Mă refer, bineînţeles, la ce ţi se poate întîmpla cînd foloseşti personaje culese din realitatea imediată, fără a le camufla îndeajuns.
Majoritatea scriitorilor au făcut-o, de la Mark Twain care foloseşte un Huckleberry Finn bazat pe un partener de joacă din copilărie pînă la, în zilele noastre, John Green care a dat de curînd lovitura cu romanul “The fault in our stars” (tradus la noi “Sub aceeaşi stea”). Romanul este extrem de popular printre adolescenţi, fata mea a citit cartea şi a văzut şi filmul (eu nici una, nici alta). La un club Harry Potter, scriitorul John Green întîlneşte o fată de doisprezece ani bolnavă de cancer şi este atras de faptul că fata, în ciuda bolii, deborda de viaţă, era glumeaţă şi plină de entuziasm – aşa că ţine legătura cu ea pe chat timp de patru ani, pînă la moartea fetei. Succesul romanului e uluitor, 1,8 milioane de exemplare vîndute numai în 2013.
Scrooge, Colonel Aureliano Buendia, Patrick McMurphy, toate personajele acestea au ceva în comun: sînt inspirate după nişte persoane reale.
Marea chestie care trebuie evitată neapărat este să te inspiri, să “adopţi”, personaje din propria familie. Şi totuşi, cîţi autori nu au făcut-o? Un exemplu recent (pe care l-am dat mai demult, imediat ce ascultasem un impresionant interviu al autoarei) este al canadiancei Miriam Toews şi al său “All my puny sorrows” (“Toate micile mele tristeţi” – încă netradus la noi) în care este redată povestea sorei ei sinucigaşe. Cum spunea scriitoarea, prima cititoare a fost chiar mama ei şi dacă i-ar fi cerut să nu-l publice şi-ar fi aruncat toată munca la gunoi.
Şi nu este cel mai rău lucru care ţi se poate întîmpla cînd scrii despre propria familie.
Din literatura română, cel mai bun exemplu rămîne Moromeţii lui Marin Preda. Sînt curios ce o fi fost în sufletul lui Tudor Călăraşu la citirea romanului în care chiar el apare ca personaj principal ☺ Se spune că în “Cel mai iubit dintre pămînteni”, de asemenea, pasajele referitoare la calvarul vieţii conjugale (Matilda) ar fi fost inspirate tot din experienţa personală a scriitorului. Citind biografia primei sale soţii, Aurora Cornu, nu putem să nu observăm nişte elemente comune cu istoria personajului Suzy.
În privinţa asta, a folosirii familiei ca sursă de inspiraţie, experienţa mea nu este deloc una pozitivă, cum de astă vară taică-meu vitreg îmi închide telefonul în nas de cîte ori încerc să sun la mama şi răspunde el. De altfel ultimele zile de concediu în Bucureşti, am dormit la hotel ☺. Aşa că nu glumesc, dacă eşti scriitor, don’t do it, oricît ar fi de tentant, poţi pierde relaţii cu fraţi, surori, case, moşteniri, chiar nu merită să faci asta pentru un roman. Eu a doua oară cu siguranţă nu aş mai face-o.
Ce se poate întîmplă, în general, cînd te inspiri din viaţa unei persoane fără să-i ceri voie?
La noi, (sper că) nimic dar în occident poţi fi dat în judecată.
Dacă nu a citit cartea, sper că toată lumea a văzut filmul “The Help”, cîştigător a patru premii Oscar (cartea scrisă de Kathryn Stockett în 2009). Autoarea romanului a fost dată în judecată de servitoarea familiei lor (din perioada copilăriei) pentru că apare ca personaj principal fără să i se fi cerut voie.
Dar asta se întîmplă numai cînd romanul ajunge bestseller. Nimeni nu te va da în judecată pentru că l-ai folosit drept personaj fără să-i ceri permisiunea, într-un roman din care nu s-a epuizat tirajul de 800 de exemplare (zic de Escroc SRL).
