Un gentleman (part 2: ghost writing pt Cosmin Leucuţa)

(Partea scrisa de Cosmin aici )

Tânărul întinse spre ea palma, lipită de tejghea. Sub degetele sale se afla telefonul mobil.

Plecară în privirile indignate ale bărbatului care oferise Petronelei un pahar de vin cu cîteva minute mai devreme.

“Unde ţi-ar fi fost indignarea dacă plecam cu tine, moralitatea Pămîntului?!”

Petronela se simţea deopotrivă ruşinată şi furioasă. În stradă se simţi mult mai bine – era acum doar în compania lui şi nimeni nu putea şti că tocmai se lăsase culeasă atît de uşor dintr-un bar.

– Pot să te ţin de mînă?

– Eu cred că poţi să mă ţii şi de după mijloc din moment ce într-un sfert de oră vei fi peste mine. Locuiesc relativ aprope, pe lîngă facultatea de Instalaţii, dacă ştii.

Se lăsă un moment de tăcere, el se uita după un taxi. Peronela îl mai studie o dată, mulţumită că se înşelase şi că de fapt era de aceeaşi înălţime cu ea.

– Scuză-mă, mai devreme ai spus “într-un sfert de oră vei fi peste mine sau la mine”?

– Tu ce-ai înţeles?

– Prefer să fi înţeles “la mine”.

– De ce? Te intimidează posibilitatea că ai agăţat o femeie fatală?

Petronela rîse scurt şi cuprinzător, aerul vibră şi unda rîsului ei lovi castanii, gardul vopsit în alb al unei şcoli ce delimita în partea dreapta trotuarul şi-l făcu parcă să tuşească pe taximetristul tuciuriu care frînase de cîteva secunde lîngă ei şi-i privea pe geamul lăsat în jos.

– Pînă unde?

– Lăsaţi, că vă dăm douăzeci de lei pentru cincisprezece minute de mers.

Pe bancheta din spate ea îşi întoarse capul spre el ca şi cum fereastra ei ar fi avut perdele negre de limuzină şi putea vedea ce e afară numai pe a lui.

– Nu are sens să încerci să mă intimidezi din moment ce vom fi pe teritoriul tău, spuse el după o pauză.

– Iartă-mă, spuse Petronela.

Se sărutară scurt şi ea îi puse mîna pe genunchi unde o lăsă pînă ce-l auziră pe taximetrist spunînd “am ajuns” – moment în care amîndoi tresăriră de parcă soferul era dintr-un film diferit, unul căruia uitaseră să-i dea atenţie şi-i luaseră panica să nu fi pierdut o secvenţă importantă. Pe drum taximetristul le povestise cum odată, în ajunul unui Crăciun avusese o cursă scurtă după care rămăsese cu o groază de “cadouri” în portbagaj. Dusese o doamnă foarte chic la mall, femeia îşi făcuse cumpărăturile, o condusese acasă iar el, fără să îşi dea seama, plecase cu toate cumpărăturile ei în portbagaj. “deci ultima cursă, repet: ăsta a fost norocul sau ghinionul ei, mă rog, trei zile am stat cu ele pe balcon, erau aşa de multe că nu încăpeau în frigider, mă-nţelegeţi? Muşchi de porc, telemea, roşii din alea bune, carne de grătar, vinuri, şi am avut şi o sticlă de whiskey! Dădusem prin staţie imediat dar, incredibil, femeia nu a sunat niciodată după bagaje. I-am mulţumit lui Dumnezeu, am zis să fie primit, pentru că s-a nimerit un an în care am stat foarte prost cu banii. Adică, mai mereu stau prost cu banii dar ca în anul ăla niciodată, că a fost soţia bolnavă şi nu a primit medical, muncea la negru. Dom’le, răi au fost anii ăia, ’98-2000 să dea naiba. Aşa că de atunci m-am învăţat la final de cursă să le reamintesc clienţilor de bagaje.”

Au coborît, taxiul s-a îndepărtat dar, spre surprinderea lor, cîteva secunde mai tîrziu, un claxon scurt i-a făcut să se răsucească pe călcîie pentru a regăsi Loganul galben exact în punctul de unde plecase.

“Ce fucking déjà vu!” murmură el mirat.

– Ce v-am spus că de atunci verific după fiecare client?

Petronela alergă să-şi recupereze poşeta, o deschise şi-i mai lăsă un bacşiş.

