Nebunul şi Înţeleptul

Sanctuar

Tristan

Circula un banc la noi în şcoală: ”care e diferenţa între ce crede un băieţel despre penis şi ce crede un bătrân? Băieţelul crede că e pentru făcut pipi. Bătrânul e sigur de asta”. Pe-atunci eram un flăcău care tocmai încetase să mai fie un băieţel şi bancul mă amuza teribil. Acum nu-l mai găsesc la fel de comic.

Despre impotenţa datorată vârstei nu se prea vorbeşte. Mai repede poţi găsi informaţii despre boli incurabile decât despre andropauză. Dacă e să îţi pierzi o mână într-un accident sau să rămâi paralizat cumva eşti pus în gardă, pe când despre faptul că la un moment dat devii inapt pentru ce ştiai să faci mai bine nu se grăbeşte nimeni să te avertizeze.  Nu îmi dau seama cum e.  Rămâne dorinţa şi nu ţi se mai scoală? Sau dispare şi dorinţa? Ideea că într-o bună zi nu voi mai fi în stare să o satisfac pe Irène mă îmbolnăveşte. Pentru că ea vrea dorinţa mea…. nu un anume tip de atingere, şi o înţeleg, asta vrem toţi. Altminteri, ceea ce se întâmplă între partenerii sexuali, nu s-ar mai numi eros, ci masaj sau masturbare în doi. Întrebarea este: voi deveni inapt pentru dragoste? şi dacă da, cum va fi ziua în care voi privi o femeie goală şi nu voi mai simţi nimic?

Irène încearcă să mă liniştească… Încearcă să facă lucrurile pentru mine. Mi-a zis că ar fi încasat şi pumni în locul meu şi altele. E exact ca mama. La grădiniţă cică eram foarte sensibil.  Vă puteţi imagina?

Uneori Irène reuşeşte chiar să îmi preia migrenele, dar nu se poate dori pe ea în locul meu, asta e o problemă…

Primele care îmbătrânesc sunt mâinile, pielea se umflă şi se înroşeşte, porii încep să se deschidă. Am văzut atâtea mâini bătrâne! Mă uit la ale mele şi nu mi le recunosc. Le-am văzut de atâtea ori la alţii, le-am văzut în poze şi în filme. În închipuirea mea mânile mele sunt încă tinere: albe, fără riduri, nebrăzdate de şanţuri. Nu e nimic mai straniu decât îmbătrânirea. În sinea ta continui să ai toate vârstele.

Amintirile de la trei ani sunt la fel de vii, de aproape, ca şi cele de ieri, de alaltăieri, ca şi cele de la treizeci de ani. În memorie nu există cronologie. Timpul nu trece în amintire. Fiecare amintire e o lume, un alt univers, la fel de real, de aievea, ca şi cel în care îmbătrânesc mâinile. În  sinea noastră nu există o ordine a lucrurilor. Piesele se aşează aleator într-un fel sau altul. Îmi privesc mâinile îmbătrânite şi continui să văd, suprapusă peste imaginea lor, fantoma mâinilor mele din tinereţe. Cărăm cu noi un întreg cimitir de umbre. Mă gândesc la toate chipurile pe care încă le port cu mine, chit că oglinda nu le mai recunoaşte. Mă gândesc la toate câte se întâmplă în afara lumii, la toate faliile impalpabile care ne compun existenţa şi la cum trecem fiecare prin  labirinturi transparente ale memoriei, derutaţi, şi încercăm în zadar să ne adunăm într-un singur chip şi într-o singură soartă. Mă gândesc la mâinile cu care pictez, ca şi cum ar fi una cu pictura, ca şi cum nimic nu li s-ar fi întâmplat din momentul în care am început să lucrez la o pânză şi cel în care am încheiat lucrul, ca şi cum ar fi mereu aceleaşi mâini, care fac ritualic aceleaşi gesturi, ca şi cum viaţa însăşi ar mai putea ţâşni din pieptul meu fără dungi, fără cute, fără haşuri sau riduri, ca şi cum aş mai putea-o înţelege fără hărţi ale dorinţei din ce în ce mai complicate. Am toţi pereţii inimii tapetaţi cu astfel de hărţi. Privirile mele sunt pline de haşuri şi de săgeţi, de dungi care se suprapun peste şanţurile subţiri care îmi brăzdează mâinile, în aşa fel încât nu văd decât spaţiile imaculate dintre riduri, imaginea mâinilor albe, cu pielea netedă, veşnic tinere. Memoria e izvorul tinereţii. În memorie nu trece timpul. În memorie nu sunt decât statui cu pielea imaculată. Clipe-cariatidă care susţin pereţii lumii. Nu mi-e teamă de moarte, nu-mi pasă că nu va mai rămâne nimic din mine, nu-mi pasă că nu mă voi reîntoarce, dar în mod straniu pot simţi durerea Irènei legată de inevitabila mea dispariţie, e o durere infinită. Nu găsesc alt cuvânt. O durere mai grea ca uraniul. Mai adâncă decât cea mai adâncă groapă, mai neagră decât o gaură neagră. Îi simt durerea pulsând în mine ca o a doua inimă, ca o umbră a propriei mele respiraţii care se lăţeşte pe zi ce trece.  Faptul că îi simt durerea, aşa cum îi simt şi înflăcărările sau zvâcnirile de plăcere, nu înseamnă, probabil, nimic. Suntem unul pentru altul cutii de rezonanţă, asta e tot. Ce mă surprinde e uşurinţa cu care, înţelegând proporţiile acestei dureri, accept dorinţa ei de a se sinucide, imediat după moartea mea… Nu va mai fi nimic apoi, nici măcar întuneric, va fi o eliberare pentru ea.  Evident că nu o pot lăsa să îşi facă atâta rău iubindu-mă. Evident că trebuie să fac tot posibilul ca să o dezamăgesc. Nu suport ideea de a provoca atâta durere, chiar şi involuntar.

