Interviu cu pictorul şi ilustratorul Vasile Olac

– Cum v-aţi hotărît să daţi la Arte plastice, aţi luat meditaţii, v-a fost greu să intraţi ?

– Am luat la a treia încercare. Ce se întîmplă… Îţi trebuie totuşi o pregătire. Eu lucram după capul meu, desenam de cînd eram copil. Încet-încet am evoluat, profesorii au început să observe că am talent. Diriginta era profesoară de matematică şi avea o droaie de albume de pictură, soţul ei studiase în străinătate, era director la schela Moreni şi a început să-mi împrumute aceste albume. Eram clasa 1-a la şcoala medie. Cum ar fi clasa a 9-a acum. Şcoala medie de petrol.

– Cîte ore de desen aveaţi în programă?

– Nu aveam nici măcar o oră de desen. Doar desen tehnic. Nu se punea problema să învăţăm la şcoală să desenăm. Dar eu desenam în timpul liber. Cum scăpam de la şcoală cutreieram împrejurimile, desenam copaci prin pădure, îmi plăcea… o făceam de capul meu. Aşa cum puteam eu să fac la vremea aia. Toţi colegii aveau desene-portret în creion făcute de mine. Profesorii noştri erau ingineri care lucrau în schelă şi se întîmpla de multe ori că nu mai ajungeau şi la şcoală. Erau ore care nu se făceau şi în alea eu desenam.

– Nu va porecliseră colegii “pictorul” sau ceva de genul asta? Vă lăudau că aveaţi talent?

– Ba da, ba da. Eram pictorul şcolii. Toate gazetele de perete erau făcute de mine. Scriam frumos, caligrafic. Erau tot felul de sărbători, de 1 mai de exemplu cînd scriam pe panouri roşii..

– Roşul era la mare modă..

– Da. Şi caligrafiam cu creioane colorate: trăiască 7 noiembrie, ziua nu ştiu ce… Apoi în ziua examenelor iar, trebuiau puse panouri pe perete. “Examenele sînt o sărbătoare pentru noi!” – ţin minte asta…

– Asta trebuia scris? “Examenele sînt o sărbătoare”?

– Da. Puneam pancarta o săptămînă cît durau examenele ca să se ştie, cum să spun, că noi eram exaltaţi de plăcere că uite a venit iar perioada examenelor.

– Da, bucuria cea mai mare a studentului este în la examen cînd în sfîrşit poate demonstra că ştie materia.

(rîdem)

– Şi deci nu aţi luat meditaţii deloc?

– Nu, pentru că nu aveam cu cine. Exista un pictor amator în oraş, era bun, foarte bun. Luase cîteva lecţii de la Tonitza. Dar acum era fotograf, fotograful oraşului, nea Gică Pădure, şi el a văzut nişte desene de-ale mele expuse în cadrul unei expoziţii la clubul Flacăra – cum se chema. Eu făceam şi decoruri, jucam şi teatru, cu toate că eram încă elev. S-a întîmplat de mi-au luat cîteva desene dintre acelea, le-au înrămat cei de la club şi le-au expus, iar nea Gică, care auzise de mine – că doar oraşul avea zece, maximum douesprezece mii de locuitori pe vremea aia, comunitate mică, se duce vestea, na -, era un tip boem, umbla cu o şapca pe o parte, şi picta bine, clasic, numai în ulei. Şi după ce mi-a văzut desenele m-a căutat: “măi, dar tu şti să desenezi, măi… ia să treci pe la mine din cînd în cînd.”

Şi nu pot să spun că au fost chiar lecţii. Dar mă duceam pe la el şi îmi făcea corecturi. Unele desene îmi ieşeau mai bune ca ale lui. În timpul ăsta, diriginta, doamna Morărescu, dar şi alţi cîţiva profesori care mă cunoşteau mai bine şi investiseră în mine sentimental, mi-a spus că am talent. Dar mă îndrumau spre arhitectură, spuneau, “Ce o să faci tu cu pictura? O să mori de foame. Du-te la arhitectură.”

– Unde vă trebuia matematică.

