde ești, unde ești, de ce nu vii? Oare să fie un semn? Te rog, vino. Doar azi.”
„Voi veni ca un hoț, neanunțat, ca să te surprind. Amorțirea leneșă va zbura ca un puf și pielea ți se va buburuza când îți voi sufla în ceafă, spre lobul urechii. O înfrigurare va călări prin pădurea părului tău, va șerpui pe spinarea ta și degetele de la picioare se vor chirci. Rece și cald vei simți în același timp în care suflul te va purta și te va zdrobi din senin de un zid în care vei fi țintuită și încremenită în răsuflare. Și vei aștepta. Vei aștepta, știind că sunt eu. Vei fi curioasă să afli ce va urma. Voi turna din laptele acesta cald, ca într-o îmbăiere și cornul franzelei coapte… în… luuuumiiiiinaaaaaa aaasssstaaaa ceeeeeee-iiiiiiiii tlft. Stai! Hei, lasă-mi coșul, amice! N-auzi! Alo! Cum Dumnezeu… ce dracu se întâmplă? Să-mi bag… stați, stați, nu vă apropiați…ăăăă ce e asta, ce strălucesc așa? Stați, am zis!”
„S-a potolit? Câte milisecunde am? Știu că asta i se va întâmpla și ei. Dar nu mai contează. Acum pot continua, da? Oricum, cred că ea nu mai vine. Și știu și de ce. După atâtea milenii în care am urmărit-o de la distanță, în care și voi ați ajuns să o plăceți atât de mult, am înțeles de ce ne atrăgea în așa măsură încât ne-a scos din firul povestirii noastre; de ce m-a oprit să-mi împărtășesc cu voi ițele neînțelese ale poveștii mele; de ce m-a înnebunit. Pentru că vrea să moară. Niciunul dintre noi nu voia să moară când lumina ne-a furat o frântură din noi. Am fost capturați aici, în veșnicia asta, fără ieșire. De asta vrem să ne eliberăm, pentru că vrem să trăim. Pentru asta însă trebuie să ardem. Degeaba scăpăm prin deschizătura grotei. Degeaba trăim eoni de lumină în 3-4 milisecunde. Dacă umbrele noastre nu ard, nu ne vom elibera. Și pentru că vrem să fim vii din nou. Vrem să fim ca ea. Ea, care vrea să moară. De asta o vrem pe ea. Ea ne poate da șansa să ne recăpătăm viața. Să facem schimb cu ea. Ajunsă aici, ar avea puteri nebănuite. Ea, întreagă. Există o șansă, cel puțin din ce-am înțeles din poveștile voastre toarse, ca ea să ajungă întreagă aici. Asta m-a speriat și mi-a dat speranță. Eu, incompletul, nebunul, cu cineva întreg, complet. Eu, aproape lângă cineva viu. Fără trup, dar la ce mi-ar folosi trupul ei? Doar că acum, când eram atât de aproape, ea nu mai vine. Am pierdut-o. Și eu, și voi, și fotograful, toți. Ea nu mai vine. Ea va muri înainte. Și tot mă întrebați care-i povestea mea. Ce rost mai are? S-o povestească umbrele mele… cam câte am, mai știe cineva? Dar voi, știți câte umbre de ale voastre zac înmormântate prin folii și sertare, prin albume și cărți, prin unghere unde nici rugina, nici focul, nici apa, nici deșertăciunea nu vor veni încă mii de ani de acum încolo? Nici măcar nu ne putem alege sfârșitul. Ea și l-a ales. De asta nu mai vine. Așa că lăsați-mă să fiu nebunul vostru care nu și-a spus povestea și să ne ocupăm de domnul profesor care trebuie să înțeleagă că nu va mai ajunge niciodată complet în brațele amantei sale. Iar noi îmbrățișați abia pâlpâim, fără să ne stingem. De ce latră câinele ăsta ca nebunul?”