Irène se opune absurdului într-un mod absurd. Are un sanctuar cu pozele mele din tinereţe. Le redimensionează şi procesează cu frenezie în programele ei şi îmi lasă impresia cuiva care se luptă să convingă o pasăre împăiată să dea din aripi. Strategia mea a fost să trăiesc mai multe vieţi consecutiv, să o iau când şi când de la capăt, fără nostalgii. N-am reuşit decât parţial, dar m-am străduit şi mă străduiesc încă. Dar memoria Irènei e ca arhiva naţională: înregistează tot, înghite tot, absoarbe tot şi conservă totul, îmbălsămat în licorile melancoliei şi nu e chiar atât de uşor de trăit când eşti nevoit să te duelezi, în ochii femeii pe care o iubeşti, cu imaginea-hiperbolă a tinereţii tale pierdute.

Irène

Primul lucru pe care l-am observat a fost că dispăruseră trei dintre fotografiile lui pe care le ţineam înrămate, deasupra şemineului. Tristan stătea confortabil pe canapea şi se uita la televizor la o foarte palpitantă partidă de snooker.

– Ai idee unde sunt pozele de pe şemineu?

– În şemineu.

– Nu înţeleg.

– Le-am ars. Nu îmi plăcea cum arăt în ele.

– Sper că nu vorbeşti serios.

– Ba da.

Continua să stea cu ochii pironiţi în ecran.

– Nu-i nimic. Pot să le scot din nou, le am în laptop şi pe CD-uri. Le mai am şi pe un suport de memorie, am destule copii. Doar că o să ne coste în jur de 15 lire.

N-a spus nimic, doar a sorbit din ceşcuţa de cafea de pe masă şi şi-a aranjat confortabil pernuţa de la spate. Folder-ul în care ţineam toate fotografiile lui era gol. M-a trecut un fior. Nu cumva! M-am repezit la sertarul în care ţineam CD-urile, dar nu le-am găsit pe cele cu fotografiile lui. Iar albumul propriu-zis pe care îl adusesem din casa mamei lui, dispăruse. Am verificat şi suportul de memorie, deşi lucrurile erau cât se poate de clare.

– Tristan!

N-avea de gând să se justifice. Nu era cazul să caut în tomberonul din stradă nimic pentru că trecuseră deja gunoierii. Am izbucnit în plâns, m-am repezit la el şi-am început să îl lovesc cu furie. M-a trântit pe canapea şi mi-a imobilizat mâinile. A început să mă sărute sălbatic, crezând că mă poate linişti, dar eu am continuat să plâng.

– Băiatul ăla din poze era sufletul meu! Şi da, îl iubesc, îl iubesc. Tocmai pentru că ţie nu îţi pasă de el, pentru că tu îl consideri mort, n-aveai dreptul să te atingi de poze! Eu am nevoie de memorie ca să pot trăi, ca să pot înţelege ceva din viaţă, ca să mă pot motiva să mă mişc de pe o zi pe alta. Nu suntem toţi aşa de luminaţi ca tine, aşa de apţi să trăim doar în prezent.

You love a fucking ghost, mi-a zis cu o voce dură, pe care nu i-o cunoşteam.

– Şi tu eşti tot o fantomă ca şi el… Într-o lună nici una dintre celulele tale de-acum nu va mai fi aceeaşi, i-am spus, cu aceeaşi cruzime.

Mi-a părut rău. În fond, el avea dreptate. I-am cerut iertare, i-am sărutat mâinile şi i le-am lipit de pieptul meu, strivindu-mi buzele de ale lui, dar îl simţeam absent.