– Da, şi ea fiind profesoară de matematică m-a meditat gratis. Nu aveau părinţii mei bani de meditaţii. Am terminat în ’53 în iunie şi în septembrie era examenul de admitere. M-a meditat peste vară. Mă duceam cam la două zile, de trei ori pe săptămînă. Avansam cu materia, avansam, pînă la un moment dat cînd am simţit că ajunsesem la saturaţie. Întîmplarea a făcut că acest capitol la care ajunsesem şi peste care nu puteam trece se chema “limite”.

– Aţi ajuns la limită.

– Extraordinară coincidenţă, da. Atunci nu mi-am dat seama dar ea zice “deci ai ajuns la limită. Ce să-ţi fac? Nu am ce să-ţi fac mai mult. Să sperăm că o să-ţi dea din ce ştii.” Mai aveam ceva de parcurs, integrale şi altele. Şi m-am dus la arhitectură aşa. La desen nu erau probleme. Stăpîneam desenul tehnic, ştiam să mînuiesc trăgătorul, să mă descurc la planşă mare. Nu eram deloc neîndemînatic şi ţin minte că la primul examen de desen au pus în faţa sălii o amforă cu nişte naiade pe la toarte – să o reproducem, la alegere, în creion sau cărbune. În cărbune nu lucrasem niciodată aşa că am făcut desenul în creion. Aveam două creioane moi. Era prima oară cînd încercam aşa ceva, o amforă. Ni se dădeau calificative. Am aflat mult mai tîrziu că am luat foarte bine la prima probă. Cîţiva ani mai tîrziu am aflat. Gipsul are nişte reflexii ale lui, trebuia să redau umbrele, în fine, vorba e că în cinci ore am făcut, lumini, umbre, proporţii, am rezolvat toată treaba şi am aflat că luasem foarte bine mai tîrziu, cînd eram deja student la arte plastice şi mi-a spus un profesor de la arhitectură cu care mă cunoscusem – el fiind morenar ca mine. La cel tehnic, unde trebuia să măreşti o secţiune printr-o chestie de-asta dorică luasem şi acolo bine. Şi revin la examen. Am intrat la oral. La română am luat bine, nu am avut probleme şi rămăsese ultimul. Am ajuns seara la zece noaptea să dau la matematică şi erau vreo zece inşi înaintea mea în sală, primiseră subietele, îi mai lăsau să se gîndească şi atunci au mai băgat încă cinci, printre care şi eu. Am tras bileţelul, m-am uitat. O formă geometrică, am avut o sclipire, am făcut-o, Apoi de acolo trebuia să rezolvi o ecuaţie simplă numai că era mult de “croşetat” cum spuneam noi, dar am făcut-o şi pe aia. Domnul profesor Sudan, nu ştiu dacă ai auzit de el, era o celebritate dar şi un zbir – cu el nimerisem -, şi mai era un asistent care deja observase că nu mă atinsesem de al doilea subiect. Eu speram să iau totuşi „suficient”. Asistentul, în loc să fi spus că făcusem primul subiect, a fost măgar, s-a concentrat din prima pe faptul că nu făcusem subiectul doi. Iar profesorul, deja montat că unul dinaintea mea nu ştiuse îmi spune: “ Nota zero! Ce cauţi aicea, mă?!”.

Aşa că m-am întors la Moreni şi am fost solicitat de o trupă de teatru de amatori. Jucam şi eu, am luat şi nişte diplome, dar în primul rînd mă ocupam de decoruri.

Am lucrat aici patru ani de zile, apoi m-au luat în armată unde, din cauză că scriam frumos, m-au trecut la birouri. Mă ocupam cu evidenţa livretelor de militar. Am fost vreo şase inşi cooptaţi. Şi cînd au văzut ai mei că o săptămînă după aceea am venit acasă, nu le-a venit să creadă. Eu scriam cel mai frumos dintre cei de acolo, cu litere înflorate, cînd era cazul. Comandantul, Hech, aşa îl chema, era sas, frumos bărbat.. erau mereu o droaie de femei în jurul lui dar el era pasionat de motociclete, nu avea treabă. Venea la mine cînd voia un livret pentru vreo relaţie de-a lui, mă ruga să scriu în tuş şi să dau mai multă atenţie.

