Te trezești noaptea, față în față, despărțit doar de un ecran, cu om despre care nu știi nimic. Întotdeauna e mai ușor să te deschizi în fața unui necunoscut. Îți spune, în principiu, dacă e inteligent, ceea ce vrei să auzi, ca să nu dispari din cadru. Poate fi oricine. Uneori afli că lucrează într-o bancă sau că are propria afacere, că e un biet angajat al unei corporații sau că e un fost sportiv decăzut, că e un funcționar oarecare sau un manager, sau vreun fost birocrat, actual șomer.
Te gândești la piesa lui Annie Lennox, ”Sweet Dreams”. Nu știi ce caută fiecare, în puterea nopții, ce se ascunde în spatele acelei priviri care te măsoară circumspect, ce îl împinge pe fiecare să încerce, sub puterea anonimatului, să aspire la un contact uman. Unii, cei mai mulți, sunt inși izolați, cumplit de singuri, care vor să comunice, mai ales să vorbească, care ar vrea să fie înțeleși, ascultați.
Bărbatul din fața monitorului îți cere, de cele mai multe ori, altceva decât te aștepți.
Unii au nevoie de un stimulent, ar vrea să vadă o bucată de corp dezgolită.
Greu, greu, găsești pe câte unul care să aspire măcar la o partidă de sex de caritate sau de amorul artei. În occident, mai ales, oamenii nu mai comunică deloc, se pare, de vreme ce nevoia de dialog o depășește pe cea esențială. Cei mai mulți inși trecuți de 40 vor doar să facă o conversație fără consecințe, să fie sinceri și să nu fie obligați să-ți asume răspunderea unei relații.
Cei mai tineri au și aspirații carnale, dar nu se pot hotărî dacă te găsesc al naibii de atrăgătoare sau doar intimidantă și nu prea pot face diferența între genul de gospodină și genul intelectual, respectiv între stilul gâscă și stilul târfuliță.
Celor foarte tineri li se pare ”cool” să aibă experiențe cu o ”babă”.
Cei în vârstă te-ar lua și acasă, să le ții companie, eventual să îi delectezi cu un dans.
Mai sunt și stăpâni care caută sclave, dar cum sunt foarte expliciți, de la început, nu ajungi să te întreții cu ei.
Plus o groază de artiști obscuri, de ratați de toate rasele și vârstele, care vor să se îndrăgostească de ei cineva ca să le repare complexele. Fiecare caută să-și compenseze un neajuns, o durere.
Am avut un dialog cu un pianist disperat, care plângea mereu și se înjura singur. Mă rog, dialog e un fel de a spune.
Mai dai și peste câte unul mai răsărit, care îți face niște confesiuni tulburătoare, genul de dezvăluiri la care se pretează doar marii drogați, nebunii, disperații, cei care n-au nimic de pierdut. Sunt situații în care nu poți ajunge până n-ai învins în tine ultima fărâmă de adeziune la jocurile de rol pe care ți le pretinde mediul în care te miști.
Câteodată ai plăcerea să dai pentru câte un tip cu umor. Te și miri că o arde pe net în loc să fie sufletul petrecerii pe undeva.
Mă întreb câți dintre acești bărbați și câte dintre aceste femei sunt plătiți să verse păsurile și frustrările celor cu care se întrețin nocturn în tolba vrunui rechin care va știi să exploateze informațiile și căruia îi vor crește conturile de pe urma nefericirii și singurătății acestor bieți cobai ai noilor medii de comunicare.
Și eu vreau ceva, toți vrem câte ceva.
