Pseudo-mémoire sau “false mémoire”

Orice roman celebru este la început un biet manuscris. Un teanc de foi despre a căror existenţă, iniţial, nimeni, în afara celui care le-a scris, nu are habar. Ele vor fi citite de un editor. Uneori vor fi refuzate. Uneori vor fi refuzate şi abandonate pe vecie, fie pentru că sînt slab scrise, fie pentru că autorul a cedat lupta. Unii cedează repede, alţii sînt încăpăţînaţi şi nu cedează niciodată. Jamaicanul Marlon James, laureatul Booker prize în 2015, a fost refuzat de 78 de ori. Dacă renunţa a 78-a oară, nimeni nu ar fi auzit vreodată de el. Numai că el a încercat şi a 79-a oară. The rest is history, cum spune proverbul.

Pentru a atrage atenţia asupra romanului său, scriitorul poate folosi mici trucuri despre care am vorbit în alte articole. Unul dintre ele este de a ţese o poveste în jurul scrierii romanului: de unde a apărut ideea, cînd a găsit timpul de a-l scrie, ce personaje sînt luate din realitate etc.

În general, cărţile (dar şi filmele) bazate pe întîmplări reale au priză mai mare la public.

La una din extremităţi se găsesc autobiografiile: tot ceea ce citim aici ar trebui să fie 100% realitate (cu toate că, vorba lui Marquez la începutul Memoriilor: “Viaţa nu este cea pe care ai trăit-o ci aceea pe care ţi-o aminteşti spre a o povesti”). Totuşi, biografiile alcătuiesc o nişă foarte îngustă. Biografiile romanţate, cum sînt cele scrise de Irving Stone intră deja într-o categorie aparte. În articolul de faţă nu vom vorbi despre biografii.

În zilele noastre, cel puţin în Europa, America de Nord şi de Sud, unde este concentrată marea masă a scriitorilor, a editurilor şi a pieţei de carte, o proporţie din ce în ce mai mare a populaţiei duce o viaţă fără griji. E mai mult banal cotidian, şi mai puţin loc de “aventură”. Mai mulţi oameni cu servicii stabile urmînd programele lor de la 9 la 5. Sînt mai puţini detectivi particulari şi mai mulţi contabili. În secolul 21 nu mai poate exista unul care să evadeze de atîtea ori ca Papillon – e imposibil. Expediţiile spre poli nu mai pot avea tragismul expediţiilor lui Amundsen. Nu mai există războaie mondiale care să inspire romane cum au fost, de exemplu: Trei camarazi, de Erich Maria Remaque sau Adio arme, de Hemingway. Nu mai există lagăre de concentrare şi nici supravieţuitori care să scrie o carte cum e Cinci ani la Auschwitz. Raportul dintre belşugul vieţii şi lipsa subiectelor de scris e bine sintetizat de Mario Vargas Llosa într-un eseu numit: Paradoxul elveţianului.

Din cadrul romanelor ce au legătură cu viaţa reală întîlnim trei cazuri interesante. Despre primul se vorbeşte mai puţin pentru că este probabil mai rar întîlnit. E cel în care scriitorul descrie realitatea din viaţa lui dar conjunctura (frica unor represalii) îl obligă să păstreze discreţia şi să pretindă că opera e 100% ficţiune. E cazul de care amintea Pavel mai demult într-un comentariu, cel al scriitorului italian care ucide o prostituată de culoare şi mai apoi în romanul său descrie crima în detaliu. Am mai citit de curînd despre un alt roman în care autorul divulgă fără nici o rezervă detalii din căsnicia lui asezonată cu o relaţie extra-conjugală: certuri, separare şi tot tacîmul, şi le prezintă, bineînţeles, drept ficţiune. Imaginaţi-vă supărarea soţiei, să regăsească în carte agonia prin care tocmai trecuse în timpul divorţului şi mai mult, replicile ei să fie redate în cel mai mic detaliu prin gura unui personaj principal al acestui bestseller.