– Ştiu că aţi lucrat ca ilustrator la editura Ion Creangă şi am descoperit ieri că aţi ilustrat Aventurile lui Tom Sawyer, una din cărţile care mi-au încîntat copilăria şi pe care încă o am în dormitorul meu din apartamentul părinţilor, în Bucureşti. Aveam şi muzicanţii din Bremen. Sînt sigur că aţi ilustrat o mulţime de alte cărţi despre care eu nu ştiu. Prin desenele dumneavoastră aţi adus bucurie în viaţa multor copii fără să intraţi în legătură directă cu ei. Ce carte v-a făcut cea mai mare plăcere să o ilustraţi şi de ce?

– Tot în seria în care era Muzicanţii din Bremen a mai fost Ciuboţelele ogarului, scrisă de autor român, a fost deasemenea Dumbrava minunată.

– A fost primul dvs serviciu după terminarea facultăţii?

– Da.

– A fost uşor să luaţi postul?

– Da. De fapt am mai lucrat o vreme la revista Flacăra, că eu la Flacăra am fost repartizat. Am lucrat cîţiva ani acolo pînă a venit Păunescu. Ei, Păunescu era băiat deştept, nimic de zis, dar era un om foarte dificil, de un orgoliu nemăsurat. Eu aveam responsabilitatea coperţii. Scriam cu tempera, îi arătăm diapozitivul şi eu gîndeam că sînt în cea mai măsură să aleg culoarea, să spun că merge galben sau altceva… şi cînd colo el decidea:

“Domnule, aicea pui verde!”

“Domnule Păunescu dar nu merge.”

“Băi, dacă spun eu merge. Şi te rog să nu mai mă contrazici!”

Nu îmi convenea situaţia dar m-am abţinut… am lucrat în felul ăsta vreun an de zile. Avea obiceiul să meargă cu echipa pe teren. Au fost nişte inundaţii prin anii ’70 şi ceva. Reporteri la faţa locului, fotoreporteri, etc. Revista apărea în fiecare sîmbătă. Joi trebuia făcută macheta, articolul avea 7-8 pagini, cîte îi acordase el, cu poze mai multe, etc, şi m-a reţinut peste program. Nu mi-a dat voie să plec acasă.

Zice, “te duci să mănînci şi la ora 5 vii înapoi.”

Şi am revenit.

Dar cînd am venit, el nici vorbă să se ocupe de machetă! Era cu vreo cinci persoane şi trăncăneau – lui îi plăcea să domine conversaţia, să fie ascultat.

– Numai el vorbea.

– Absolut. Era prieten din facultate cu Dorin Tudoran care a emigrat în America, a scris pe urmă o carte de poezii pe care am ilustrat-o eu. Eram în relaţii bune cu Dorin Tudoran. La un moment dat s-a făcut 12 noaptea. Eu nu pot să lucrez noaptea, niciodată nu am putut. Şi i-am spus secretarei: “eu am plecat”.

Zice ea, “Măi, vezi că nu e indicat.”

Aveam de mers cam o staţie de tramvai pînă la capătul autobuzului 331.

Ei, nu venise încă autobuzul, aşteptam acolo. Şi îl văd pe nea Molnar. Molnar era retuşorul nostru. În halat alb, gîfîind, un om mai în vîrstă la vremea aia dar încă nu era de pensionare.

“Tovarăşe, vino domnule, că s-a făcut foc şi pară că nu eşti acolo. Cum aşa, domnule, pleacă fără să-i dau eu voie?!”

Şi m-am dus înapoi pentru că mă montasem şi eu… mi-am spus.. domnule, dacă nu mă duc înapoi acum să-i spun vreo două, mîine degeaba, că se răceşte. Am revenit, am intrat înapoi, era şi Dorin Tudoran acolo.

“Cum ţi-ai permis să pleci, domnule?”

“Păi nu aveam cui să-i cer voie. Dumneata erai ocupat (nu l-am luat cu dumneavoastră), secretara nu mai era, deci la cine să mai cer voie?”

Aici am spus pe jumate adevărul, pentru că secretara fusese, dar între timp plecase şi ea. Şi pe urmă am început să-i spun ce aveam pe inimă.

Şi parcă îl văd.

S-a prăbuşit ca un plăvan pe biroul lui, care era imens, şi nu-i venea să creadă că eu îl apostrofez. Fără să-l jignesc, am spus doar lucrurilor pe nume.

A doua zi, Dorin Tudoran îmi dă telefon şi-mi spune:

“Băi, eşti primul om care l-a înfruntat!”

