Obişnuiesc să mă întind lângă tine fără buze, cu sufletul cărând pământul dintr-un cimitir. Obişnuiesc să ascult cum creşti în întunericul din mine, cum se udă pământul. Când dormi, obişnuiesc să îţi ating spatele, sub omoplatul stâng, acolo unde simt aerul din tine şi bătaia ventriculului albastru. Obişnuiesc să te iubesc.
Când am venit pentru prima oară aici eram într-o căutare. Mută, era o vreme când aveam impresia că şi respiratul adânc mă va spulbera. Am cumpărat o bere şi m-am aşezat pe o bancă de lemn cu faţa la mare. E imposibil să uit sentimentul de eliberare care m-a cuprins. Trupul şi-a făcut loc în piele comod şi s-a relaxat. Poate pentru prima oară în anul acela. Am petrecut zilele mergând dintr-un capăt într-altul al plajei. Am vrut să-i ştiu totul. Urcam pe deal, eram singură şi învăţam să privesc iar în viitor. De acolo, de sus, apele parcă se umflau spre mine, prindeau atitudini de primadonă, sclipeau în soare, făceau valurile albe să îmi alinte lacrimile neîncepute, şi cuprindeau creierul cu totul. Eram ca într-un glob de sticlă, cu zările îmbrăţisându-mi coada ochiului. Trăgeam aerul sărat în piept şi ascultam vântul. Seara îmi propteam spinarea de lemnul neşlefuit al umbrelelor de stuf şi priveam marea cum schimbă culori. Într-un fel sau altul, omul care a plecat de la mare nu mai era acelaşi care venise în urmă cu câteva zile. Nu-i vorba că am fost lipită la loc. Doar mi s-a adus aminte ceea ce uitasem. Şi dacă am avut coloana încovoiată, lemnul umbrelelor de stuf m-a ţinut dreaptă atâta vreme cât am avut nevoie. Şi dacă sufletul rămăsese împietrit, marea a reusit să-l înveţe fluiditate. Acum trebuie doar să ascult valurile şi îmi dispare pământul din vene.
Stau. Fac mâinile rădăcina în nisip. Absorb răceala, căldura, mileniile. Nu aş putea să-mi iau amintirile şi trăirile şi să le transloc. E ca iubirea. E ca o cicatrice cu care înveţi să trăieşti. Nu iubeşti niciodată la fel. Nu doare niciodată la fel. Şi când doare aşa cum trebuie, nu poţi renunţa.
Am marea pe umăr. Gâlgâie neţărmuită pe piele, spălând contemporaneitatea. Creşte pe mine şi cresc din ea în limpezimi auditive. E preţios totul, şi-mi strâng pielea în braţe cu egoism. Nu aş renunţa la nimic. Nu-i nimeni în jur să mă condamne pentru asta. Poate doar soarele, dar el curge mai departe în sânge, cald şi sigur, luminând întunericul din om. Îl drenează de umanitate şi lasă întunericul curat, benefic, în ochi ce văd limpede stihia adevărului. Şi-mi definesc libertatea ca nefiind legată de oameni. E ceva mai clar şi mai evident de un concept simplu. Mai mult decât ceva inventat de om. În exterior libertatea este constrângere. În cap porneşte totul. În cap, născută din material fragil, ideea e atotputernică, aşa cum nu este nimic altceva în univers. Învăţ în nisip despre un tablou fără rame. Un tablou continuu, ce se întinde până unde duce privirea. Pânza are urme de cuţit, de arbaletă şi de glonţ. Are urme de explozie şi de foc. Dar tabloul merge înainte, rănit, bătut şi aproape ruinat. Se întinde deasupra noastră şi străluceşte în culoare. Dacă am întelege tabloul am dovedi că ştim ceea ce înseamnă fiinţă raţională.
Dar tabloul rămâne pustiu în colţ de muzeu. Văd pus în umbră tot ceea ce vreau în mine mai mult: ansamblul care ne cuprinde.
Marea îşi spală epavele întotdeauna. Mă aşez în nisip şi aştept. Din adânc de pământ şi din adânc de ape se ridică liniştea spre mine. Din tălpi şi din palme coboară rădăcini şi se culcuşesc trainic în nisip. Prin rădăcini ascult vuietul ascuns de mare în nisip. Este ca şi când aş putea atinge timpul. Şi timpul nu-i făcut de om, ci de constanţa valului în ureche. Sunt un receptacul. Privesc frumosul din jur, cu teamă să calc să nu deranjez tabloul. Nu pot oferi înapoi decât bazat pe miezul acestui frumos. Sunt cel mult un interpret.