Norman

Irène a început să resimtă presiunea vârstei lui asupra ei, aşa mi-a spus. ”Dacă aş fi putut să-i dau zece ani din ai mei! Sau măcar să îmbătrânesc şi eu!”  E într-o criză în care percepe trecerea timpului în mod aproape material.  A început să meargă la sala de fitness, să alerge, să tragă de ea, de parcă ar putea să îl fortifice pe el acţionând asupra corpului propriu sau să facă eforturi de conservare în locul lui, sănătatea lui fiind destul de şubrezită de excesele la care şi-a supus ani în şir organismul. Nu intru în detalii.

Am luat-o într-o zi de la sala de sport. Părea epuizată şi era foarte slabă, obrajii îi deveniseră osoşi ca ai lui. Avea cearcăne mari şi nişte ochi zbuciumaţi. Mi-a vorbit cu însufleţire despre o nouă serie de tablouri pe care o avea în vedere Tristan. O urmăream gesticulând şi articulând cuvintele într-un mod foarte asemănător cu al lui şi mă temeam pentru ea. Sperasem ca, după ce avea să îl cunoască îndeaproape pe Tristan, să i se domolească frenezia, dar lucrurile au evoluat în sens contrar.  Ce a urmat a fost un act ratat din partea mea, era cel mai prost moment să îi dau de înţeles că aş fi fost gelos. Şi chiar nu eram, pur şi simplu vroiam să înţeleg şi am pus nişte întrebări. Nu intenţiona să trăiască liniştită într-o frumoasă şi stabilă relaţie de cuplu, ci să dea în clocot, să fie devorată de obsesie, intoxicată.

– Sunt şi eu un fel de Tristan care are nevoie să umble pe acoperişuri înalte şi să facă salturi mortale ca să simtă că trăieşte. Eu am copilărit în anii 90, ştiu preabine ce înseamnă un free-runner, am crescut în contact cu acel spirit. N-ai idee cât îi admiram pe băieţii ăia!

– E o nebunie!

– Da, Norman, e o nebunie.

– Deci asta e tot? Asta e pentru tine dragostea? Un sport extrem?

– Ce-ţi mai place să dai definiţii!

– Eu înţeleg că tu admiri acrobaţii… Din păcate sportul tău extrem nu e tocmai compatibil cu pofta lui de a fugi, i-am zis cu amărăciune.

Mi-am amintit că am citit într-o carte, al cărei autor îmi scapă, că nu se poate face o pasiune pentru un om tangibil. Cum să tânjeşti după ceea ce ai? Pasiunea îşi trage sevele din absenţe, din conflict, e o inflamare dureroasă a unei lipse. Şi exact durerea e ceea ce întreţine flama pe undeva.

Irène

Norman nu înţelege, nu îşi dă seama. Eu semăn teribil cu Tristan. Cunosc preabine ceţurile melancoliei din care ţâşneşte dorul lui de ducă. Când eram la Bruxelles şi chiar în primii ani de căsnicie aveam mereu impresia că realitatea nu e suficient de vie. Că trăiesc undeva la o periferie a lumii din care trebuia să fac cumva, ceva, ca să mă deplasez spre centru. Aş fi vrut să pot atinge şi în realitatea tangibilă intensitatea la care trăiam în adâncul singurătăţii sau atunci când pictam.  Îţi închipui lucruri la o temperatură la care ai vrea să poţi trăi şi ţi se pare că te iroseşti şi că te risipeşti într-un decor anodin. Asta e senzaţia.

Pe drumul spre facultate veneam cu un autobuz pe care îl luam la ore fixe. Când mă suiam, îi găseam deja în maşină, sprijiniţi de fereastra din spate, un el şi o ea. Stăteau întotdeauna în picioare. El era sprijinit de bara ferestrei din spatele maşinii şi privea undeva în gol, iar ea stătea cu faţa îngropată în pieptul lui. Părea că trupurile lor sunt sudate între ele şi că aveau o singură faţă: a lui.  Mă urcam şi coboram înaintea lor şi de aceea nu reuşeam să-i văd fetei chipul, iar chestiunea mă intriga. Încercam să i-l ghicesc şi într-o zi i l-am pictat. Câteva luni mai târziu i-am văzut pe stradă şi era să leşin, într-atât am fost de şocată să descopăr că fata arăta în realitate foarte asemănător cu felul în care o imaginasem eu. Sigur că fenomenul se explica simplu, încropisem un portret de femeie derivat din trăsăturile lui. Dar mă gândeam că mai era ceva: o lege a naturii, un algoritm al instinctului care face ca oamenii care sunt predestinaţi să formeze un cuplu să semene cumva, în esenţa trăsăturilor şi expresiilor…

Norman

Nu ştiu ce îşi închipuia Irène, ce sperase ea, ce crezuse că ar putea să facă. Deîndată ce a reînceput să vândă tablouri şi să aibă un oarecare succes, lucrurile au luat-o în direcţia previzibilă. Tristan a început să dispară puţin câte puţin. În fiecare zi era un dram mai absent.