Mă obosesc îngrozitor ipocriții și căcăcioșii. I-aș lua la palme în realitatea nevirtuală dacă s-ar prezenta la mine cu texte de genul: ce frumos că te pasionează arta sau cât de interesant e că ai obiceiul extraordinar de a asculta muzică și de a citi cărți!!! După trei fraze, pun piciorul în prag: domnule manierat, nu te supăra, dar sunt siteuri de artă specializate și grupuri de lectură, de ce îți pierzi vremea pe aici? Sunt o grămadă de femei cu care poți avea dialoguri despre muzică! Păi nu arată toate ca tine… vine, inevitabil, răspunsul și atunci zic: de ce ne obosim atunci cu simulatul? Nu ai un strop de bărbăție să îmi spui nici direct, în calitate de necunoscută anonimă, că te simți atras de mine? Că ai impresia că aș putea accepta să fim apropiați în viața reală? Minte-mă măcar! Cam mulți bărbați vor să faci sex cu ei fără să îți facă măcar un compliment în ziua de azi. Mă refer la occidentali. Orientalii știu să se poarte cu o femeie, asta mi-e clar, nu pierd vremea cu discuții despre artă.
Ca să îți permiți luxul de a fi ipocrit și infantil și penibil îți trebuie timp, nu glumă. Eu vreau să îmi testez puterea de seducție prin fotografii. Vreau să aflu cum arată și cum sunt bărbații care mă găsesc irezistibilă în poze. Am această curiozitate. Vreau complimente, da. Mai vreau încă să trăiesc puțin în pielea unei femei dezirabile, nu sunt pregătită să suport să fiu privită ca o mobilă stil.
– Ce te-ar aranja? m-a întrebat unul, odată.
– Un potop de dorințe revărsându-se asupra mea. Pot împlini orice dorință, sunt o zână concediată, scoasă la pensie prea devreme.
Omul părea intrigat.
– Am glumit. Nimeni nu poate împlini orice dorință. Și apoi, ca zână, îmi aleg eu clienții, n-aș împlini dorințele oricui.
– Deci până la urmă nu faci nici tu mare lucru.
Pentru unii am fost prea cuminte, pentru alții prea recalcitrantă… În poze am un aer domestic și echilibrat, discret, o mutră de bun cetățean, dar aparențele sunt înșelătoare. Pentru cei care au apucat să mă cunoască am fost prea tumultoasă. Dar aș fi în stare, zău, la nevoie, să devin stalactită…. Aș putea fi mai savantă sau mai tută, mai îndrăzneață sau mai discretă, după cum mi se cere. Pot să fiu excesiv de neghioabă sau de nesărată, pot să am prea mult umor, pot să fiu prea tăcută sau prea expansivă. Nu m-ar deranja să-mi ceară cineva să fiu proastă, totul e să nu îmi ceară să fiu una mediocră, asta nu îmi iese. Pasiența cu mediocritatea nu îmi iese.
Aceasta e fantezia mea, v-ați prins: libertatea de a fi oricine. Asta caut eu în noapte: să scap de imaginea intelectualei ca de-o haină ponosită și să umblu despuiată de orice identitate socială, prin lume…
La 20 de ani ești Baba Dochia, abia pe la 40 începi să faci striptease, când simți că te sufoci încotoșmănat. La ce dracu să cari toate boarfele acelea? Te-ai gândit că dacă le porți o să fii iubit, acceptat, apreciat, când te lămurești că nu se întâmplă nimic, nimic altceva decât că mori de cald și că transpiri ca naiba sub ele… le dai jos. Te scuturi de tot ce te-au învățat să crezi despre tine și despre viață. Și mai ales despre ce e bine și ce e rău.
Ți se spune că e rău să te ”anulezi” așa, când de fapt nu de anulare e vorba și de ceva contrar, care te pune în valoare ca ființă întrupată. Ți se spune că e rușinos să îți exprimi poftele carnale cu aceeași dezinvoltură ca și gusturile filosofice, fir-ar ei să fie de somatofobi!
Cultură de rahat, valori pe măsură.
Să bifezi dovada respectului față de o femeie oferindu-i complimente intelectuale, când tot ce știi despre ea e cum arată? Îi ignori frumusețea reală, pe care, subiectiv, i-o recunoști, căci altfel nu ai fi agățat-o, în schimb îi ridici în slăvi calități pe care nu știi dacă le are. Poate fi ceva mai ipocrit de atât?
