Dansul de societate

Era prima zi la noul său loc de muncă. De aceea, se trezi devreme, bău un ceai amar cum mai băuse în aproape fiecare dimineață în ultimii cinci ani, se îmbrăcă cu haine fără de cute și închise ușa de două ori cu determinare. Nici cerul cenușiu și nici vântul puternic nu izbutiră să-l oprească din drum.
Așteptă tramvaiul timp de cincisprezece-douăzeci de minute, dar, copleșit de emoție și tremur, o luă pe jos. Ajunse într-o jumătate de oră chiar în față acelei clădiri mari pe care o văzuse cu o săptămâmă în urmă. Ușa se deschise șuierând într-un zgomot scurt când el se apropie. Rămase pe loc pentru câteva secunde, dar intră apoi în grabă, poate de frica închiderii ușii.
Divizia sa se afla la ultimul etaj din câte știa. Nu putea să urce atâtea și atâtea scări așa că luă litul. Intră în cămăruța metalică și, dintr-atâtea butoane, apăsă pe cel mai de sus, atât de sus că de-abia puteai ajunge la el. Ușile se închiseră și simți cum ascensorul începea să urce.
Își pipăi gâtul puțin transpirat și ridică ochii din pământ văzând pentru prima dată etajul treizeci și cinci. Ieși din lift și păși pe podeaua lăcuită. Cum ar fi putut fi colegii de divizie? Nu erau oare amețiți de lipsa de aer și de viața printre păsări? Pereții culoarului își aveau brâul din lemn și mici picturi abstracte poziționate la distanțe indubitabil egale înfrumusețau drumul său spre zona ce-i fusese transmisă. El recunoscu câteva dintre picturi. Cea stranie cu tigri nu putea să fie decât ’’Vis cauzat de zborul unei albine în jurul unei rodii cu o secundă înainte de trezire’’ de Dali. În centrul picturii se afla o femeie goală, alungită pe ceva ce părea a fi marginea unei stânci. O pușcă plutitoare îi era îndreptată spre bărbie, iar la capătul puștii era un tigru în poziție de atac. La coada acestuia din urmă, un alt tigru evada din gura unui pește uriaș ce, la rândul lui, ieșea dintr-o rodie la fel de mare cu coaja-i crăpată. În spatele acestui straniu șir, se distingea un elefant cu picioare extrem de lungi și subțiri, ducând o stâncă în spate și înaintând prin apă sau nori. Iar, lângă femeia adormită, o rodie ceva mai mică plutea și-o albină îi zbura în jur.
O alta înfățișa un gentilom cu mustață și costum, probabil de pe la începutul secolului XX, ce stătea pe un scaun, în fața unei mese, cu mână la falcă, gândind sau mai degrabă visând. Din spate îl privea o femeie transparentă, învăluită în fum, într-o rochie albă. Era o fotografie și nu o pictură. Ultima care l-a impresionat a fost ’’Singurătate’’. ’’De Jean Jacques Henner parcă?’’, își amintea el. Pictura înfățișa o femeie la bustul gol, pe un fundal negru, stând în genunchi și privind în întuneric. Drumul lui făcea o curbă spre dreapta la capătul căreia se afla un automat de apă. Iar lângă acesta, încercând să-și potolească setea, un tânăr cu părul de lungime medie, zburlit și brunet, îmbrăcat în cămașă și pantaloni cenușii, cu un început de mustață, ridica paharul cel alb. Exact când îl întâlni pe acesta, pe peretele opus automatului, el zări ‘’Țipătul’’ lui Munch.
– Tu trebuie să fii J, spuse tânărul, făcând ochi mari, suprins de apariția subită a lui J.
– Eu sunt, răspunse J.
– Perfect, vino cu mine. Vom fi colegi, continuă zâmbind. Eu sunt Albert. Și-au dat mâna, după care au pornit amândoi spre un loc încă necunoscut lui J. Lui îi fusese spus doar să ajungă acolo, în fața picturii lui Munch. Dar nu avea de ce să se teamă, totul mergea ca uns. Cu siguranță… Expiră lung ca o confirmare a acestui fapt.