„De ce întârzii? De ce stai cu aparatele alea agățate de gât? De ce o lună de zile nu ai făcut nimic? De ce? Drăguților, de ce mi l-ați arătat chiar în ziua aniversării noastre? Ce trebuie să înțeleg din toate astea? Cine naiba m-a pus să vin în piață? Sunt o proastă, proastă-proastă. Nu te aștepta să traversez. Stai acolo indecis. Adio, lașule! Să rămâi cu amintirea mea dacă atât îți dorești. O să plec. O să număr până la 3, ba nu până la 13 și dacă o să rămâi înțepenit acolo, voi pleca. Auzi, lașule? Ce tot freci aparatele alea? Ciudatule! În fiecare dimineață mă pozezi, obsedatule, dar să-ți dea prin cap că la ieșirea din piață mă întorc pe strada mare și că trec pe aici doar pentru tine nu ți-a dat, nu? Ești îngrozitor, și tu și câinele ăla care se zbate ca nebunul. Nici lui nu-i dai drumul, nici mie. Dar eu o să-mi dau drumul singură. 1,2,3,4,5, haide, ce naiba ai cu aparatele alea pentru Dumnezeu? 6,7,8,9,10,11, ultimele șanse. Drăguților, am încercat-o și pe asta. Așa mi-ai zis, Vlad, asta fac. Gata, plec. Nici nu mai traversez. 12.”
„12 și o milisecundă
Stăteau chiar pe margine. El cu cotul rezemat în iarbă, ea privind cerul. Mai aveau doar o oră până acasă. Ar fi trebuit să treacă întâi pe la bunici, să-l ia și pe Mihăiță. Dar au văzut costișa asta, apusul, ultima zi senină și caldă. Ea privea peste mâinile lui care roteau volanul și se imagina în locul aceluia. El urmărea drumul, concentrat, dar mintea-i desena şuvițe prelungi de păr castaniu care se răsfirau, alunecau tot mai jos, în rostogoliri, acoperind și descoperind dealuri și văi, printre care mașina se strecura pătrunzând în penumbre, și ea ofta, cu ochii pierduți, gândindu-se la zâmbetul lui Mihăiță, la strânsoarea lui Vlad, la respirația întretăiată care o cuprinsese de când moleșeala din interior se fugărea pe pielea ei cu răcoarea intrată pe fanta geamului întredeschis, la vocea lui Vlad, care îi zbuciumă timpanul, și respirația o luă la vale mai repede decât reușea mașina să urce costișa, și ea doar a suspinat că ar vrea să se oprească înainte de a coborî în oraș și frâna lui se prelungi până în vârful povârnișului unde se zgâlțăiră amândoi scurt, ca un trăznet atras de pământ, cu priviri agitate de emoția momentului inedit și neprogramat și iarba a părut înțepătoare, apoi moale și caldă, gâdilându-i ca buzele unor ființe invidioase, iar spre sfârșit zdrobită și mustind a crud cu mirosul năvălind fără opreliște, ca un zăgaz rupându-se în două cu strigăt, în nările lor fornăitoare, în părul turmentat de transpirație, pe pielea cu broboane care își revărsau preaplinul spre locurile unde căldura răsărea în valuri pulsânde, stingându-se odată cu ochii care se ascundeau în faldurile ce cădeau peste apus și ATUNCI, cu o ultimă zvâcnire dintr-un străfund icnind, am răsărit pe goliciunea ce-și potolea tremurul și am nimerit fără voia mea și fără știința cuiva în colțul din stânga sus al unei încadraturi 4:3, cu zoom exagerat, aflat la distanță de două văi și o clină silvestră unde un fotograf neștiutor mă surprinse când…”
„13
Sunt liber, sunt liber, e frumoasă, hai frumoaso, hai! Vezi, nătărăule, că am așteptat degeaba? Tu uită-te mult prin aparatul ăla și o să-ți ratezi toată viața. Eu simt oamenii și asta-i cea mai bună fată din câte am văzut. Și miroase atât de bine. Hai, drăguțo, oprește-te puțin și joacă-te cu mine ca să aibă timp și blegul meu partener să-și ia curaj și să vorbească cu tine. Poate îl conving să nu mă mai lege.”