Şi totuşi îmi amintesc o situaţie interesantă. Cu o zi înainte să plece romanul la tipărit am fost întrebat de coordonatoarea Humanitas a proiectului dacă mai am de făcut vreo ultimă schimbare. Şi mi-am dat seama că mai aveam. Era vorba de un pasaj care în varianta finală a ajuns să arate aşa:
M-am enervat că Gil a convins-o pe fata aia, pe Geta. Era aproape minoră, dar nu de-asta nu-l puteam ierta. Tipa era în lotul naţional. Purta culorile ţării. Se dăduse la vale cu peste o sută la oră. Nu ştiu câte fete de nouăşpe ani ar fi capabile de aşa ceva. Dacă ar fi fost englezoaică, ar fi avut un job decent pe viaţă, de profă de sport sau poate de poliţistă. Ar fi avut din ce să trăiască. Dar se născuse unde nu trebuia.
Ca să faci performanţă trebuie să transpiri sânge la antrenamente, ani de-a rândul. Pentru ce, pentru o bătaie pe umăr şi o medalie pe podium!? Doar atât? Din punct de vedere material, Gil chiar o ajutase. Prin el, făcuse destui bani să-şi ia o garsonieră cu banii jos în orăşelul ei de munte, unde nimeni n-are să afle vreodată că pe drumul de întoarcere spre ţară făcuse o oprire de două săptămâni în Hamburg, fără să viziteze biserica St Petri sau fântâna Hygieia. Că în loc de hotel acceptase să fie cazată într-un „puff“.
Unul dintre persoanele reale pe care mi-am construit personajul principal îmi povestise destul de detaliat întîlnirea lui cu o sportivă româncă într-un bordel din Germania. Fata stătuse acolo cîteva săptămîni şi din banii cîştigaţi îşi luase un apartament la întoarcerea în ţară. În prostia mea, nu schimbasem anul olimpiadei de iarnă, menţionasem exact sportul la care ea luase medalia şi mai spuneam şi din ce oraş era! Trecuse mult timp de atunci, poate între timp era femeie măritată cu copii şi brusc realizasem ce tîmpenie eram pe cale să fac.
“O-la-la” mi-a răspuns coordonatoarea şi au modificat textul.
Din perioada armatei, tot în roman, îl am pe Milu, coleg de pluton cu mine şi cel mai pilos din toată unitatea – unchiul lui fiind la vremea respectivă general activ în SRI. Milu ar fi putut fenta oricînd stagiul militar dar alesese să facă armata tocmai pentru că voia să lucreze şi el în SRI. Pe vremea aia era un avantaj să pleci deja cu grad de subofiţer (majoritatea dintre noi am terminat armata cu gradul de sublocotenent). Habar nu am dacă pînă la urmă Milu a urmat planul ăsta (dacă da, cred că este cel mai volubil tip din tot SRI-ul) dar de curînd am intrat pe Facebook în legătură cu un coleg din armata care este prieten cu Milu.
Poate o să aflu.