Iubesc atât de mult unele lucruri încât izbucnesc din suflet la suprafaţa pielii. Stau într-un muzeu, într-un colţ prăfuit. Urmăresc lumea cum îşi schimbă culorile.
Din nou în nisip. Aşteptarea e palpabilă în mine. Sângele o ocoleşte atent. Marea nu se aşteaptă, marea se trăieşte. În prezenţa sau în lipsa. Dar se trăieşte. Se miroase în piele, se aude pe timpan. Se gustă timid. Se iubeşte sarea alba în trup negru. E o ştiinţă. O ştiinţă a unei iubiri mari, de tot ceea ce nu este uman. Calc în malul moale, algele se întind în degete şi cuprind. Spuma se strânge grijulie şi ma naşte. Afrodita? Om? Am uitat de suflare. Apa cuprinde trupul şi trupul se înfioară zgomotos. Braţele se întind. Ştiu că nu pot cuprinde nesfârşitul, dar corpul ştie să îmbrăţişeze. Şaman începător, şoapte scapă de pe buze, în prostrare supremă. Apele cuprind, fură din rău, închid răni, ling lacrimi răsărite pe obraz.
Mă desprind cu greu şi mă târăsc pe nisip, vieţuitoare la mal de veşnicie. Luceşte verdele pe mine, ca albastrul din alge. Liniştea rămâne singurul deziderat. Unde e om e puţină linişte. Piciorul trebuie să atingă multe depărtări pentru ca urechea să audă marea. Mai e apoi nevoie de câţiva paşi să auzi nisipul gemând mut în valuri. Spune poveşti, nesfârşita frământare, despre vremuri bune când dacă voiai glas trebuia să-l cauţi. Acum profunda căutare este în sine. Doar acolo a rămas loc de închinăciune a liniştii. În regatul mării liniştea are gust de veşnicie.
Şi totuşi, trebuie să recunosc faptul că cea mai frumoasă mi-ai părut în ziua în care nu a mai rămas nimic. În cea mai friguroasă, cea mai ploioasă zi. Atunci când nimic din priveliştea pe care o înfăţişai nu amintea despre oameni sau despre muzică. Nici măcar despre existenţa verii, sau a căldurii în lume. Nisipul a încetat să fie gălbui şi, sub ploaie, a prins culori de maroniu-roşcat. Cred că cineva a presărat scorţişoară pe plajă şi pe umbrelele de stuf. Puţinele ierburi de pe margine flutură furios în vânt. Străduţele sunt pustii, muzicile tac, obloanele sunt trase.
Peste toate te ridici tu, marea, te umfli şi te lăţeşti, devii atotputernică. Ai ascuns în tine toate nuanţele de verde şi de gri. Uitată-i lumina răsfrântă în ape cuminţi. Te năpusteşti spre plajele devenite înguste, cu valuri înspumate. În nadir aproape te confunzi cu cerul, încălcând orice limite. Te tot întinzi acoperind totul. Aerul miroase a curat, a alge ascunse în adâncuri.
Îmi este greu să înţeleg atâta frumuseţe, pentru că este atât de departe de umanitate. Mi-a plăcut mereu că scapi fără să ai umbră.
I am, I am , Iam
Un poem în proză foarte bine scris.
Multumesc frumos, Daniela Albu!
Frumoasa compozitie.. chiar am citit-o de doua ori tot incercind sa intru in pielea ta si sa inteleg cum este sa-ti placa marea la sfirsit de sezon.
Nu stiu daca am mai povestit pe aici.. de un 1 mai am luat bilete in Costinesti cu inca doi prieteni si nu mai tin minte cum pica 1 si 2, in orice caz pica destul de ciudat astfel ca in ultima noapte statiunea s-a golit complet (de unde fusese arhiplina) si am ramas doai noi trei. Cer plumburiu, vint, frig, toate terasele inchise, nici o muzica, marea vuia. Pe parcursul zilei urmaream pilcurile de oameni plecind spre gara dar nu ne putusem imagina ca vor pleca absolut toti. Unul din prieteni era asa ca tine: ii placea pustietatea.. dar nu-mi dau seama daca nu cumva traia experienta asa cum s-ar fi dus la inmormintarea unui necunoscut, cu scopul de a sa prinde chef de viata dupa aia.. Celalalt avea sindromul Asperger desi noi pe vremea aia nu aveam habar ce inseamna. Spre noua seara pe mine ma luase un fel de panica. Simteam depresia cum se apropie de mine la galop.. sticlele de vin goale pe plaja, pescarusii batindu-se pe cite o punga de McDonald’s, chistoace de tigari cu ruj de buze. Nu mai erau nici vinzatori, nici masini carora sa le faci autosptop pina in Constanta. Cel cu Asperger (pe care l-am si folosit ca personaj in Escroc SRL) nu simtea nimic, nici o emotie, era zeul impasibilitatii. In momentul ala il invidiam la culme. Mai aveam ceva de baut si astia voiau sa bem pe plaja sa ne uitam la mare, sa povestim dar nu aveam chef de nimic, ma simteam ingropat de viu, ma linistea doar gindul ca a doua zi urma sa fiu in Bucuresti.
