Una din primele cărţi pe care le-am cumpărat în Canada se numeşte “Zece secrete pe care Fiscul canadian nu vrea să le ştii”. Am recitit-o de două ori şi încă o am în bibliotecă. E o carte care te învaţă cum să minimizezi taxele pe care le plăteşti la stat. Şi cine vrea să plătească mai mult decît e necesar?
Un prieten îmi spunea mai demult că dintre doi studenţi care iau nota 10 la un examen, e mai inteligent acela care ia nota maximă învăţînd exact cît trebuie (pentru că randamentul lui e maxim). Raportul rezultat / timp este optim.
Unii oameni se nasc cu aptitudinea asta de a vedea scurtături, de a o lua în faţa altora la fel de inteligenţi ca ei dar mai înceţi sau mai puţin descurcăreţi. Făcînd exact ce trebuie şi cît trebuie, unii ajung să facă parte dintre cei realizaţi, cîţiva ajung chiar elite.
La extrema opusă sînt cei care fac un al treilea postdoc fără să-şi găsească serviciu. Apoi, cum am învăţat la probabilităţi despre distribuţia (clopotul) lui Gauss, 98% dintre noi facem parte din marea majoritate, turma care urmează pas cu pas indicatoarele: la stînga, la dreapta, stop, mergi cu prudenţă, pericol de avalanşe. Sîntem dintre aceia care trag mai mult decît trebuie pentru a ne descurca, de bine de rău. Cei prudenţi, cei care stau în banca lor.
Sistemul îi uzează pe unii mai tare decît pe alţii. Lipsa de perspective uzează cel mai rău.
În Canada sistemul e conceput în aşa fel încît să dea posibilitatea unui individ să evolueze pe scara socială, indiferent de mediul din care provine, pe principiul că un copil ar trebui să aibă o viaţă mai bună decît a părinţilor săi. Sistemul spune asta, nu părinţii – cum e în România.
Am văzut mai demult un reportaj despre un muncitor din construcţii care se săturase de schele şi-şi propusese să ajungă medic chirurg. În America de Nord, pentru facultatea de medicină, de drept sau farmacie există cerinţa obligatorie de a absolvi înainte o altă facultate. Omul ăla chiar făcuse nouă ani de facultate plus rezidenţiat şi specializare şi devenise medic chirurg.
Întîmplarea face că la vremea aceea casa din dreapta mea era închiriată unui tip care muncea în construcţii. Îl chema Graham, era roşcovan şi-şi lăsase o barbă imensă de pe-atunci (cînd nu apăruse încă moda). Avea şi o prietenă, Brooks, micuţă şi vorbăreaţă – făcuse voluntariat la nu ştiu ce organizaţie non-profit, stătuse nişte ani printr-o ţară africană de unde se întorsese cu o corcitură de cîine roşiatic şi mereu în alertă: arăta ca un refugiat ce nu se putea adapta la civilizaţie. Brooks plimba cîinele mereu încălţată cu nişte cizme lungi de cauciuc. Toamna, vară, nu conta. Şi mi-a explicat că încearcă să-l înveţe pe cîine că nu toţi oamenii care poartă cizme sînt răi. Ea spunea că animalul fusese abuzat, bătut de nişte oameni încălţaţi cu cizme. Cîteodată, cînd Graham pleca la muncă, îl vedeam că ţinea cîte o carte groasă la subraţ; nu părea de beletristică, şi nici nu era. Cînd l-am întrebat ce e cu cartea mi-a spus că planul lui e să devină doctor, dar pentru asta trebuie să termine liceul la seral. Graham avea vreo 27 de ani şi umbla la subraţ cu fizica de clasa a 12-a. Au trecut zece ani de atunci şi m-am întîlnit luna trecută cu fostul proprietar care ţinuse legătura cu Graham (pe vremuri lucrau împreună). Şi am aflat că anul ăsta Graham a luat diploma de electrical engineering şi-şi caută serviciu, iar Brooks devenise stewardesă.
Graham nu reuşise să devină doctor, dar totuşi!
Chiar şi el, vecinul evoluase: de la trei case acum ajunsese să aibă cinci. (Între timp, situaţia mea era neschimbată, mă aflam exact în acelaşi punct ca acum zece ani ☺ )
M-am bucurat pentru Graham, îi ţin pumnii să-şi găsească serviciu pentru că merită. Dar lucrul ăsta e posibil pentru că guvernul oferă împrumuturi fără dobîndă celor care vor să meargă la facultate şi nu au bani. Graham nu ar fi putut să se descurce fără programul de care spun. Orice student canadian poate să-l acceseze, nu trebuie decît să ia note de trecere şi să demonstreze că nu are din ce trăi. Mai mult, nu există condiţii de vîrstă: un amic de-al meu a făcut facultatea la 38 de ani şi a obţinut acest împrumut (am interviul cu el undeva pe site, fost primar într-un orăşel din România). O cunostinţă de-a mea, profesoară universitară, a primit la master un student chinez de 58 de ani! Dacă mai face şi doctorat după master, gagiul poate ieşi direct la pensie!