“Păi tu de ce nu l-ai înfruntat?”

” Eu l-am înfruntat dar sîntem prieteni.. oricum, nu trebuia în public, pentru că asta îl macină pe el.”

Şi a doua zi m-am dus la 8 la serviciu, m-a întîmpinat secretara:

“Domnule Olac, nu mai aveţi ce cauta aici.”

“Bine doamnă, e în regulă!”

Mi-am luat cele cîteva lucruri pe care le aveam în sertar şi am plecat.

Dar lui nu avea cine să-i facă macheta! A încercat să şi-o facă el, în fine, au ieşit două numere de rahat.

– Deci au apărut două numere..

– Da.

– Şi în alea două săptămîni nu aţi avut serviciu?

– Nu. Şi nu îmi băgase nici preavizul. Deci banii pe săptămînile alea i-am luat. Şi m-a chemat la el în birou, îmi spune că nu e supărat.

Zic: “Da, domnul Păunescu, dar eu SÎNT supărat pe dumneavoastră. Mă consideraţi chiar aşa, preşul dumneavoastră de praf sau ce? Poate nu am valoarea dumneavoastră dar nu sînt o cîrpă de şters pe jos.”

Iar a făcut ochii mari. Tudoran iar mi-a spus după aia “băi, eşti tare!”

Ei şi a apărut oportunitatea asta la editura Creangă. Aveau doar jumătate de normă dar asta îmi convenea şi mie pentru că imediat ce Păunescu m-a întrebat ce vreau de la el, i-am spus că vreau să continui să lucrez dar numai jumătate de normă, pentru că oricum ce am de făcut pentru revistă poate fi acoperit în jumătate de normă – altfel nu mai vin deloc.

“Bine, domnule, îţi fac şi concesia asta!”

Am făcut şi o schiţă de machetă de almanah, mai multe chestii, pînă ce am obţinut normă întreagă de la editura Ion Creangă şi m-am prezentat cu demisia la Flacăra.

– Foarte interesant, o adevărată poveste! O altă întrebare, preferaţi: pastel, creion, ulei?

– Nu, ulei nu lucrez. Dar în rest, da, pastel, creion. Mai ales creion, creionul e prietenul meu din copilărie.

– De cînd aţi făcut impresie bună la arhitectură…

– Nu, mai de demult. Că altceva decît creion nu aveam bani să iau în copilărie. Acurela, mă rog, tot ce ţine de contactul cu hîrtia.

– Bun. Altă întrebare. Fiica mea pictează în timpul liber, asta ştiţi, şi de curînd mă sună un prieten, artist, întrebînd la ce facultate o să dea fata. Îi spun că se gîndeşte să dea la optometrie. La care el nu s-a putut stăpîni şi pe un ton foarte dezamăgit răbufneşte: “Bine, dar nu e păcat de talentul ei? La optometrie poate da oricine!”

Şi acum vă întreb pe dumneavoastră, ce ziceţi de dilema asta între a alege drumul monotoniei la capătul căruia se presupune că vei avea stabilitate materială sau să urmezi cu orice riscuri chemarea, vocaţia?

– Păi eu sînt exemplul cel mai clar, pentru că nu am părăsit nici un moment gîndul de a da la facultate. Cei de la uzină, cînd au mirosit că vreau să plec, mi-au mărit salariul de la 1200 la 1600 de lei. Un salariu bunicel, salariu mediu. Asta era prin ’59. Mă cheamă directorul să mă întrebe de ce nu-mi place, că a auzit că vreau să plec de la ei. Mă făcuse şef de planşetă, aveam patru planşete acolo dar nu mă simţeam împlinit. Eu ieşeam de la serviciu şi mă duceam direct în piaţă, să desenez. Desenam căi, căruţe, coviltire. Şi toţi îmi spuneau, băi o să mori de foame. Dar muream cel puţin pe mîna mea. Vorba e că nu am renunţat nici un moment şi am mai dat încă de două ori la Arte Plastice.

În momentul cînd m-am pregătit şi mai puternic – dar singur, absolut singur, pentru că nu aveam bani de dat pe meditaţii la Bucureşti –, am căpătat experienţă lucrînd şi deasemenea studiind de pe albumele fostei diriginte, doamna Morărescu… vorba e că am reuşit.