Merseră pe același culoar anost până ce acesta se înfundă într-o ușă mare de lemn cu două canaturi deasupra căreia, cu litere metalice și cenușii, scria ‘’F.P.P.’’.
– Ești pregătit? îl întrebă Albert, întorcându-și fața către el și rânjind mândru, dar rămânând cu restul trupului îndreptat către uși și cu brațele apucând mânerele. Dar nu așteptă răspunsul și deschise ușile dindărătul cărora ieși la iveală o lumină orbitoare. J își puse instinctiv mâinile la ochi. Hai că tre’ să începem lucrul, spuse Albert și întră. J îl urmă-n camera luminoasă doar după ce se dezmetici.
Găsiră acolo o încăpere uriașă cu plafonul extrem de înalt și cu ieșiri spre diverse alte camere și culoare. În fața lor, la aproape trei sute de metri distanță, se afla ceva ce părea a fi o secțiune de birouri, această secțiune fiind însă în aceeași cameră imensă. J și Albert vedeau doar o latură a acesteia, latură ce se întindea pe toată lățimea camerei. Porniră într-acolo.
– Hai că e aproape timpul, spuse Albert. Intrară printr-unul din multele dreptunghiuri tăiate din latura cea mare. Pereții erau albi, probabil din gips carton. J își dădu seama că trebuia să fie una dintre acele companii cu ‘’birou-dulăpior’’ sau ’’celulă’’. Chiar într-unul din aceste birouri își începură călătoria prin labirint.
– Stai după mine ca să nu te pierzi! Merseră apoi dintr-un birou în altul. J observă că toate erau cămăruțe private, extrem de mici, pentru a acomoda doar o singură persoană, cu un singur computer și câteva accesorii necesare. Unele computere erau aprinse, dar nimeni nu le folosea. Nu era nici țipenie de om pe unde treceau ei, doar cafele calde, aburinde. J însă fu atent și, de-a lungul călătoriei, numără toate cărtile pe care le văzu. Recunoscu ‘’De veghe în lanul de secară’’ al lui Salinger și ‘’Turnul de fildeș’’ al lui Henry James. Văzu chiar și o cană imprimată cu fața lui Franz Kafka pe care scria, cu litere roșiatice, ’’Pentru adevărații cunoscători’’.
Mare fu mirarea lui J când scăpară în final de labirint și ajunseră la lumină. Era celălalt capăt al încăperii, cu ferestre uriașe prin care se vedeau cerul liber și întreg orașul. Trei oameni necunoscuți lui J își făceau veacul pe acolo. Un bărbat brunet, la vreo douăzeci și cinci de ani, cu părul dat pe spate și cu un straniu papion in dungi stătea la biroul său, cu cafeaua-n mână, și își citea ziarul. Nimic interesant – un articol semnat Andrei Pleșu din Dilema Veche, ’’Cultura de internet’’.
O tânără șatenă, cu părul răvășit, cu ochelari, îmbrăcată toată în alb ca o asistentă, stătea cu mâinile încrucișate – ca și cum ar fi purtat o cămașă de forță – pe o canapeluță, în fața unui calculator, uitându-se la o lecție de charleston pe internet.
Cea care îl impresionă pe J fu însă tânăra de lângă fereastră – cu păr cârlionțat, spre blond, cu ochii spre un cenușiu întunecat sau poate un albastru șters, îmbrăcată într-o cămașă albă cu mâneci lungi îndesată în blugii negri – ținând în mână o cană de cafea, privind spre albul podelei și disturbând, cu silueta sa, linia ce unea marele oraș de cer.
– Toată lumea să vină aici, spuse Albert zâmbind. Tânărul cu ziarul se ridică de la biroul său, iar tânăra cu ochelari îi urmă exemplul. Spre dezamăgirea lui J, cea de la fereastră rămase în tabloul său perfect. Ceilalți doi se înfățișară plictisiți în fața lui Albert.