În România, după 50 de ani, nu ştiu ce opţiuni există dacă nu ai serviciu. Mă refer la posibilităţi de a obţine o specializare nouă, programe de la guvern, chestii de-astea. Îmi dau cuvîntul că ştiu cazuri de oameni daţi afară la 64 de ani care au intrat în programe de recalificare (oferite de guvern, pe gratis, şi le-a mers şi salariul în timpul ăsta).
Fata unui coleg a fost acceptată în anul întîi la medicină, aici în oraş, şi şi-a anunţat părinţii că vrea să locuiască singură. Taică-su nu a fost de acord, i-a rîs în nas, pentru că ştia că fără suportul lui nu o să aibă de unde plăti chiria. Spera că o forţează să stea acasă. A venit să-mi povestească, şocat, că fie-sa a intrat la bancă cu certificatul de studentă la medicină şi pe loc a primit împrumut de 100.000 $. Fără gaj, fără girant, fără istorie de credit.
“Mie mi-a trebuit să-mi fac istorie de credit zece ani ca să ajung la suma asta!” Nu-i venea să creadă, dar da, fata se mutase singură şi avea bani de chirie.
Sînt exemple pozitive din care se vede că sistemul de aici îi ajută pe indivizii informaţi, entuziaşti şi cu chef de muncă.
Odată ce li s-a oferit o şansă, unii trag toată viaţa ca nebunii. La universitatea Carleton e un profesor emerit venit aici din Ungaria imediat după război. Pe atunci vorbea prost engleză, nu cunoştea pe nimeni şi nu ştia să facă nimic decît matematică. Cu mare dificultate a fost primit la master de un profesor canadian care i-a spus: “ok, te iau, dar vreau să tragi ca nebunul”. Anii au trecut… în prezent e de zece ani la pensie dar şi acum se duce zi de zi la serviciu. Singura schimbare e că nu se mai duce în week-end!
Zice el: “de cînd i-am promis conducătorului de proiect acum 60 de ani că o să trag ca nebunul, nu m-am oprit niciodată…”.
Dar nu toţi sînt aşa cum este acest profesor (pe care îl cheamă Miklos Csorgo). Unii trag ce trag pînă clachează, alţii trag cîţiva ani şi se plictisesc. Mai există categoria acelora care simulează entuziasmul la interviu sau în primele luni apoi devin relaxaţi imediat ce obţin poziţia şi se familiarizează cu ea (la categoria asta bifez şi eu ☺ ). Părerea mea e că angajatul perfect e ăla care are cît mai multe obligaţii (datorii, copii de întreţinut, ipotecă la casă, maşină nouă de achitat). Sau cel foarte pasionat de ce face.
În oraşul în care locuiesc, venitul mediu anual brut, pe familie, este de 102.000$. Preţul unei case “normale” variază între 250.000 şi 500.000 (în funcţie de locaţie, stare, mărime, etc). Rata la ipotecă este între 2,5% şi 4,5%). La naiba, ar fi paradis, păcat de vreme!
În România e diferit. Împrumuturile fără dobîndă sînt rare (poate la programul Prima casă?). Puterea de cumpărare e mică. Dobînzile în general sînt uriaşe. Cîte salarii trebuie să pui deoparte ca să-ţi iei un apartament cu două camere? România ar trebui să fie ţara angajatului perfect. Un om care intră în sistem fără active curente este în majoritatea cazurilor asemeni un condamnat pe viaţă: îi va fi imposibil să iasă din angrenaj înainte de termen.
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Asta îmi aduce aminte de aleile asfaltate din parcurile românești. Când lumea își croiește o scurtătură prin iarbă, vin cei de la Spații verzi și ridică un gard, să nu se mai circule aiurea. Cărți precum cea pe care ai citit-o tu, cu cele zece secrete, nu au cum să se editeze în România. În România legislația fiscală este fluidă. Se modifică în fiecare an. Băieții care fac legile stau la pândă cu ochii pe rafturile librăriilor, și cum văd că a apărut o carte cu sfaturi pentru bizoni, fac un amendament la Codul fiscal și îngrădesc scurtătura.
În ce privește posibilitățile unuia fără active și fără sprijin parental de a face studii, sau de a se recalifica, astea sunt zero. A existat în anii 2000 o explozie a înființării de filiale ale unor universități în orașe mici și medii, care au supt bani de la populație (era avânt economic) și au eliberat diplome pe bandă rulantă, dar după criză s-au închis toate. Acum, în România sunt aproape o jumătate de milion de șomeri cu licență și masterat. După aceea s-au impus reguli stricte la absolvirea Bac-ului, ceea ce a avut ca efect subțierea numărului de locuri la facultăți și îngroșarea numărului de șomeri fără Bac. Facultățile încep să-și desființeze cursuri, catedre și profile. Profesorii încep să-și caute de lucru în domenii din economie. Singurul domeniu care duce lipsă cronică de cadre este cel medical / sanitar.