ce am spus la începutul comentariului „din roşu” e valabil şi aici. mi se pare că uneori vrei să spui mai mult decît se poate şi din cauza asta ajungi în formulări nu mereu fericite.
priveam marea cum schimbă culori. poate ar fi mai bine varianta reflexivă?
şi-mi strâng pielea în braţe cu egoism.
Învăţ în nisip despre un tablou fără rame.
Dar tabloul merge înainte, rănit, bătut şi aproape ruinat.
„a se culcuşi”?
Nu pot oferi înapoi decât bazat pe miezul acestui frumos.
algele se întind în degete şi cuprind
Luceşte verdele pe mine, ca albastrul din alge.
Peste toate te ridici tu, marea – nu ar fi mai bine „mare”?
dacă ar fi să îndepărtezi tot ce nu este esenţial poveştii, cu cît ai rămîne? care este raportul între claritate şi ornament ce ţi se pare ideal? care sînt evenimentele (sau lipsa de evenimente) despre care vrei să scrii şi în ce succesiune vrei să le prezinţi? eşti sigră că vrei să părăseşti triada aristotelică (început/mijloc/sfîrşit) în schimbul unei prezentări lirice?
doar unele chestii care mi-au venit în cap gîndindu-mă la rîndurile scrise de tine.
încă o dată – nu e rău deloc. doar că e loc de mai bine!
E un text „de stare” prin urmare putem spune ca totul sau nimic e esential povestii.
Au fost formulari care mi-au zgiriat si mie urechea, cum ar fi „imi string pielea in brate cu egoism”.. dar nu e nimic gresit la „Învăţ în nisip despre un tablou fără rame”, din contra, eu il gasesc perfect. La fel „a se culcusi” expresie prin care autoarea se auto-rasfata. Nothing wrong with this, femeile au dreptul sa se rasfete. Ar fi sunat aiurea daca autorul era barbat.
Am o problema cu inceputul.. Toata structura textului, ma refer la melancolia si blazarea care se insinueaza printre cuvinte, cer (exact ca expresia din engleza „I used to..”) trecutul:
Obisnuiam sa ma intind linga tine fara buze.. etc etc… Obisnuiam sa te iubesc”
Sint mici diferente de nuanta ce sar in ochi unui scriitor experimentat si care in the end fac diferenta intre un text bunicel si unul bun.
Textul e de fapt o concluzie dupa un an de mers la mare aproape in fiecare luna. Cred ca i-am prins toate starile. Am fost in noiembrie, in februarie, apoi din aprilie pana in septembrie fara pauza. A fost o experienta frumoasa.
Trebuie sa recunosc faptul ca nu inteleg ce-i in neregula cu pielea stransa in brate cu egoism, dar pe mine m-au interesat mai mult cuvintele ce asezate in fraza sa exprime ceea ce-mi doresc, dar in acelasi timp sa-mi sune si bine. Acest sunat bine nu il pot explica prea bine. Mi se trage de la citit proza cu voce tare si urmarit imbinarile de cuvinte.
Nu stiu daca as scoate ceva din text, Gabriel. Daca am folosit niste cuvinte inseamna ca eu cred ca sunt necesare. Intr-adevar nu am intamplari si personaje, daca nu punem marea la numaratoare ca personaj, dar nu suspansul era scopul.
Si da, trecutul s-ar fi potrivit poate mai bine cu restul textului, dar ar fi insemnat ca obisnuiam sa.. si acum nu o mai fac. Prezentul se potriveste mai bine cu felul in care ma simt la mare.
Nimic nu este ornament.
E simplu: prin definitie, egoismul este o trasatura de caracter careia ii trebuie doua sau mai multe persoane pt a se manifesta. Nu poti fi egoist cu tine insuti. „Bai, ce egosit e Mihai asta, uite ce putin si-a pus lui in farfurie si cit si-a lasat mai tirziu!”
Chiar daca tu ai vrut sa-l poetizezi, ai dat chix pt ca e non-sens.
Cit despre „obişnuiesc să te iubesc” era practic neutilizat in limba romana – dar poate ca mai nou se foloseste, habar n-am.