„12 și două milisecunde
Termină povestea, termină povestea, nebunule! Și promitem că te vom lăsa să pleci, să te eliberezi, să devii ceea ce poate era menit să fie, dar prețul pe care-l vei plăti nu va fi deloc mic. Înțelegi, nebunule, ce ne ceri să facem? Înțelegi? Înțelegi că acum toate poveștile, firul întreg se va împlânta în tine și-l vei duce cu tine în ea, condamnând-o să le trăiască pe toate, fără să înțeleagă ce s-a zămislit din sfârâmarea memoriei? Accepți, nebunule?”
„13
Ai învins, m-ai învins și astăzi. Am să trec prin piață, pentru ultima dată. Mă vezi că mă uit la tine? Uite, pășesc chiar spre tine. Drăguților, arătați-mi calea, vă implor. Hai, un cuvânt, un gest, orice să-mi arăți că nu ești doar un ciudat, că ar putea exista ceva. Te uiți, da? Lasă naibii aparatele alea. Uită-te la mine, vreau să se uite cineva la mine și să vadă că trăiesc, încă trăiesc. Ah, cățelule, ce te-ai smuls așa din legătoare, sper să nu mă muști. Nu vreau să vin la voi încă, drăguților. Voi mai puteți aștepta, dar eu simt că vreau să trăăăăăăăiiiiiiiieeeessc lluuuumiiiiinaaaaaa aaasssstaaaa tlft.”
„12 secunde, două milisecunde și 8 nanosecunde
– Bună!
– Bună! Drăguților, voi sunteți? De ce strălucim așa? Încă mai trăiesc?
– Trăiești. Și vei trăi încă mult timp, aici și acolo.
– Acolo? Unde alerg?
– Te așteptam.
– Pe mine? Tu ești, Vlad? Mihăiță?
– Nu, nu sunt ei. Nu avem prea mult timp.
– Ce vrei să zici? Unde suntem?
– O să-ți explice ei. Nu te teme, vei fi bine.
– Glasul tău mi se pare familiar.
– Ce o să-ți șoptesc acum să spui doar când vei dori să-ți împletești povestea cu ceilalți.
– Cum e posibil?
– Vei înțelege mai târziu. Îmi pare rău că frântura asta nu va mai fi acolo. Dar aici, vei fi bine. Și nu uita: spune-le ce ți-am șoptit doar când vei dori să uiți. E bine să uiți aici. Acolo, voi arde toate pozele cu tine. Adio, Lia!
– Adio!”
„12 secunde și trei milisecunde
Acum, cu toții, să ne sfârșim blestemul. Strigați, umbre ale memoriei, strigați, răscoliți măruntaiele pământului, sfărâmați zăgazurile și ridicați până la cer urletul vostru. Tu, draga noastră, urmărește-l pe nebunul acela, ține-te după el și vei fi bine. Acolo, vei fi bine, nu are rost să rămâi alături de noi. Aici, lumea noastră se va sfârși. Ne vom elibera. Grăbește-te ca să nu te prindă întunericul final. Sfărâmați, cu toții, orice urmă a memoriei. Acum.”
„12 secunde și patru milisecunde
Bravo, Cip. Bine, băiete. Am reușit. Am rupt blestemul împreună. Bine că am luat și aparatul ăstalalt. Pe tine, vechitură, o să te arunc la gunoi. Adio, cu tine. Acum, partea cea mai grea. Ce să-i spun acestei necunoscute?”
„13 secunde și 1 attosecundă
– În sfârșit, a mea. Doar tu și eu, aproape întregi.
– Aproape. Cum a fost posibil? Ce e posibil?
– Aminteşte-mi să ard fotografiile. Să sfărâmăm toate memoriile.
– Să păstrezi una. Una singură, te rog.
– Știi cât timp avem?
– O viață.
– Atât de puțin?
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com