– Unde te duci?

– Stai liniştită că mă întorc repede…. Nu e cazul să intri în panică.

Dar ştia ea ce ştia.

Începuse să lipsească noaptea, iar ea nu îndrăznea să-i ceară socoteală. Oricum n-ar fi făcut altceva decât să îl îndepărteze şi mai mult dacă era să o facă. I-ar fi propus să se despartă, cel mai probabil. Se îndoapă cu Xanax ca să se poată linişti şi odihni. Nu mai reuşea să adoarmă natural decât în braţele lui.  Dacă era să îşi petreacă singură noaptea, avea stări de anxietate sau insomnie.  Ajunsese să bea aproape în fiecare zi, deşi ei nici nu îi plăcea alcoolul şi se ameţea după primul pahar…

***

Irène a învăţat să se lupte pentru dragoste, a învăţat să îl ţină în şah, să îl facă să trăiască cu impresia că ea s-a detaşat, că are şi alte orizonturi, a învăţat să obţină ceea ce o face fericită şi îl aduce şi pe el în starea de levitaţie şi anume dorinţa lui… Dacă se arată laconică, el începe să se teamă că o pierde, e o nelinişte care îi aduce dorinţa în pragul incandescenţei. ”Ne vedem dacă nu mai rezişti”, altfel nu… şi se preface că ea rezistă.

În realitate Irène n-a învăţat nimic, Irène doar îşi închipuie că a învăţat, speră că ştie să îl ţină în şah, dar el se joacă cu ea, îi dă iluzia că ea ar provoca şi ar conduce lucrurile din umbră, însă ştie preabine în ce stare de încordare e ea în cele două săptămâni în care el dispare… şi se preface îngrijorat de relaxarea ei.

O dezbracă cu gesturi rapide şi uşor agresive, doi nasturi ţâşnesc din găicile în care sunt prinşi, mătasea bluzei se rupe cu zgomot. Îi ţine strâns încheieturile mâinilor într-ale lui şi o priveşte asiduu. N-o atinge decât într-un târziu, trecând cu vârful limbii peste pielea ei dogorind. Ştie să îi intensifice senzaţiile. Asta a făcut cu toate femeile, le-a găsit punctele vulnerabile şi a insistat asupra lor, făcându-le prizonierele unor delicii pe care le putea provoca şi stăpâni după bunul plac.

– Şi toate au visat să-l poată opri din goana lui nebună spre nu se ştie ce. Mai puţin Beth pe care o excitau mai tare aplauzele, a avertizat-o Norman.

***

– Irène, let it go!

Irène îl priveşte pe Norman deznădăjduită. Cuvintele îi stau în gât, deschide gura încercând să articuleze o frază, dar nu răzbat la suprafaţă decât sunete dezarticulate.

O obseda un film ale cărui personaje sunt captive, accidental, pe o navă uriaşă care îi duce tot mai departe în timp şi în spaţiu de planeta în care se află centrul lumii lor. N-au nici un control asupra ei. În ziua în care s-a născut Irène se aflau amândoi în centrul lumii, Tristan se simţea asemeni unui instrument perfect acordat şi gata să învingă zgomotul lumii, iar pentru ea  începea marea aventură. Irène se gândeşte la cum sunt amândoi împinşi de o forţă întunecată tot mai departe de momentul prim, în care se aflau în centrul lumii. Atunci toate drumurile erau posibile pentru fiecare dintre ei. Atunci Tristan ar fi putut să o ia pe altă cale. Sau nu?

– Recunoaşte că şi tu îl iubeşti, Norman, rosti ea, cu greu. Noi doi avem aceeaşi problemă.

– Eu am copii, Irène, am o familie. O soţie pe care o ador. Noi doi nu avem aceeaşi problemă.

***

A sunat-o până şi mama lui Tristan ca să îi confirme spusele lui Norman:

– Eşti o proastă. Tu crezi că eu n-am încercat? Că alte femei nu l-au iubit? Că tu eşti singura?

fragmente din romanul Cutia Neagră

Ilinca Bernea

Scriitoare, regizoare de teatru, doctor în filosofie.
Sunt pasionată de literatura, dansul și teatrul contemporane, filosofiile occidentale și de lumea grecilor antici. Mi-ar fi plăcut să fiu free-runner, e visul meu ratat. Iubesc scolile clasice de pictura flamandă și expresionismul austriac, umorul englezesc, muzica de cameră, mișcarea punk și câteva dintre trupele considerate dark-wave/postpunk. Mă consider un spirit androgin și o adeptă a gândirii sceptice.

ilinkars.wordpress.com/