Poate că o să afle şi el că e personaj de roman ☺
________
Imagine: detaliu după o pictură de Carl Randall
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Foarte interesant, e o temă care mă preocupă: tentația e mare și așa dai cu ușurință autenticitate personajului. De fapt nu îl furi propriuzis, mai degrabă îl ”împrumuți” din realitatea lui și îl prezinți cum îl vezi tu, sau cum l-ai perceput la un moment dat. Acum nici pe aici nu prea e indicat să folosești personaje cu numele lor reale, fiindcă e foarte simplu să te trezești dat în judecată, sau ca în cazul tău să ți se trântească ușa în nas. Noroc că proasta distribuție de carte ne ajută să nu supărăm prea multă lume, mai ales dacă nu am publicat ceva de calibrul vreunui ”Harry Potter”. În cazul meu Jaqueline există și e cam așa cum o descriu în povestire. Naratorul e fostul ei soț -și el există, dar e cu totul altfel în realitate. În text îi revine doar rolul de mască după care se ascunde vocea mea și nu are nicio legătură cu persoana reală. Jaqueline e fată de treabă și nu cred că s-ar supăra prea tare, dar o interesează prea puțin ce mai scriu eu. El reapare ca personaj, cu meseria lui reală în ”Fotografia pe care nu am făcut-o niciodată”. M-am gândit după ce am scris că ar fi trebuit să folosesc alt nume, numai că numele ei îmi suna atât de autentic, de savoiard și de plin de farmec, încât nu m-am putut gândi atunci la altul. Am încercat, dar toate celelalte nume posibile îmi sunau fals. Și apoi, în ”Escroc SRL” se insistă pe ideea că este un soi de spovedanie a personajului, care se întoarce în țară special pentru a scrie cartea. Așa a fost copilăria lui Marcel- tatăl vitreg cel adevărat a avut de ales, fie să înțeleagă perspectiva din care ai scris -experiența de viață transfigurată în roman, fie să se supere irevocabil. Probabil că Tanti Zelma cu care am câștigat o ediție a concursului, care a existat și la care chiar am ținut mult, dacă ar mai fi în viață cu siguranță că s-ar recunoaște cu plăcere în personaj. Prințul Czartoryszki din ”Părintele Ioan” mi-a fost inspirat de un un om foarte interesant, cunoscut în viața reală, care habar nu are că stă la baza personajului și aceasta este rețeta cea mai bună și mai recomandabilă. Aici se oprește lista persoanelor ”furate” parțial sau chiar pe de-a întregul de mine, dar sunt mai mult ca sigură că povestea continuă și s-ar putea să ”recidivez”. În rest, cred că cel mai bine pentru un scriitor e să construiască din elemente diverse, ticuri, trăsături, atitudini, un personaj unic. Balzac a schimbat doar numele și a folosit o groază de personaje reale din epoca lui.În definitiv scriitorul reacționează la lumea în care trăiește și de cele mai multe ori operele reușite au fost cele profund ancorate în viață.
Ha ha, ce zici de Maitreyi? Nu l-a dat în judecată pe Mircea Eliade, deși a scris despre ea anumite neadevăruri, amestecate cu faptele adevărate. A făcut ceva mai inteligent, i-a dat replică cu un alt roman (Dragostea nu moare niciodată), în care a explicat clar propria (și adevărata) versiune a faptelor. Cei doi au rămas prieteni, s-au revăzut după zeci de ani! Există o poză cu ei, Eliade în SUA, aproape orb, ea, în vizită, o indiancă planturoasă și bătrână. Privesc amândoi înspre obiectiv, intimidați.
Și cum aș putea să nu amintesc de Cărtărescu? Într-un interviu spune că era să-și ia bătaie când, așteptând să intre într-o emisiune, bărbatul care se ocupa cu aranjatul microfoanelor și a altor instrumente l-a recunoscut. I-a spus, domnule Cărtărescu, nu cumva sunt eu acel personaj din Orbitor (nu îmi amintesc bine ce carte era) pe care l-ați luat în râs? Omul citise cartea și se descoperise acolo. Cărtărescu făcuse din numele lui o anagramă nu prea reușită, inversase doar ordinea primelor două silabe, iar el s-a prins că aceea era porecla lui în copilărie și că autorul îl luase rău peste picior.
La știri, dădeau recent cazul unui scriitor italian din Torino care a omorât o prostituată de culoare, după care a scris un roman cu protagonistul făcând tocmai asta. Cred că dăduse și locul exact unde o îngropase sau numele ei.