– Dragi și iubiți colegi din FPP, continuă Albert dregându-și vocea, astăzi am onoarea să vi-l prezint pe J.V. , un nou angajat și un nou prieten. Cei doi aplaudară fără să-și modifice expresiile. Dragă J., sperăm că te vei simți bine printre noi. Eu sunt Albert, cum ți-am mai zis – îi întinse iarăși mâna – iar cei doi de aici sunt Ruth – arătă cu degetul spre tânăra în alb – și Nikola – apoi spre băiatul cu ziarul. Iar cea timidă de la fereastră este Emily. J îi făcu cu mâna, dar Emily nu-l văzu. Eh, lasă că o cunoști mai târziu, incheie Albert.
– Acum trebuie să te inițiem, spuse pe un neprevăzut ton jovial Ruth, nemaipărând plictisită. Îl apucă pe J de mânecă și il conduse spre colțul ei. Am să te învăț să dansezi charleston, îi zise și căută un videoclip, apoi urmă pașii și începu să danseze. Fata își dădu jos ochelarii și iși aranjă părul în timp ce dansa. Sau poate vrei ceva mai lasciv? Am de toate. Căută pe internet o melodie lentă și începu să se miște provocator.
– Stai puțin. Nu prea mă pricep, izbuti J. să zică. Ea nu-l auzi însă.
Își puse brațele în jurul gâtului lui J iar acesta din urmă, lăsându-se furat de moment, îi urmă mișcările. Văzând acest spectacol deșănțat, Nikola își rulă bine ziarul, alergă spre cuplul nou format și începu să dea de voie cu arma improvizată în dansatoarea deslănțuită.
– Uite-așa îți trebuie, așa-i făcut și cu mine. Ți-am zis să nu mai pleci de la calculator! J. se retrase rapid, rușinat de postura în care se pusese.
– Nu mai fac, promit, spuse Ruth zâmbind, cu ochii închiși și brațele ridicate pentru a para ploaia de lovituri. J nu-și dădea seama dacă glumeau sau erau serioși, dar, văzând că Nikola dădea tot mai tare și că Ruth tot zâmbea, apucă ziarul strâns.
– Nu vreți să-mi arătați ce am de făcut? Spuse el încercând să le distragă atenția. Cei doi se opriră, se uitară unul la altul inexpresiv, apoi la J și și țipară entuziasmți, aproape în același timp: Desigur! Stranii oameni, gândi J. Asemenea glume nu se fac…
– Albert, vino încoace, trebuie să înceapă, spuse Nikola. Albert se conformă.
– Ruth, hai și tu la Emily, continuă, întorcându-se spre victima lui. Se duseră toți patru la fereastră. Ruth și Nikola își luară cu ei laptop-urile și le puseră fiecare pe câte o măsuță rotundă. Emily rămase în aceeași poziție numai că acum avea o carte deschisă în mână, ’’Ciuleandra’’ de Liviu Rebreanu.
Se sprijiniră toți de perete fără să-și vorbească. J. o privise pe Emily în tot acest timp. Observă atunci mica eticheta de pe pieptul ei pe care scria, cu litere roșii, Heathcliff. Începuse să se îndoiască de faptul că era în viață până ce ea spuse:
– Când începem? J analiză câteva secunde replica fetei, fără să-i prindă cu adevărat sensul. Era o exprimare formală, fără inflexiuni, de parcă intervenția sa ar fi fost programată. Vocea-i plăpândă,dulce, nu foarte diferită de cea a lui Ruth, contrasta cu modul mecanic de a vorbi. J asocie, în mintea sa, acest paradox cu imaginea unei cățel mic și pufos îmbrăcat într-o armură de cavaler, lătrând subțire. Își permise un surâs.
– E prea de dimineață, răspunse Albert căscând. Să mai așteptăm puțin. Ruth se duse la măsuța ei și căută o melodie, ’’Mr. Cellophane’’ din Chicago. Ce crezi despre relativitate? Îl întrebă Albert pe J.