– Pictaţi ce vă place sau ce credeţi că se vinde? Există compromis? Poate artistul să observe ce se vinde şi să îşi aleagă ceva din zona aceea?

– Eu nu am făcut-o niciodată, şi se poate trage concluzia asta şi din ultima mea expoziţie din iulie.

– Cu clovnii?

– Şi cu clovni şi cu arlechini, o expoziţie mai amplă, la Casa Armatei. Am avut 160 de lucrări acolo dar mai aveam în atelier cel puţin încă atîtea deja înrămate.

– Deci încă pictaţi foarte mult.

– Da. Lucrez toată ziua. Mai îmi spune şi soţia uneori, că nu stăm şi noi de vorbă…

– Care e semnificaţia măştilor şi a clovnilor? Masca e ceva ce-l schimbă doar pe cel ce-o poartă sau schimbă lumea, cum e percepută?

– Cred că şi una şi alta. Dar personal, pot să îţi spun cum a apărut această temă care se tot repetă în mintea mea. Tema se trage din copilărie. Eu am copilărit într-o zonă de deal, spre munte, între Malul cu Flori şi rîul Alb. O zonă pitorească. Şi acolo erau bunicii mei din partea mamei şi era război, taică-meu fusese şofer profesionist, mobilizat la tancuri, era foarte bun specialist, bun meseriaş. A fost mobilizat pe loc la Bucureşti ca instructor tehnic la o unitate de tancuri. Cînd veneau zilele de sărbători veneau mascaţi prin bîlciuri. Mai mult decît atît, erau mulţi refugiaţi din Moldova care ajunseseră aici în sud. Şi la noi, în casa noastră, bunicul a dat două camere unei basarabence cu copil mic. Erau basarabeni refugiaţi peste tot prin sat, şi în alte case. Iar ei aveau obiceiurile lor, diferite de ale noastre. Veneau cu capra şi eu stăteam la geam şi mă zgîiam la ei. Culmea, că nu-mi era frică. Ştiam că sînt oameni dar îmi crea o stare cu totul deosebită şi mi s-au înfipt în memorie. Culmea e însă că foarte tîrziu au ieşit la iveală. De exemplu, în perioada studenţiei nu am desenat nici o mască. E foarte ciudat ce anume declanşează amintirea.

– Copilăria revine în mintea noastră mai tîrziu în maturitate, nu la tinereţe, aşa cred.

– Da. Am văzut la Muzeul Satului nişte măşti moldoveneşti asemănătoare cu cele văzute în copilărie. Ca un declic a fost. Am avut o explozie de imagini răvăşitoare, foarte detaliate şi atunci am început să lucrez la ele.

– Altă întrebare legate de procesul creaţiei. Eu văd scrisul (pentru că ştiţi că scriu) ca pe un drog scăpat de sub control şi am uneori impresia că îmi acaparează prea mult din viaţă. Sînt acasă dar de fapt nu sînt. Vi se pare la fel, că pictura a fost ca un drog, că viaţa a trecut poate prea repede din cauza ei? Pentru că ştiţi cum e, uneori ni se pare că nu a trecut prea mult timp, în universul acela am simţit că a trecut doar o oră pe cînd aici, cînd revenim, avem surpriza să constatăm că au trecut de fapt şase.

– Da. Înţeleg ce spui şi nevastă-mea uneori îmi spune, “măi nu mai vii şi tu mai devreme?” Deşi dimineaţa petrecem mereu ceva timp împreună că nu plec mai devreme de 9:00 şi uneori invers, zice, “păi tu nu mai pleci?”

– Deci s-a obişnuit cu programul dumneavoastră.

– Da. Şi atunci, din cînd în cînd, aşa, o dată pe săptămînă, o sun de la atelier, să zicem la ora două, îi spun că o aştept şi mergem de exemplu la Carul cu Bere. Facem chestia asta, sau cel puţin în ultimii ani.

– Eu mă refeream la faptul că timpul trece parcă mai încet cînd nu facem nimic, cînd lîncezim.

– E normală senzaţia asta dar nu m-a preocupat niciodată.

– Poate artistul din ziua de azi să trăiască confortabil numai din pictură? Credeţi că îi este mai uşor unui pictor să se realizeze în ziua de azi sau îi era mai uşor înainte de Revoluţie?