Deci, cum spune și Cornel, merită să dai nume pentru un roman? Fiecare pe propria piele!
cred ca tema are de-a face cu faptul ca pentru multi dintre noi spunerea adevarului e ceva important. ca scriitor, desigur, ar trebui sa te intereseze doar adevarul personajelor tale si nimic altceva. dar, de vreme ce unele personaje au ecouri in realitate si de vreme ce unele intimplari au avut loc pe bune, adevarul meu si adevarul povestii ajung sa se confrunte si e uneori dificil sa stii unde sa faci concesii.
cortazar a scris o poveste foarte interesanta (si scurta) care pune dialogul dintre realitate si fictiune intr-o cu totul alta lumina. de citit aici: https://collegelit2014.files.wordpress.com/2014/05/the-continuity-of-parks.pdf e doar o pagina.
Foarte interesant, Daniela. Deci nu sint singurul „pacatos”… M-am simtit mai linistit la al doilea roman care e in cea mai mare parte fictiune. Dar… uite ca si eu am avut problema asta: cind iau un personaj din realitate, gasesc ca si tine, ca orice alt nume i-as da (in afara celui real) imi infrineaza cumva elanul si pofta de a scrie respectivul pasaj. Ce se poate face? Simplu. Dupa ce termini de scris, folosesti functia word „Find and Replace” si cu un click inlocuiesti la final numele.
Pavel, nu ma mira povestea scriitorului din Torino cu toate ca e socanta. Misterele creierului uman… Am vazut mai demult un film care chiar m-a socat. Un cuplu pleaca in vacanta, la un moment dat opresc intr-un orasel sa puna benzina, ea coboara din masina si nu mai revine niciodata.
Mult timp mai tirziu, el nu putuse treace peste acel moment. Il obseda intrebarea „Ce s-a intimplat?”. Viata lui devenise mai putin importanta decit aflarea raspunsului la aceasta intrebare. Deci exact un an mai tirziu (sau poate cinci, nu mai stiu exact) revine in acel orasel. Intra cumva in contact cu un barbat, se presupune cel care o rapise. Biletele, telefon etc.
Si accepta sa se intilneasca cu acel barbat in conditiile impuse de acela.
„Vreau sa stiu exact ce s-a intimplat cu sotia mea!”
Filmul se incheie asa: murind in aceleasi coditii ca si ea, are cel putin certitudinea ca stie macar atita lucru: ea nu il parasise de nebuna. Intr-un fel, pt el finalul e fericit cum viata lui era un calvar.
Pentru spectator e un final socant, oribil.
Gabriel, uneori spunerea adevarului dar nu in cazul meu. De obicei sint prins de efortul de a scoate un personaj cit mai reusit. Frumos final la povestea de cortazar, personajul il va deranja chiar pe acela care citeste despre el :)
Am păţit-o şi eu, Cornel. Deşi unele poveşti de-ale omului care-a intrat în „Planuri de viaţă” erau povestite de el cu mult haz, când le-a văzut în romanul meu s-a supărat şi nici în ziua de azi nu mai vorbeşte cu mine. Drastic! Şi asta, culmea, când toată lumea zice că e un personaj simpatic. Şi chiar e. Numai că supărarea lui e şi din cauză că în romanul meu comunismul iese cam rău şifonat. Iar asta complică lucrurile, cum face politica întotdeauna. :)
Da, am văzut filmul ăla, Cornel, era francez și a fost absolut teribil. Tipul a murit îngropat de viu până la urmă.
Ce mi-a plăcut a fost cum s-a pregătit criminalul să ucidă: până când nu i-a venit ideea, era un om perfect normal, cu sotie și copii.
Pavel, ce coincidenta ca l-ai vazut. Nu e un film cunoscut. Iti recomand un film pe acelasi tipar, dar parca si mai negru, fiind o poveste 100% adevarata. http://www.imdb.com/title/tt0273069/ iar cartea de Emmanuel Carrere – wow, ce mi-a placut.