– Re…relativitate? Ce-i asta?
– Trebuia să mă aștept la asta…
Chiar când muzica porni, Emily își ridică ochii din carte și își întoarse privirea către J:
– Cine ești tu? Spuse ea nedumerită cu gura întredeschisă, ridicând pleoapele. În același timp, în fereastra de la spatele lui Emily începu să ciocănească o pasăre micuță. Se așternu liniștea peste grupul celor cinci pentru jumătate de minut. J rămase înghețat de parcă funcțiile corpului îi fuseseră oprite. Atunci Albert, de parcă ar fi realizat cu adevărat gravitatea situației sau de parcă și-ar fi amintit o veche instrucțiune, făcu ochii mari și, cu gura plină din cauza croissant-ului pe care îl mânca, spuse:
– Gata, acum tre’ să începem! Nikola, Ruth – la calculatoare! Ordonă el. Hai, mai repede! Cei doi se grabiră spre măsuțe.
– Sunt Doctor Who, răspunse J reanimat după care își puse mâna la frunte, mijindu-și ochii, ca și cum ar fi încercat să-și interpreteze propriile vorbe. Emily îi urmă exemplul și începu și ea să râdă în hohote, aruncându-și cartea pe jos și bătându-l pe J cu pumnii în piept din cauza intensității. Acesta din urmă se trezi din contemplare și reveni la veselia bolnavă.
– Doctor Who – serial britanic de prin anii ‘60, încă rulează, spuse Ruth grăbită după o căutare frenetică pe internet.
– Foarte bine, răspunse Albert care se află lângă Nikola uitându-se când la laptop, când la Emily și J. Emily se opri din râs și începu să danseze pe ritmurile unei melodii mute, ducându-și brațele deasupra capului, într-o poziție de boxeur și mișcându-le repetat în sus, și balansându-și șoldurile într-o oscilație ușoară.
– Repede Ruth, pune ceva săltăreț, spuse Nikola. Puse ‘’Baby did a bad bad thing’’ iar lui Emily nu îi luă mult timp să-l ia pe J din loc și să-l ducă-n mișcări de dans pănă aproape de labirint. J îi răspundea într-un mod corespunzător, contorsionându-și și el trupul în cele mai felurite moduri. Luați laptop-urile, hai! ordonă Albert.
În acest timp, J o apucă pe fată de șolduri, o ridică în aer, o aruncă, o lăsă să se învârtă de câteva ori și o prinse înapoi în mâini lăsându-și fața între picioarele ei și dându-i voie să alunece până jos după curbele corpului ei. Rămase înmărmurit, pentru câteva secunde, văzând de ce era cu adevărat capabil. Dar își veni apoi în fire.
– Nobody puts Baby in a corner, spuse el.
– Ah da, spune-mi mai mult, răspunse fata apropiindu-se.
– Asta e din Dirty Dancing, spuse Nikola trăgându-și sufletul după atâta urmărire. Încă avea laptop-ul în mână. Dansul se schimbă însă și la fel și melodia. Cei doi dansau acum umăr la umăr ca într-un număr de cabaret.
– Ruth, ai schimbat melodia?
– Nu, a mea s-a oprit. Nu știu de unde se aude! Parcă ar fi o coloană sonoră, râse Ruth.
– Nu-i nimic, să continuăm, spuse Albert vădit tensionat. Asta de unde e?
– Nu știu șefule! Au început tare azi, sunt grele referințele, răspunse Nikola. Lasă-mă un minut.
– După pașii de dans ar trebui să fie….Da! spuse Ruth după ce caută ce avea în minte – sunt Gwen Verdon și Bob Fosse pe scenă! Exact în momentul în care Ruth termină propoziția, muzica se opri. Începu să cânte ceva spre genurile disco. Emily se urcă pe un birou și, despărțindu-și picioarele, sări pe pieptul lui J. Acesta o prinse și o readuse-n poziție verticală.