Un bărbat cu bun simț și demnitate nu se jenează să îi spună unei femei: te găsesc atrăgătoare din poze și aș vrea să te cunosc. Să o abordezi pe una pentru că ți-a plăcut, vizual, și să nu găsești de cuviință să o recunoști e o pildă de lașitate destul de supărătoare. De aceea, cu inșii care zic că au cult pentru intelect și desconsideră planul senzorial, nici nu discut. Nu suport fanfaronii, așa zișii sapio-sexuali, care sunt de fapt doar impotenți care fac pe nebunii. Se auto-elimină din start pămpălăii, timizii și grobienii, maniacii sexual agitați și agresivi sau prea blânzii și politicoșii.
Practic, îmi rămân câțiva orientali sau africani care mă abordează ca pe o femeie, și nu ca pe un dicționar de neologisme… și câte un occidental dintr-o sută care e în stare să formuleze, la limita perversității, un compliment de natură estetică care nu țintește să îl flateze pe el ci pe tine, adică un tip cu un IQ cât de cât… Cu ei poți avea schimburi de replici, mai mult sau mai puțin savuroase, care îți ridică puțin moralul. Preț de câteva ore trăiești în pielea unui evadat, nu te mai simți un strivit de povara unei identiăți sociale care te deșiră și te anulează. În mod straniu, anonimatul e singurul care îți garantează dreptul la autenticitate. Dar bănuiesc că o știați. De aceea s-a inventat personajul de ficțiune.
Ce mă îndoiesc că vă e limpede este de ce nu vreau eu să fiu duhul lămpii decât pentru cineva care mă găsește o divă sexi. Pentru că sunt o foarte bună bucătăreasă și o foarte talentată dactilografă, pentru că pot purta o conversație pe teme cu greutate cu aproape oricine, pentru că am citit suficient încât să fiu o companie agreabilă și neplictisitoare, pentru că știu să calc cămăși ca nimeni alta și mai am și umor, din păcate. Sunt ținta ideală a tuturor amărâților care au nevoie de o menajeră, de o dădacă sau de un guru spiritual, a tuturor prăpădiților cărora le e frică de întuneric. Sunt, din nenorocire, o fată bună. Și trebuie să mă feresc de toți cei care s-ar putea prinde repede de asta, pentru că sunt și eu un om, mă las exploatată, dar vreau și o compensație, mai precis una de natură sexuală, ca să nu se înțeleagă, Doamne ferește, altceva, cum că aș vrea bani sau bijuterii sau vreo excursie în insule. ”Ești frumoasă” e, de fapt, și pentru mine, ca pentru orice altă femeie, un nume de cod, o parolă. Unui bărbat care te dorește îi calci cămășile cu vocație, cu voluptate chiar. ”Ești frumoasă” este consemnul că omul e dispus să te plătească în dorință și nu în bani. Înțelegeți?
Asta e marea diferență dintre o sfântă erotică și o curvă. Sfânta o face doar de plăcere și acceptă doar plata în dorință, curva o face, cel mai adesea, în silă, pentru bani, glorie, liniște, stabilitate și altele.
Și, totuși, cei mai mulți dintre bărbați o iau pe sfântă drept curvă și pe curvă drept sfântă, Dumnezeu știe de ce.
Scriitoare, regizoare de teatru, doctor în filosofie.