Vasile, da, asta chiar nu inteleg, sa se supere cineva ca este personaj pozitiv de roman. Zic si eu, „pick me!, pick me!” :)
Mie de aia „negativi” mi-e mai frica :)
L-am admirat pe poetul si prozatorul Roberto Bolano pt idea de a scrie la persoana 1-a despre el ca si cum ar fi altcineva. Adica el insusi vazut prin ochii altuia. Wow, genial! O mai fi facut cineva asta inainte de Bolano? Deja e ce vreau sa fac eu in romanul cu armata, ma „rescriu” intr-un personaj principal numai ca scriu la a 3-a. Sa vad ce nume imi dau :) Roberto Bolano a folosit „Arturo Belano „..
e o întrebare care planează mereu asupra textelor bune: cât din el e inspirat din realitate ?
pentru că viața bate filmul, iar persoanele reale sunt infinit mai interesante decât cele inventate, tocmai pentru că au acest atu: sunt reale, iar cumva asta se simte fără prea mare efort pentru cititor.
și ”Laptele negru al mamei” e un roman-a-clef, dar asta nu e nicio surpriză, pentru că aveam 23 de ani când l-am scris. dacă aș avea un leu pentru fiecare întrebare de genul ”cât din roman e realitate, și cât e ficțiune ?”, aș fi miliardar. în euro.
partea proastă e că, odată ce te-ai hotărât pe o un personaj, tendința e să schimbi lucrurile din jurul lui ca el să poată fi păstrat. e ca o boală … n-ai ce să îi faci ;)
Ai dreptate, cere mult mai mult efort sa scrii 100% imaginatie, de ex cind am scris nuvela SF mi-am dat seama ce diferit e: sa nu ai de ce te agata din realitate. Ma refer la SF urile alea care se petrec in viitor, cu ceva tehnicie sau alta antropologie (diferita de cea stiuta, a rasei umane) sau oricum, ceva inovator care nu exista in realitatea „noastra”.
Cand am scris ”Campie si oase”, vara trecuta, nu stiam ce sa fac cu informatia, pur si simplu a fost o carte care s-a cerut. Romanul a devenit peste 80% realitate in decembrie acelasi an, iar eu am trait cu frica inca un an cat dura actiunea cartii, de teama sa nu continue seria coincidentelor. Spaima mi-a adus si un AVC, in decembrie, la o zi dupa ce am trait povestea scrisa.
Suna interesant, scrie o continuare daca nu ai ramas paralizata dupa AVC.
Iar tu Cosmin, taie niste zerouri din miliardele alea sau esti pe bani vechi? :)
Crede ca, intr-un fel, constienti sau nu, devenim robii acelui Basic Instinct si al ideii din filmul ala. A scrie din realitate e similar cu a scrie din imaginatie, cata vreme imaginatia e, pentru o clipa, fix realitatea din gandul nostru. A scrie intamplari fictive, cu personaje fictive, cred ca nu se intampla, esentialmente, decat in sf-uri ori fantezii gen Harry Potter. In rest, marea majoritate a scriiturilor, a marilor romane, e „cronica” unor intamplari reale ori cel putin inspirate din realitatea cunoscuta nemijlocit de autor.
Asa e Take, in mare parte ai dreptate. Primele „mari romane” cum spui tu au fost scrise asa.. poti vedea cine e in spatele personajelor din razboi si Pace de ex.. cine e „Tolstoi”, in spatele carui personaj e sotia lui Tolstoi, tatal lui si asa mai departe. La fel si Demonii si orice alte carte de Dosto. Zbor deasupra unui cuib de cuci, la fel. Dar sint carti scrise in stil „poveste”.. uite ca nu mi amintesc exact ce carte am inceput de Marguerite Yourcenar era scrisa ca o poveste orientala.. acolo nu e nimic „real”.. scrisul devine un joc stilistic. Geniala cartea, trebuie sa o termin si sa scriu despre ea :)