– Mamma mia cântată de Meryl Streep, o bună alegere, îi șopti J lui Emily. Nici nu mai încerca el să înțeleagă cine-i furase trupul. Într-atât era de exaltant ritmul jocului.
– Știam că o să-ți placă, acum să trecem la ceva mult mai complicat!
– E Mamma Mia din filmul muzical, țipă Nikola tare. Ce m-aș face fără internet. Se întoarse către Albert și, de parcă ar fi făcut reclamă la un produs, spuse: Și tu, dacă ai nevoie de o anumită informație, un nume, o melodie, o carte, o lecție, un talent, abilități de comunicare, sentimente – toate sunt la un click distanță. Îi făcu cu ochiul lui Albert după care zâmbi ca un teleseller veritabil.
– Hai, lasă-mă cu din astea, Nikola. Știam că băiatul din Menlo Park era însărcinat cu publicitatea, nu tu, zise Albert nemaiputându-și trăda exasperarea.
În acest timp, cei doi își continuau circul. Muzica era acum doar ambientală, ajunseseră la teatru. Emily se întoarse cu spatele, merse în direcția opusă lui J și, după câțiva pași, se opri, așteptă ca împrejurimile să se întunece și ca marele reflector de deasupra sa să pornească și se întoarse cu fața la partener. Apoi începu să se apropie zâmbind, cu o expresie euforică pe față și, agitându-și brațul pe parcă ar fi încercat să descrie o elipsă, spuse:
– Hei domnule J, sunt gata pentru close-up-ul meu! Apoi îl luă în brațe pe J și îl sărută cu foc. Ceilalți trei erau în căutări febrile.
– E Gloria Swanson, în Sunset Boulevard, e replica ei de la final, știu sigur! Spuse Ruth după câteva minute de navigat pe net.
– Bravo Ruth, dar au trecut deja la alta, îi răspunse Nikola. În timp ce cuplul nostru se juca, la ferestrele încăperii începură să se adune păsărele rânduri-rânduri care ciocăneau în sticlă parcă încercând să lase ceva să iasă ori să intre.
J și Emily își făceau jocurile și mai complicate. Nici nu mai ascultau la părerile celorlalți, nu mai aveau nevoie ca ei să ghicească. Arta lor exista acum doar pentru sieși. Albert, Ruth și Nikola erau copleșiți. La un moment dat, cuplul artistic se opri, așezându-se amândoi cu genunchii în pământ ca doi prunci.
– S-a terminat? Am ghicit tot? Întrebă Albert.
– N-are cum, am ratat foarte multe. E prea mult pentru noi. Ah, atâtea referințe, sunt geniali, nu îi putem înțelege. Trebuie doar preamăriți, trebuie să ne fie frică de ei. Suntem doar niște muritori de rând. Nikola spuse toate acestea fără urmă de ironie, crezând cu adevărat în cele enunțate. Avea teamă în glas și ochii îi erau aproape umezi. Oare aceasta se întâmplă cu omul ce are o revelație artistică? Ruth nu mai înțelegea nimic. Clacase. Se așezase pe jos, își lăsase laptop-ul și începu să-și miște mâinile încet și cu grijă prin aer de parcă s-ar fi jucat cu niște zâne. Păsările de la ferestre erau și mai violente lovinde sticla în ritmul grindinei. Însă, pentru J și Emily, era ritmul aplauzelor de pe Broadway.
Atunci J se ridică în picioare, își puse mâna blând pe capul lui Emily și zise:
– Nu te mai vreau, cățeao! Și îi dădu o palmă de căzu săraca fată cu capul pe podea. El se îndepărtă furios. Ea merse de-a bușilea până picioarele lui și-i spuse plângând:
– Nu poți să mă părăsești așa!
– Sigur că nu pot. O ridică în picioare și apoi o bătu pe umăr. Ești prietenul meu din copilărie, amice, spuse J emoționat.