Sunt pasionată de literatura, dansul și teatrul contemporane, filosofiile occidentale și de lumea grecilor antici. Mi-ar fi plăcut să fiu free-runner, e visul meu ratat. Iubesc scolile clasice de pictura flamandă și expresionismul austriac, umorul englezesc, muzica de cameră, mișcarea punk și câteva dintre trupele considerate dark-wave/postpunk. Mă consider un spirit androgin și o adeptă a gândirii sceptice.
textul pare a fi o pagina rupta dintr-un jurnal intim. scris la persoana a doua, se pare ca naratoarea ar vorbi cu sine – asa cum se vede la inceput (te trezesti… iti spune…) desi, catre sfirsit, ea pare sa se adreseze cititorului (ce ma indoiesc ca va e limpede…). incepe uitindu-se in „oglinda” (sau pe ecran) si sfirseste uitindu-se catre noi, cei care citesc, cei care o vad. ca si cum am fi la teatru urmarind o actrita pe scena. o actrita ce are nevoie pentru propria ei existenta de recunoasterea nu doar a dasein-ului ei feminin ci si a „intruparii” acestuia. iar parola, „esti frumoasa!” pare a face legatura dintre cele doua lumi si, in acelasi timp, pare a deschide drumul catre ceilalti.
nu e un text prea usor, totusi. a trebuit sa-l citesc de citeva ori pentru a-l aduce mai aproape. exista, pe linga furia naratoarei si un soi de ura care nu e prea usor de digerat. poate ar trebui mai bine incadrat pentru a-l face o poveste.
m-a distrat asta: „Unui bărbat care te dorește îi calci cămășile cu vocație, cu voluptate chiar.” fain spus.
Dupa cum simt eu, compozitia e un produs al unei „middle life crisis” unde ca mod de expresie autoarea alege sa joace totul pe frustrare. Unii dintre noi se pot simti „captivii” in niste corpuri care se maturizeaza mai repede decit ar vrea eul acela al mintii. Intr-o carte de psihologie citeam ca reclamele sint proiectate nu catre ceea ce sintem ci catre cei care credem ca sintem (in imaginatia noastra, mereu ceva mai tineri, ceva mai in forma, si ceva mai inteligenti :) ). Uneori cele doua ipostaze sint fortate sa se prinda din urma si atunci apare un soc. Eu am patit-o la o petrecere acum 2 ani cind in timp ce dansam am facut un spagat gen Prince (chestie pe care o facusem de multe ori) si am facut ruptura de biceps femural. Am schiopat trei luni, am fost frustrat, neputincios, furios. Dar e ceva diferit, la mine era vorba de imaginea mea asupra mea, poate sexualitatea mea asupra mea, frustrarea ca eu pt mine nu mai sint cel ce as vrea sa fiu. In text e cu totul altceva: autoarea sau personajul nu primeste atentia pe care ar dori-o desi din punctual ei de vedere joaca fair play.
Cultura nu poate fi de rahat, dar poate fi spoiala de cultura :)
„Sematofob” trebuie sa caut in dictionar…
„Orientalii știu să se poarte cu o femeie, asta mi-e clar, nu pierd vremea cu discuții despre artă.” si iar „practic, îmi rămân câțiva orientali sau africani care mă abordează ca pe o femeie..” mi-e greu sa accept generalizarile… cu toate ca intr-un fel ai dreptate, si privit din prisma astalalta, si eu am 4 colegi spre 60 de ani care s-au dus in china sa-si ia neveste cu 10-15 ani mai tinere.. mai mult sau mai putin cu succes, cum intre timp unul a divortat…. si o cunostinta romanca, aici in zona, care s-a maritat cu un Dominican negru, cunoscut pe plaja. L-a adus in Canada, i-a facut actele de emigrare, etc. Nu cred in relatiile astea.
Hai ca am si birfit, exact ce in alt articol atragi atentia ca e groaznic sa facem…
Ideea textului e una simplă și ajunge repede la cititor. Dar s-a pierdut o categorie care ar demonta totul: bărbații scriitori. Dacă un scriitor îți spune că ești frumoasă, e posibil să îl inspiri, dar să nu vrea să ”socializeze” mai mult cu tine. Îl inspiri ca operă de artă. Evident, personajului i s-a dat o anumită perspectivă, însă fiind intelectuală… și scriind, rezultă puțin ciudat că nu a spus ceva și despre scriitori (sau măcar artiști în general).
