„2666” de Roberto Bolaño

Citisem cîte ceva despre Roberto Bolaño, cînd am văzut pentru prima oară cartea în librărie – acum un an. Titlul m-a atras ca un magnet, apoi grafica bizară m-a intrigat şi mai mult.

“2666”.

M-am întrebat dacă nu ar putea fi un roman de science-fiction cu acţiunea în viitor – dar de ce fusese ales tocmai anul 666 al mileniului doi, de ce numărul diavolului? (Incidental, cartea este de grosimea unei Biblii.)

La prima privire, pe copertă par a fi suprapuse mai multe picturi de icoane. Privind mai atent, tonurile ţi se par mult prea închise, mult prea întunecate, apoi realizezi că una dintre siluetele ce crezusei că ar aparţine unui înger sau sfînt, este de fapt un bust dezgolit de femeie. Priveşti şi mai atent, din ce în ce mai convins că imaginea reprezintă de fapt iadul.

Este de fapt doar porţiunea de jos a unui tablou, Jupiter et Semele, a pictorului francez impresionist Gustave Moreau (1826-1898), cunoscut mai ales pentru realizări de ilustraţii biblice sau mitologice. Şocul imaginii chiar de aici provine… reţina ţi-e parcă zgîriată de acest contrast, a faptului că zeităţile din imagine sînt parcă desenate de un pictor de icoane complet nebun.

Roberto Bolaño este un scriitor chilean, formator al unui curent de poezie puţin cunoscut, numit infrarealist.

Se naşte în 1953, în Santiago, apoi pe cînd avea vîrsta de 15 ani, familia lui se mută în Mexico. Devine jurnalist şi simpatizant al mişcării de stînga şi, în 1973, se întoarce în Chile pentru a lua parte la revoluţia declanşată de regimul socialist. Contralovitura generalului Pinochet, înseamnă înfrîngerea mişcării, iar Bolaño este aruncat în puşcărie de unde este eliberat după numai opt zile de doi dintre gardieni. Din fericire, aceşti gardieni fuseseră colegi de clasă cu Bolaño: îl recunoscuseră şi îl făcuseră scăpat!

Se reîntoarce în Mexic – pe care îl părăseşte în 1977 în favoarea Spaniei. Ziua lucrează ca lucrător necalificat (spălător de vase, gunoier) iar noaptea scrie. Deabia în jurul vîrstei de patruzeci de ani începe să abordeze serios proza din dorinţa de a lăsa o situaţie copiilor săi, şi convins că nu ar putea-o face scriind poezie.

În timp ce lucra la “2666” este diagnosticat de o boală incurabilă a ficatului. Scrie cu disperare, pentru a putea termina romanul de aproximativ 1000 de pagini. Se află pe o listă de aşteptare pentru un transplant de ficat, unde, din nefericire, numele lui va fi şters în 2003 – cînd survine decesul scriitorului. Marea lui operă, romanul “2666” (format din cinci părţi) este “aproape” terminat, dar familia şi editorii nu respectă dorinţa autorului – de a publica cinci cărţi separate.

Nimeni nu cunoaşte exact semnificaţia titlului. Singurul indiciu este un paragaraf dintr-un alt roman al lui Bolaño, Detectivii Sălbatici: “Apoi am luat-o pe bulevardul Guerrero; deja nu mai aveau mersul la fel de sprinten şi nici eu nu mă mai simţeam prea în formă. Guerrero, la ora aceea a nopţii, arăta mai mult ca un cimitir decît ca o stradă, nu un cimitir din 1974, sau 1968, sau 1976, ci un cimitir din anul 2666 – un cimitir uitat sub pleoapa unui mort sau a unui copil nenăscut…”

Primul sub-roman este şi cel care mi-a plăcut cu adevărat. Se numeşte “Partea despre critici”. Personajul central aici este un bătrîn scriitor german, foarte misterios şi foarte în vîrstă, aşa-numitul Benno von Archimboldi – numele fiind de fapt un pseudonim de autor.

Partea drăguţă este că von Archimboldi nu apare decît în dialoguri, în menţionări asupra operei sale, în investigaţiile pe care le fac criticii pentru a-i da de urmă, în poveştile “legendare” al cărui protagonist este. Deci este prezent încă de la început în aproape fiecare pagină a romanului şi curiozitatea ne este aţîţată pe măsură ce avansăm. Cine este acest von Archimboldi? De ce sau de cine se ascunde? Este oare un artist bătrîn şi singuratic, o persoană rezervată care ţine la intimitatea sa?

Personajele centrale sînt Jean-Claude Pelletier, Manuel Espinoza and Piero Morini, un francez, un spaniol şi un italian – toţi trei fiind cercetători pasionaţi ai operei germanului. Lor li se adaugă o englezoaică, Liz Norton, şi toţi patru se întîlnesc pentru prima oară în Bremen, la o conferinţă despre literatura germană contemporană. Toţi fac parte din mediul academic şi toţi primesc recunoaştere şi salarii mulţumită studiilor aprofundate asupra operei acestui von Archimboldi, pe care tot ei o şi traduc. Cutreieră lumea în lung şi în larg ca invitaţi la conferinţe pentru a dezbate opera acestuia. E de la sine înţeles că ar da orice pentru a-l cunoaşte personal pe idolul lor.