– Iar eu sunt tatăl tău, fiule! Spuse Emily săruntându-l pe frunte.
– Ce se întâmplă? Întrebă Nikola înmărmurit.
– Cred că… cred că…joacă teatru, joacă roluri. Asta trebuie să fie. Albert era vizibil nervos. Bău din cafeaua pe care o găsise pe masa din spatele său prin pipăit. E ceva foarte straniu azi, ceva foarte ciudat. Cred că doar așa pot ei să-și vorbească. Ăsta nu mai e un joc, nu mai e vorba de ghicit. Uită-te mai adânc, Nikola! Ce vezi? Încearcă să vezi mai adânc.
– Văd doi oameni – doi tineri, un băiat și o fată care…
– Care? Repetă Albert.
– Care nu și-au spus nimic de când au venit aici, doar au…
– Exact, nu și-au spus nimic și…
– Și dansează ca să ascundă ceva. Ceva, ceva…o traumă?
– Poate, dar continuă, îl îndemnă Albert
– Uite care e treaba, spuse Nikola cu adevărat. Ăștia doi nu vor să-și vorbească, vor doar să joace teatru, să ne impresioneze!
– Ești pe acolo! Ești pe aproape! Adevărul e că nu ești încă la adevăr! Dar ești periculos de aproape, dragul meu, spuse Albert maiestuous. Ca să citez un personaj dintr-un film american, spuse Albert și mai tare, ’’Ce avem noi aici este un eșec de comunicare!’’. Apăsă pe ultimele patru cuvinte. Un ecou nu le lăsă pe acestea să scape și le prelungi în aer pentru câteva secunde…

Un eșec de comunicare

Exact când ecoul dispăru, cei doi, J și Emily, căzură cu genunchii pe podea ca două marionete fără de păpușar. Ea se ridică apoi, își aranjă părul, își luă cartea și cafeaua și se puse în exact aceeași poziție ca la început, fără de greșeală. J se ridică și el după câteva minute de hibernare și se apropie timid de ea, cu pași rari și stângaci și capul în podea.
– Sunt J.V., sunt nou pe aici, n-ai vrea să… ?
– Pleacă de aici fraiere, spuse ea încet. Am ajuns la partea cea mai interesantă!
În acel moment, din labirintul alb, se auzi o sonerie strindentă.
– Pauză de masă! Țipă prelung Albert, lăsând un strigăt de indian să-i scape. Apoi o luară toți la fugă spre labirint, cu Albert în frunte. Ruth se ridică de jos, Nikola uită de laptop, Emily își aruncă romanul și cafeaua pe podea – toți porniră într-un sprint nebunesc, intrând în labirintul alb și pierzându-se prin el, ducându-se adânc, tot mai adânc, atât de adânc că e greu de crezut că ar mai putea fi găsiți vreodată.
J rămase singur, prăbușit pe jos și în genunchi, uitându-se la cerul albastru. Păsărelele plecaseră de mult timp, undeva departe. Se auzi un sunet subțire și-o crăpătură mică se arătă pe fereastra din fața lui J. Crăpătura crescu și crescu până ce acapară treptat , ca o pânză de păianjen, toate ferestrele peretelui. Se sparseră toate aproape imediat, într-un zgomot infernal. J nu putu evita cioburile şi era acum plin de sânge. Dar durerea nu era foarte mare. Se ridică în picioare și tot ce simți fu adierea vântului rece. Parcă încerca să se trezească dintr-un somn foarte, foarte scurt, dar îi era greu să o facă.
Văzu că acum, lângă clădirea în care se afla el, era o alta, neagră și compactă, doar puțin mai înaltă decât cea dintâi. Pe ea se afla unul dintre acele semne luminoase mari pe care le vezi la casino-uri sau chiar și la magazine mici, de la colțul străzii. Scria, cu litere uriașe:

‘’New Sincerity’’

Mircea Bocioacă

Născut în 93. Fost nimic, actualmente student la construcții și scriitor începător.