Un caz aparte este genul „pseudo-mémoire” ( eu l-am amestecat cu engleza si l-am numit “false mémoire”) în care naratorul lasă impresia că îşi descrie viaţa, cînd de fapt nu face altceva decît să scrie ficţiune. Egipteanul, de Mika Waltari şi Baudolino, de Umberto Eco, ambele romane istorice, sînt scrise aproape ca un “false memoire”. Cînd acţiunea se desfăşoară în trecut nu sînt semne de întrebare, indubitabil ştim că este vorba de o opera de ficţiune.

Atunci însă cînd acţiunea se desfăşoară în prezent, scriitorul poate alege să mintă tocmai pentru că întrevede un succes la public aproape garantat. El poate prezenta editorului manuscrisul fabricindu-şi o identitate falsă – cea a personajului creat de el. False mémoire-ul nu mai este fals ca gen, adică la figurat, el devine fals la propriu pentru că scriitorul pretinde că este ceea ce nu este.

În “Misha: Un jurnalul al anilor de holocaust”, belgianca Misha Defonseca descrie cum a plecat de una singură la vîrsta de şapte ani să-şi caute părinţii care fuseseră deportaţi de nazişti. Cum a mers 3000 de kilometri în cinci ani, cum a trăit în pădure cu lupii, cum a omorît un soldat german şi a stat în lagărul din Varşovia. Cartea a avut vînzări mediocre în America dar a devenit bestseller în Europa, fiind tradusă în optsprezece limbi şi mai apoi ecranizată de francezi. În 2008, la o decadă de la publicarea primei ediţii, un american se ocupă de genealogia autoarei şi într-o şcoală belgiană dă peste un catalog în care vede că Defonseca nu absentase în timpul celor cinci ani cînd în care chipurile bîntuise prin Europa. Totuşi, în realitate, părinţii ei fuseseră partizani şi fuseseră executaţi de nazişti. Se va scuza spunînd: “De cînd mă ştiu m-am simţit evreică… Sînt momente cînd mi-este greu să diferenţiez între lumea mea interioară şi realitate.”

Un alt scriitor, Clifford Irving primeşte 765.000$ avans de la cunoscuta editură McGraw-Hill pentru manuscrisul “Autobiografia lui Howard Hughs”. Irving nu-l întîlnise niciodată pe industriaş (cunoscut celor care l-au văzut jucat de Leonardo DiCaprio în filmul Aviatorul) şi mizînd pe fobiile acestuia şi aversiunea lui pentru publicitate face o cacialma (nereuşită). Irving fasificase scrisori de corespondenţă şi reuşise să intre în posesia unui manuscris în care era vorba despre mîna dreaptă a lui Hughs. Cu detaliile găsite acolo reuşise să dea o aură de autenticitate falsului. Odată demascat, Irving petrece 17 luni în închisoare dar finalul poveştii nu e chiar rău: scrie o altă carte bazată pe această experienţă proastă. Această a doua carte va avea succes, mai mult, va fi ecranizată. Filmul cu acelaşi nume, The Hoax (2007) îl are pe Richard Gere în rolul principal…

Un alt exemplu de fals este cel al “Jurnalului lui Hitler” (The Hitler Diaries). În 1983, Jurnalul german Stern publică pasaje selectate din cele “60 de volume scrise de Adolf Hitler”, găsite lîngă Dresda unde s-ar fi prăbuşit un avion ce transporta obiectele personale ale lui Führer. Schema a funcţionat destul de mult timp, deoarece Stern încerca să păstreze secretul asupra acestui serial de senzaţie – în a carui autenticitate ei chiar credeau. În cele din urmă documentele vor fi studiate de un expert care (printre altele) găseşte că hîrtia şi cerneala sînt de provenienţă ulterioară celui de-al doilea război mondial. Falsificatorul va sta cinci ani după gratii.

Primise din partea jurnalului aproximativ 3.5 milioane de dolari.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.