– Din punct de vedere al realizării e mai uşor acum. Se intră mai uşor şi la facultate. Artistul se poate folosi acum şi de calculator, e mai uşor de obţinut de pildă o colaborare cu o editură, cu o companie de publicitate (cataloage, reclame). Deci nu pur artistic, dar în domeniu.

– Apropo de tehnologie, ştiţi probabil că au apărut imprimante 3D. Folosind anumite programe software şi un fel de imprimantă 3D – dar de fapt e ceea ce se numeşte un CNC -, designerul poate crea printr-un click desenul realizat pe computer. Ce părere aveţi dacă în mod similar ar apărea un program software prin care o poză ar putea fi transformată instantaneu în tablou (să zicem pastel) şi o imprimantă performantă ar scoate unicat după unicat?

– Sigur e o chestie fantastică.

– Da, dar poate elimina complet pictorul din procesul creaţiei artistice.

– Dacă foloseşti calculatorul ca pe un instrument poţi modifica anumite lucruri.

– Dar dacă nu modifici nimic?

– Atunci nu are rost.

– Eu cred că în momentul cînd nu mai există travaliu, cînd imaginaţia omului a fost complet eliminată, ceva s-a pierdut. E o reproducere frumoasă dar nu mai e artă. Pînă la urmă nu arta are nevoie de om ci omul de artă.

– Este adevărat. Chiar există picturi direct pe ecran LCD, de exemplu. Şi o schimbi după plac. Nici nu mai e nevoie de imprimantă, de ce ar mai fi? Putem avea un un ecran înrămat, nu?

– Aveţi dreptate. Asta deja se practică cu pozele.

– Da. Ar fi o creaţie cînd alterezi cumva realitatea, cînd mixezi două-trei poze, cînd schimbi ceva. Dar cînd iei direct poza şi o transformi într-un tablou, eu zic că nu poate fi pictură. Bine, şi un fotograf e creator de artă pînă la un punct. E discutabil.

– Ce părere aveţi despre pictura abstractă? Mie nu-mi place deloc.

– Ştiţi, cînd a apărut pictura abstractă.. uitaţi, acolo e un Kandinsky (arată către un album aflat pe masa din apropiere). Să vezi cum picta la început, destul de cuminte – hai să zicem aşa, în ghilimele. După moda care era în secolul 19 apoi, încet-încet a început să facă nişte lucruri care au dus la abstract. Nici mie nu-mi place, să fiu cinstit dar, în unele cazuri, cînd armoniile cromatice sînt benefice pentru ochiul meu (cel puţin), realizez că îmi face plăcere să privesc acea pictură. Pictura abstractă în special, mai ales cînd e bine armonizată (petele alea şi cuburile şi ce o mai fi) cere să fie singură pe perete, pentru că are nevoie de spaţiu în jur. Nu ca să o înţelegi, ci ca să o observi.

– Poate că aţi auzit că în anii ’60 cineva a dresat un cimpanzeu şi l-a învăţat să picteze picturi abstracte. S-a vorbit mult despre asta la vremea respectivă, chiar Picasso agaţă unul din tablorile acestui cimpanzeu pe perete în vila lui (îi fusese făcut cadou). Şi acum vreo zece ani s-au vîndut trei dintre aceste tablouri pentru suma de 26.000$.

– Cred aşa ceva. Este o societate în care orice se poate. Cineva l-a sfătuit pe acel colecţionar să cumpere tablourile pentru că preţul lor ar putea creşte – au fost multe achiziţii de genul asta. E vorba oricum de o pictură gestuală.

– Tot abstractă.

– Da, da, bine, tot ce nu e figurativ e pe drumul spre abstract.

– Cînd e vorba de ceva ce nu înseamnă nimic, oricine o poate face, chiar şi un animal.

– Aşa este. Totuşi, un cimpanzeu. Dar au fost cazuri cînd au pus un animal să calce prin vopsele şi să meargă pe o planşă şi se poate întîmpla ca o bucată din aia să arate bine.

– Întîmplător…

– Da

– Probabil că şi cimpanzeul ăsta făcea sute de desene dintre care oamenii alegeau ce era mai bun.

– Bineînţeles. Asta nu înseamnă artă, după părerea mea.

– Întrebare scurtă. Care este pictorul dumneavoastră preferat?