Datorită pasiunii comune, cei patru se împrietenesc, schimbă idei, ies împreună după conferinţe pentru a discuta viaţa lui von Archimboldi – “despre care se ştie atît de puţin”, ţin o strînsă legătură bazată pe convorbiri telefonice şi aşa mai departe. Toţi cei patru critici locuiesc singuri şi sînt în floarea vîrstei. Se formează un patrulater amoros, pe rînd toţi o vor curta pe englezoaică şi toţi trei vor avea pe rînd succes, inclusiv italianul – a cărui sănătate este mai şubredă (şi din cîte îmi amintesc folosea un scaun cu roţile pentru handicapaţi). Pe tot parcursul acestei prime părţi am fost delectat de satira pe care Roberto Bolaño o face la adresa breslei scriitoriceşti. Comportamentul criticilor, seriozitatea lor uşor infantilă, obsesia pentru o aceeaşi femeie şi pentru un acelaşi scriitor – toate acestea şi multe alte detalii din viaţa lor de zi cu zi, îi fac pe cei patru să pară limitaţi, neadaptaţi, uşor ridicoli.

Mi-e uşor să mi-l imaginez pe Bolaño (frustrat pe tot parcursul vieţii de puţina atenţie primită din partea criticilor şi a publicului) cum, cu multă eleganţă, găseşte acest ultim mod de a părăsi scena, aruncînd o mănuşă dantelată în faţa lumii (literare), în faţa cititorilor, a tuturor celor interesaţi de literatură crezînd că literatura este totul. Ceva din zădărnicia momentului, aşa cum este percepută de un Bolaño ajuns pe culmile măiestriei dar aşteptînd să moară, se face simţită indirect în aceste prime 160 de pagini ale primului volum.

“Partea despre critici” a fost modalitatea lui Bolaño de a se răzbuna, şi încă una realizată, aşa cum spuneam, contra cronometru.

Din păcate, am gustat atît de mult satira, intriga, patrulaterul amoros, poveştile despre von Archimboldi, încît nu am dat prea multă atenţie violenţei care apare sporadic şi mocnit în această primă parte, mai mult în vise, în vreun film de groază care este urmărit la televizor, o bucată care lipseşte dintr-o toaletă de wc “ca şi cum a fost spartă cu ciocanul sau ca şi cum cineva a ridicat o altă persoană de pe podea şi i-a sfărîmat capul de capacul wc-ului.”

Sînt apariţii scurte, care par fără nici o legătură cu desfăşurarea primei părţi dar care prevestesc răul.

Partea a doua este cea mai scurtă (aproximativ 65 de pagini) şi se numeşte “Partea despre Amalfitano”. În cadrul ei ne este prezentat universul lui Oscar Amalfitano – un profesor de literatură germană din Santa Clara, Mexic, care serveşte drept ghid profesorilor care vizitează universitatea.

Lumea lui Amalfitano este una gri, sumbră, plină de teamă pentru siguranţa fetei lui adolescente, Rosa, în sălbăticia de junglă (cum fiarele cele mai periculoase sînt cele care merg pe două picioare, nu-i aşa?) a orăşelului Santa Clara.

Se gîndeşte constant la soţia lui, Lola, pe care ajungem să o cunoaştem foarte bine doar din gîndurile lui Amalfitano. Lola este o hippioată fără nici un simţ de răspundere, fără instinct matern, care îşi părăsise familia pentru a căuta un poet nebun dintr-un azil.

La rîndul lui, Amalfitano, pare paranoic, pe punctul de a-şi pierde minţile. Decorul este deasemenea bine ales: într-un bar băuturile oferite se numesc “los suicidas – dă-le peste cap şi să-ţi fie de bine” sau “avea cărţi pe care nu i-ar fi păsat să le împrumute, cărţi ce-ar fi putut fi pierdute sau furate, fără să-i pese deloc. Avea cărţi primite în pachete frumos ambalate pe care nu le desfăcuse niciodată. (…) Avea o portiţă de lemn care ar fi cerut un strat de vopsea. O dată pe luna avea un salariu.”

Stilul în care este scrisă partea a doua este nu numai complet diferit de prima (bazat în principal doar pe gîndurile şi interiorizările lui Amalfitano) dar lipsesc cu desăvîrşire menţionările despre Benno von Archimboldi. Un minus, după părerea mea.

Volumul trei se numeşte “Partea despre Fate”. Fate este aici noul personaj principal, dar Fate înseamnă în engleză “soarta” şi numele personajului nu a fost ales la întîmplare, cum mai mult ca sigur nici faptul că este negru, nu-i o întîmplare. Stilul se schimbă din nou, pentru a treia oară. Avem de-a face un un roman noir, care pare aproape poliţist şi ne face să ne gîndim un pic la romanele lui Raymond Chandler (deşi este scris tot la persoana a treia).