Pavel, eu cred ca scriitorul intra la categoria asta: „Câteodată ai plăcerea să dai pentru câte un tip cu umor. Te și miri că o arde pe net în loc să fie sufletul petrecerii pe undeva.” :)
Ehe…am vrea noi!
Multumesc de comentarii.
Cornel: evident că nu există ”cultură de rahat” și că nu subscriu la așa ceva, dar omul – recte personajul – zice multe la necaz.
Da. ai dreptate cu interpretarea.
Pavel:nu mi-am propus sa bifez toate tipologiile umane posibile, am scris cum mi-a venit, luată de val.
Gabriel: Are ton de jurnal, deși eu m-am gandit la o confesiune între femei. N-am înțeles chesiunea cu ura. E o poveste simplă despre singurătate. Mi se rupe sufletul pentru oameni. Eu n-am urât în viața mea pe nimeni nici nu știu cum e, n-aș putea să redau literar ura, decât la mâna a doua, dar nu mi-am pus problema.
vazusem ca textul e trecut la proza si l-am luat drept fictiune. asta i-ar fi dat mina libera naratoarei care, in felul acesta, ar fi putut spune lucruri pe care autoarea nu le-ar fi spus. incadrata astfel, am luat ura in sensul ei de antipatie exacerbata. antipatie fata de majoritatea barbatilor care nu au curajul de a spune ceva surprinzator sau de a incerca sa farmece partenera de dialog.
nu spun asta ca o scuza dar, ca oricare individ, ca orice persoana, sintem cu totii o colectie de identitati. poate cel care voia sa poarte discutii despre muzica ar fi fost cel care te-ar fi tras de mineca din fata unui camion in viteza pe care nu l-ai fi observat. nu ai fi avut de unde sa-l stii. nici el pe tine. asa cum deseori se intimpla, ne vedem nevoiti sa renuntam la o identitate in favoarea alteia. si deseori nu facem alegerile potrivite din felurite motive. generalizarea insa nu ne duce prea departe.
la fel ca si generalizarea cu privire la cultura si valori. la fel ca si separarea occidentalilor de orientali si africani. m-a surprins, pentru ca o cultura ca cea orientala face posibila si casatorii fortate in care miresele sint inca fetite, iar cea africana – mutilarea genitala.
desigur, cultura occidentala e departe de a fi perfecta, dar nu trebuie sa uitam ca are si multe, foarte multe parti bune.
si, cu referire la asta, mi s-a parut ca tonul era mai aproape de ura decit de o simpla frustrare.
dar ca sa nu o lungesc, textul ar fi mai bun daca ar fi… cum sa-i spun? asa cum e, pare a fi un tablou fara rama. ii lipseste contextul. il vad dezvoltat intr-un soi de monolog, pe o scena, intrepatruns de alte povesti, facind trimiteri la intimplari mai mult sau mai putin picante, unele poate hazlii, altele mai putin. atunci l-as gasi perfect.
orto:
„care va știi” – sti
Gabriel: Mulțumesc frumos de comentariu. Ca să ma dezvălui puțin: eu rezonez cu filosofii antici greci de pe coasta, acum turcească, a Egeei: Thales, Pytagora, Epicur… Asta e cheia de lectură a ce scriu eu. Am fost cândva raționalistă și idealistă, mi-a trecut. Acum sunt o mare hedonistă și empiristă. Hazardul, soarta, ne dau să trăim lucruri care au sau nu au legătură cu ceea ce suntem sau merităm. Din experiența rezultată se formează ideile noastre esențiale despre viață. Nu putem depăși spectrul acestor experiențe și, cu vâsta, spectrul posibilităților de a avea altfel de experinețe, care să ne răstoarne viziunile, se îngusteaza. Kant, se știe, n-a prea socializat.