– Pe primul loc şi al doilea şi al treilea şi al patrulea şi tot pe primul loc este Rembrandt.

– Aţi avut parte de crize de creaţie?

– Mi s-a întîmplat o singură dată, acum un an, deci aveam 79 de ani.

– Mulţi înainte!

– Mulţumesc. Eram singur acasă, pentru că nevasta-mea era în Canada pentru o lună jumate şi eu a trebuit să rămîn. Ea plecase, ştiu precis, pe 23 iulie. Am lucrat liniştit vreo trei săptămîni. După care, aproape inexplicabil, m-a lovit aşa, o stare. Veneam seara tîrziu acasă, acum veneam mult mai tîrziu, neavînd cine să mă aştepte şi simţeam casa aia goală. Că nu are cine să-mi deschidă uşa, că dincolo de uşă nu e nimeni. Şi încet-încet am intrat într-o criză. Nu îmi mai trebuia nimic, nici mîncare. Am rămas la jumătatea unui pastel şi nu m-am mai uitat la el. Deci asta ar fi după părerea mea singura criză.

– Dar era foarte legată de deprimare, de singurătate.

– Da. Dar în rest nu. Nu a fost cazul. Totdeauna îmi vîjîie capul de idei de pictură.

– Întrebare din partea unui prieten. Ce importanţă are culoarea în pictura dumneavoastră?

– Pentru pictură, culoarea este esenţială. Sigur, nu putem neglija importanţa formei care umple culoarea. Eu sînt un artist realist. Nu pot să ignor culoarea locală dacă fac un peisaj. Dar poţi să alegi să faci un anumit peisaj într-o gamă de violeturi, păstrînd gamele peisajului, sau într-o gamă de albastruri – asta poţi să faci. Aşa, ca exerciţiu. Uleiuri nu fac. Eu nu am avut atelier o vreme. Pînă prin 1984, cînd am căpătat pentru prima oară un atelier în Eforie. Deci e posibil să fi refuzat uleiul la începutul carierei pentru că nu aveam condiţii, pictam acasă. Trebuiau spălate pensulele. Şi aşa lucram mai mult seara, fi-mea era micuţă… Asta nu înseamnă că dispreţuiesc.. Doamne fereşte, apreciez foarte mult o pictură în ulei.

– Pot să vă întreb care a fost cel mai mare preţ cu care aţi reuşit să vindeţi un tablou de-al dumneavoastră?

– 5000 de euro.

– În Bucureşti?

– Da, în Bucureşti. Şi în rest am vîndut şi cu patru mii şi cu o mie. În Bucureşti nu poţi cere mai mult de două sute de euro pe un desen, creion. Şi oricum nu eu stabilesc preţurile. Am o colegă care a făcut critică de artă şi ea fixează preţul. Ştie să aprecieze, a lucrat mult şi la o agenţie din Belgia. Şi de exemplu, anul ăsta, am avut o doctoriţă căreia i-a plăcut enorm de mult un tablou care nu era mai mult de atîta (a arătat formă unui tablou de aproximativ 40 de cm), tot aşa cu nişte personaje de carnaval, cu peşti, un fel de cagule. Îmi plăcea foarte mult, de fapt i-am şi spus, măi Maria, nu prea l-aş da pe ăsta…

– Deci vi se întîmplă să nu vă puteţi rupe de un tablou.

– Da, şi în cazul ăsta, am fost sfătuit să cer 1000 de euro. Doctoriţa a venit cu vreo două zile înainte să închei expoziţia. I-am spus preţul şi ea fără să stea pe gînduri zice: “Vi l-am luat!” Nu a încercat să reducă din preţ, a acceptat direct. După ce am închis am aşteptat-o dar ea m-a sunat scuzîndu-se că nu poate veni în ziua respectivă – era doctor chirurg, avea o agendă încărcată.. şi după cîteva zile m-a sunat pe mobil, a venit frumos, a luat tabloul… nici nu ţinuse bine minte preţul.. avea trei mii de lei, am mers la bancă, a mai scos diferenţa, apoi m-a dus înapoi la atelier.

– Domnule Olac, a fost o plăcere să vorbesc cu dumneavoastră şi dacă nu aş fi în pauza de masă de la serviciu, chiar aş mai sta. Vă mulţumesc foarte mult pentru interviu.

– Cu plăcere!

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.