– Aoleo, păi îi lăsasem eu destul. De ce crezi că s-a întors? Ai mult cash în ea, măcar?

– Să nu-mi spui că eşti şi zgîrcit acum…

– Adevărul e că nu-s. Din contră.

– Cu cît m-ai plăti dacă ar fi să mă plăteşti, ia zi? glumi ea fără să-i vină să creadă cît de indecent suna întrebarea rostită cu glas tare. Dar el răspunse pe loc, înainte ca ea să-şi ceară scuze, cum avusese de gînd.

– Ha ha! Păi e ca la cinematograf. Deocamdată aş plăti pentru afiş. Aş plăti mult ca şi cum ar fi bilet din ăla luat de la bişniţari.

– Cît? insistă Petronela.

– Asta e întrebare capcană. Pentru că oricît aş spune ar suna naşpa. Aşa că zic şi eu ca mastercard. În faza asta eşti priceless.

“Şi mîine nu o să mai valorez nimic. Da, aproape că ştiu.” nu îşi putu reţine Petronela o răbufnire de sarcasm.

– Hai să ne punem amîndoi o dorinţă, îi ceru apoi în timp ce aşteptau să coboare liftul la parter.

– Ok

– Zi-o!

– Tu prima…

– Să nu îmi pară rău mîine dimineaţă. Şi tu?

Dorinţa lui fusese ca ea să îi facă oral din prima dar instantaneu minţi, jenat:

– Să te satisfac. Să fii aşa de mulţumită mîine dimineaţă cum nu ai fost cu nimeni înaintea mea.

Ce chestie!! Practic amîndoi am zis cam acelaşi lucru…, adăugă el.

Petronela îşi înghiţi dezamăgirea pentru că sensul dorinţei ei fusese complet diferit de sensul dorinţei lui iar el nu fusese în stare să înţeleagă nici atîta lucru.

– Ce ai spune dacă acum te-aş ruga să pleci?

– Vorbeşti serios?

– Da, te întreb foarte serios.

– E un test?

– Relax, doar spune. Ce ai face?

– Aş pleca, normal. Tu ai închide uşa după mine. Eu aş sta în faţa liftului cinci minute sperînd că o să mă chemi înapoi. Aş fi foarte frustrat. Nu că aş fi sigur de ceva acum dar cred totuşi că ne-am fi simţit foarte bine împreună. Am aşa, o senzaţie că nu ne-am întîlnit chiar întîmplător în seara asta.

– Pentru că ai folosit un altfel de text de agăţat decît alea de le ai de obicei şi totuşi ţi-a mers?

– Dacă îţi spun că am minţit, mă crezi? Dacă îţi spun că nu am agăţat în viaţa mea o tipă în bar? Îţi trebuie tupeu să te duci la o tipă şi să reciti replicile care îţi vin cînd eşti singur şi calm. Mult tupeu. E prima oară cînd am găsit curajul ăsta, chiar nu ştiu de ce tocmai cu tine. Poate aşa a fost să fie.

– Scuză-mă că nu te cred. Se vede de la o poştă că ai ceva de Casanova.

– Jur că spun adevărul. Scriu în timpul liber şi de-astea am replici bune. Dar pînă acum au fost numai în imaginaţie.

– Hai măi, lasă-mă! Mai bine zi dacă vrei să bei ceva? Am doar vin roşu şi nişte gin. Eventual, pot pune şi apă tonică dar n-am la rece.

– Vin e ok. Dar întîi vino să-ţi arăt ceva. Te rog!

– Ok… Hei! Pe tine de fapt cum te cheamă?! Acum îmi dau seama că am uitat să facem cunoştinţă. Sau de emoţie deja am uitat?

El îi întinse mîna şi nu numai că spuse “Liviu” dar spre uimirea ei se înroşi puţin la faţă.

– Uite-te aici, pe mobil. E un site de literatură pe care am postat un text. Ceva legat de agaţamente şi sex. Uite, un tip scrie aşa. “Se vede că eşti versat şi agăţi mult prin cluburi”. Iar eu? Citeşte tu. Ce i-am răspuns?

– “Trebuie să recunosc că nu am agăţat niciodată prin cluburi cu toate că poate mi-ar fi plăcut. Nu am destul de mult tupeu să abordez necunoscute. Dar, da… aici pe site îmi merg replicile binişor. Merci!”

Pfff. Cu asta chiar că m-ai cucerit. Adevărul e că nu ştiu ce mi-a venit. E prima oară cînd mă las aşa uşor. Dacă spun dragoste la prima vedere, ştiu, o să-l iei drept clişeu.

