Degetele

Nu sunt eu, degetele mi-au apucat laptopul de l-au deschis și au început să se miște ca niște apucate de terminații care până acum câteva clipe îmi puteam jura că încă îmi aparțineau iar acum gata, sunt ele stăpânele mele și nu eu stăpânul lor. Nu știu cine le conduce și le mână așa înverșunat căci ele tastează inervate de ceva ce nu-mi aparține, o gândire fără vreun sens în capul meu și totuși nu mai par să se oprească din agitație. Frenezie după a scrie cuvinte înșirate ca boabele de mărgele, perlate sau doar boabe obișnuite de cafea vopsite cu var alb într-o ora jucăușă de timp de grădiniță. O fi având de-a face cu faptul că azi o fetiță m-a luat de mână ca să mă conducă pe raionul cu jucării de unde își alegea câte o păpușă îmbrăcată într-un petec roz violent de nu puteam să observ exact forma de cauciuc sau de plastic cât mă chinuiam să îmi găsesc un contrast într-o apropiere undeva ca să nu îmi iasă ochii din cap, smulși probabil de impactul dur coloristic, când îmi ziceam că prea abundă magazinele cu acest roz. Iar mie îmi trecea prin cap că parcă toți am fi atât de fericiți încât viața ne e așa de roz cât să fie rozul declarat un nou stil de viață. Acest roz mă deprimă și cu bucurie mă intorc la orice petec de gri. Stradă gri, nori gri, canapele de stofă gri. Mi se calmează retina pe gri deși sincer cine nu își dorește o zi frumoasă de vara și nori pufoși albi pe un fundal albastru deschis? Și în timp ce fetița căuta păpușa perfectă, eu visam la o casă perfectă și la un moment dat nu știu care dintre noi avea mai multă încredere că va găsi ce va căuta căci copilul părea cu mai multă energie decât mine. Neobosită la vârsta ei și eu prea obosit ca să alerg prin magazin după vise. Aș fi pierdut întrecerea fără drept de apel. M-am scuturat din reverie când mi-am dat seama că pierdusem copilul prin labirintul de rafturi ca să îl găsesc trei metri în spatele meu uitându-se cu ochii mari cât cepele la cum mă agitam eu pe fiecare raion și îi strigam numele pe care din emoție sau din nervozitate îl stâlceam cum nici că puteam mai prost. Normal că fata nici nu răspunse ceva când eu aveam așa mari prune în gură de parcă îmi înghițisem limba sau mai rău, aveam dinții lipiți. Iar toată învârteala mea asemeni unui flamingo roz s-a petrecut în vreo două minute ce mie îmi păreau a fi lungite mai ceva ca zilele ploioase de iarnă. Cât trăiesc nu mai merg la cumpărături cu fetițe care visează roz. Și asta pentru că o fi fost blestemata de culoare sau nu dar eu m-am rătăcit în mine și în afara mea mai ceva decat o experiență metafizică. Pluteam undeva într-un loc nedefinit și nimic nu se mișca în jur. Picioarele îmi alergau de unele singure după o regulă de care doar ele știau și eu eram ca un prizonier în propriul meu trup. Mirat de ce se întâmplă cu mine. Dacă există o expresie ce ar defini starea mea e ”ca boul la poarta nouă”. De ce v-am povestit întâmplarea asta? Pentru că încă sunt în ea, în starea de a mă găsi în fața unui laptop și al unui site și a unei scrieri ce nu-mi aparține. Numiți-mă” Degetele” de acum căci ce alt nume să port când nu mai sunt eu, eul meu e tare departe prins undeva între roz și gri.

Ioana Bianca Miulescu

DomnisoaraMi