Cred ca am inceput articolul cu gindul la varu-meu care (cind m-a luat asta vara de la aeroport) printre primele chestii, imi spune „bine ca fiu-meu a luat la un liceu de elita si invata bine, sper macar el sa plece din Romania daca eu nu am putut!” si doi, ma gindeam la un prof universitar de aici, s-a insurat cu o japoneza.. si imediat ce l-au angajat cu peste suta de mii pe an, s-a mutat in Japonia (ei nu-I placea aici). Lucra la un institut acolo.. dar era pe statul de plata si aici.. si au facut 4 copii in patru ani la rind.. contractual de munca oferea salariu 100% pt concediu de paternitate (desi sotia nu avea serviciu, ea statea de fapt cu copiii). Deci, un exemplu: cum sa joci dupa reguli.. si in favoarea ta :) In Romania nu lasa astia loc de manevra decit in directia cum sa faci spaga.
Bine că s-a deschis subiectul mită (ultimul comentariu, Cornel). Aici e buba, că se pot face lucruri în Ro, dar cu mită. Asta e ceva ce ne-a rămas de pe vremea comunistă și cu care am fost obișnuiți, s-a încrustat în ADN-ul nostru, și în al celor care muncesc, și în cel al clienților. Când maică-mea muncea la bancă (era agent bancare, oferea produse bancare oamenilor, carduri, împrumuturi și din asta lua și ea un procent mizerabil) veneau oamenii la ea cu ciocolată, vin, pește prin sacoșe și asta fără ca ea să dea de înțeles că vrea. Pur și simplu omul se simțea dator să vină cu ceva dacă îl ajuta să-și ia un împrumut. Ce vedem noi la TV de când cu noul președinte că îi saltă pe toți și îi duc la DNA e doar show-off pentru populație, mita e în toate structurile țării, absolut peste tot și parcă legile sunt făcute pentru a o spori: nu îți mai dau pașaportul acum în timp de o săptămână, trebuie să aștepți vreo lună, și trebuie să fii prezent tu la semnat. Așa că românii care se grăbesc să plece imediat (după ce au intrat în țară cu buletinul expirat și au dat mită la vamă vreo 50 de € și o sticlă de ceva) plătesc polițistul și angajatul care dau actele la făcut înainte de vreme, astfel că pașaportul e gata în câteva zile.
Acum țineți-vă că vine partea mai nasoală. Au venit întregi hoarde de români în Italia (sunt un milion acum) și au adus sistemul mită aici. Au început să dea aceste cadouri pe la medici, pe la impiegați, pe unde s-a putut și au avut nevoie. Iar acum italianul așteaptă ceva când face un serviciu unui român. Pentru cei care nu vor să dea mită din principiu, situația e nasoală!
La popoarele germanice mita e aproape inexistenta. La latini e o chestie de cultura, viata „buna” copilului, nepotism in general, eu te cunun, tu imi botezi, eu vin si dau la nunta voastra, tu vii si dai la a noastra.
Eu am observant si aici, provinciile anglofone functioaeza altfel decit cea franceza (Quebec). Acolo spaga merge mai bine. Un amic de-al meu a dat un inel cu diamant la o sefa quebecoasa si l-a facut permanent (muncea pe contract de mult timp). A zis si el: la un anglofon nu as fi avut curaj sa incerc.
Asa ca Romaniei poti sa-i pui cruce. Nu o sa se schimbe pe durata vietilor noastre. E o boala. Gindeste-te la Sorin Oprescu, avea tot ce-i trebuia, clinica privata am inteles, prestigiu, un om care a facut destul de mult pt Bucuresti, mai multi ca altii, si tot a fost prins in flagrant. 63 de ani, realizat.. la sfirsit de cariera.. adica doi ani pina la pensie.. frate, ce-ti mai trebuie spaga? Explica-mi tu ca eu nu am decit o explicatie: e o boala.
Statul, cea mai evazionistă entitate a unei țări, în conformitate cu documentarele motivaționale. 98% sunt oamenii realității umbrite! Frumoase chintesențe ați relatat. Eu identific întotdeauna, în România, în acest stat cu statut economic de rang cocotier, necesitățile și mentalitățile zonei geografice, ducând-o mai bine decât alți semeni. ( nu poți forța lumea să măcânce în masă soia, pentru că așa spun japonezii, că ar fi hrana cea mai sănătoasă de pe planetă, rămân marele adept al slăninii cu brânză și cu ceapă, de exemplu, dedndu-mă zonei și mentalității geografice, lăsate de divinități… :) ). Foarte interesant articolul!
Multumesc, Adrian!