– Ok. Hai să ciocnim pentru asta. Şi pe urmă ia o gură mare şi lasă-mă să beau direct din gura ta.

– Eşti nebun! spuse Peronela şi se conformă, ascultătoare ca o fetiţă în faţa unui adult care, fără să-i ceară nimic în schimb, îi oferise o păpuşă Barbie.

După un sărut incredibil de lung, Petronela se scuză să facă un dus şi după alte cinci minute reveni doar cu nişte bikini pe ea. Bikinii erau negri cu nişte căpşuni roşii.

-Vrei căpşuni, love kitty, turcoaz, roşii sau ce?

– Portjartier ai?

– Incredibil… Ai acum răbdare să-i caut?

– Normal.

Au rîs amîndoi.

– Ştii ce îmi place cu tine? îl întrebă Petronela.

– Ziii…

– Că rîd înainte de sex. Nu mi s-a mai întîmplat. Şi nici să fac cu un necunoscut.

– Ei, necunoscut. Parcă şi-s multe lucruri de ştiut despre mine. Am două mîini, două picioare, ascult muzică, scriu, merg la teatru şi din păcate trebuie să mai trec zilnic şi pe la un serviciu – designer într-o fabrică de mobilă. Oricum nici eu nu ştiu nimic depre tine şi parcă te cunosc de o viaţă.

– Şi eu pe tine la fel.

– Parcă nici nu mi se mai pare ok să fac sex cu tine aşa repede.

– Nici mie! Hai să ne oprim!

– Ha ha!

– Să ne oprim aşa… pentru că dintr-odată mi se pare că… o să avem tot timpul din lume.

– Wow. Ca versurile din Depeche Mode! “To make you mine, I have all the time în the world”?

– Incredibil! Am leşinat acum. Jur, chiar am leşinat. Stai să caut portjartierul ăla, măi. Dintr-odată am impresia că îl meriţi. Şi nu la mult timp după ce şi-l pusese, cu destulă dificultate, pentru că nu mai avusese ocazia să-l poarte de ceva vreme iar emoţia sau nerăbdarea o făcuse să-şi piardă şi puţina dexteritate pe care ar mai fi avut-o, Petronela (deja foarte excitată de insistenţa cu care el îi masa acum clitorisul cu degetele de la o mînă în timp ce îi desfăcea cîrligele de la portjartier cu a doua) murmură:

– La ce naiba m-ai pus să mi-l mai pun dacă mi-l scoţi!?

– Pentru că mă excită dezordinea studiată. Uite, ca să ştii: l-am desfăcut pe stîngul dar pe dreptul îl las prins.

Treizeci şi cinci de minute mai tîrziu, Petronela era din nou sub duş gîndindu-se că singurul lucru care nu-i plăcuse era că, la sfîrşit, după ce avuseseră orgasm în acelaşi timp, el îi spusese că “partida durase aproape treizeci şi cinci de minute cu tot cu preludiu”.

Spre uimirea ei, cînd reveni în cameră el era deja pregătit să înceapă o nouă repriză.

– Măi, ce naiba ai? Ai luat ceva pastile înainte?

– Bună glumă! Nu, dar chiar ai un corp superb şi nu mi s-a mai întîmplat niciodată să fiu aşa de relaxat cu cineva. De obicei prima oară am cîteodată probleme de erecţie. Ştii, dacă vrei, de dimineaţă o să-ţi şi povestesc poate cîte ceva.

– Nu, mai bine zic altceva. Şi cu ocazia asta o să afli ceva despre mine. Sînt foarte, foarte, foarte geloasă. Nu vreau să aud niciodată nimic din trecut. Dar nimic. Nici de cînd erai în liceu, nici de anul ăsta. Chiar nu mă interesează. Punct. Ţi se pare ok regula asta?

– Sincer să fiu, mai mult decît ok. Sincer să fiu mă bucur. Asta înseamnă că deja mă iubeşti. Că gelozia asta e de fapt: iubire.

Petronela aprinse veioza de citit din dreapta patului, pe etajeră se odihnea volumul trei din Război şi Pace şi dintr-odată el îşi dădu seama că se simţea foarte satisfăcut cu sex normal şi începu să se întrebe dacă nu cumva după mult, mult timp se îndrăgostise de o tipă, pe nume Petronela, agăţată într-un bar.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.