Fate este un jurnalist american însărcinat să facă un reportaj asupra unui meci de box care urmează să aibe loc în Santa Clara. Fate nu este deloc interesat de meci şi în aşteptarea evenimentului cutreieră apatic barurile şi străzile oraşului. Cînd se prezintă unei barmaniţe drept reporter american, aceasta va trage imediat concluzia că Fate se află în zonă “pentru investigaţia asupra crimelor.” Este prima oară cînd sînt menţionate crimele sau mai bine spus măcelul care are loc în Santa Clara, dar Bolaño (genial) decide că nu este încă momentul. Fate nu va întreba nici măcar de formă despre ce crime este vorba şi conversaţia banală se va încheia lăsîndu-ne un pic bulversaţi. Deabia în acest al treilea volum va tatona Bolaño partea centrală a lui “2666”: sălbăticia, brutalul, horrorul din spatele sutelor de crime neelucidate din Santa Rosa.

Întîlnirea întîmplătoare cu fata lui Amalfitano (într-un bar) îl trezeşte pe Fate din apatie cu toate că fata este însoţită de prietenul ei – un individ destul de suspect. În timp ce ne sînt prezentaţi protagoniştii acestui act (dialogurile curg întotdeauna impecabil) Fate începe să aibe presentimentul că fata lui Amalfitano, de care el se simte din ce în ce mai ataşat, va fi următoarea victimă a criminalului sau a grupului de criminali. Tensiunea urcă în crescendo, cititorul este ţinut cu sufletul la gură şi, cu toate că genul este complet diferit, după părerea mea, volumul trei este la fel de bun ca volumul unu. Cu aceiaşi notă pe care am mai avut-o: Benno von Archimboldi lispeşte din nou şi Bolaño nu ar fi trebuit să lase lucrurile aşa.

Volumul patru se numeşte “Partea despre Crime”. Este un tour de force care se întinde de-a lungul a aproape 300 de pagini, în care Bolaño ne aruncă cu furie, urlînd parcă în continuu “de ce?”, cadavrele mutilate, batjocorite, muşcate sălbatic, arse, violate, înţepate cu cuţitul, a sute de fete tinere. Această a treia parte este bazată pe evenimente reale şi trebuie să vă previn: nu este nimic plăcut aici.

300 de pagini pentru cele aproximativ 300 de victime dintr-un singur orăşel din Mexic – pînă la momentul scrierii romanului (pe parcursul anului 2011, de exemplu, la trei ani după apariţia cărţii lui Bolaño, 130 de fete au fost ucise în acea zonă).

Crimele sînt reale şi au avut loc în Ciudad Juarez. Au apărut chiar şi filme-reportaj, cel mai cunoscut fiind El Traspatio, film mexican din 2009.

În timpul unui interviu, Bolaño este întrebat cum îşi imaginează iadul. “Este Ciudad Juarez” răspunde scriitorul. După ce am citit cartea spun şi eu la fel: iadul, în cea mai oribilă manifestare imaginabilă, este ceea ce se întîmplă acelor fete din Ciudad Juarez.

Pentru această a patra parte Bolaño s-a documentat pînă la ultimul detaliu. Un prieten îl va pune în contact cu unul dintre detectivii care lucrează la investigarea crimelor. Multe pasaje seamănă cu descrierea exactă a unui medic legist. Intercalate între cadavrele fetelor decedate, apar personajele “vii” ale romanului. O reporteriţă curajoasă. Un poliţist dedicat (printre zeci corupţi), Juan de Dios Martinez. O clarvăzătoare, Florita Almada. Un şerif american de lîngă graniţă, Harry Mangana, care soseşte în orăşel pentru a investiga dispariţia unei americance şi dispare şi el. Lalo Cura, un golan simpatic. Politicieni corupţi, preoţi, traficanţi de droguri şi orice alt caracter tipic de cartier rău famat.

Ne este prezentat chiar şi un posibil personaj negativ central, Klaus Haas (care fusese menţionat succint prima oară la sfîrşitul volumului trei.) Haas este de naţionalitate germană şi din punct de vedere fizic pare să corespundă descrierii făcute de critici în volumul unu lui von Archimboldi. Dar în timp ce Haas se află în arestul poliţiei, crimele continuă să se deruleze, astfel că germanul pare a fi ori nevinovat (cum pretinde), ori “autorul din umbră a crimelor” şi în acelaşi timp cel care continuă să le comande chiar şi din închisoare. Cine este deci responsabil pentru comiterea crimelor? Este Klaus Haas una şi aceeaşi persoană cu Benno von Archimboldi? Mai mult, este Benno von Archimboldi criminalul?

Ultima parte, a cincea, îi aparţine în totalitate lui Benno von Archimboldi, dar despre ultima parte nu vreau să vorbesc. Vă las pe voi să o descoperiţi şi eventual să mi-o povestiţi voi mie cînd se va găsi o editură în România care să traducă “2666”.

Tot ce pot să spun în încheiere este că “2666” are sute de pagini scrise la nivelul unei capodopere, sute de pagini scrise peste nivelul unor autori de premiu Nobel pentru literatură a ultimului deceniu (Coetzee, ca să dau un exemplu).

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.