Sergiu (continuarea)

Prima parte aici
Se măsurau din priviri. Calmi, amîndoi ireal de calmi. Noi, cei care îi priveam făcusem un semicerc la vreo şase metri de ei. Nu era nici un adult, nici să repare la vreo maşină, nici să fumeze de la balcon. Familiştii erau la serviciu iar pe cei la pensie îi ţinea căldura în casă si avertizările de la televizor. Le era frică să-şi piardă pensiile prea devreme. Văpaia soarelui pîrjolea maşini, copaci, copii, tomberoane de gunoi. Cîinii stăteau adăpostiţi pe după vreo roată sau în umbra scărilor de beton. Din cînd în cînd venea cîte o bunică, îşi lua nepoţelul, hai, mamă, în casă că faci insolaţie.
Pe jos era nisip zgrunţos pe care tălpile espadrilelor lor, în timp ce se tatonau, păreau că-l aranjează altfel.
În stînga era bătătorul de covoare şi “centrala” cum îi spuneam noi clădirii pătrăţoase care ascundea panorile electrice de înaltă tensiune, iar de jur împrejur, pe toate cele patru lături erau parcate maşini. Cele patru blocuri cu opt etaje din jur şi toate balcoanele alea, deşi goale, dădeau impresia că lupta se dădea într-un amfiteatru şi chiar părea că de mii de ani nimic nu se schimbase: bărbaţii încă îşi măsurau forţele fără nici o miză, nu existau reguli, existau doar provocări al căror singur scop era să determine cine era cel mai respectat din zona. Cartierul trebuia să ştie cine era regele de necontestat al zonei dintre şcoala generală 87, stadionul Olimpia şi azilul de bătrîni de la Bobocica. Noi voiam să aflăm, noi eram cartierul pentru că prin noi în cîteva ore urmau să afle toţi.
Era un privilegiu că ne nimerisem acolo, de faţă. Urma să fim întrebaţi de cei care nu avuseseră norocul să vadă lupta live. Ce şi-au spus, “de la ce s-au luat?”, ce lovituri îşi dăduseră, unde le dăduse sîngele, buză, arcadă, nas – voiam să înregistrez totul. Mai fusesem la meciuri de box la Sala Polivalentă, cum pe vremea aia copiii erau lăsaţi să intre; întotdeauna meciuri de amatori, boxerii purtau maieuri şi căşti de protecţie. Unchiul meu de al doilea, fratele bunicului mă lua uneori cu el şi nu-l refuzam, cu toate că de multe ori mă plictiseam. Cel mai enervant era să aştept începerea meciului şi faptul că stăteam prea departe de ring. Iar meciul avea trei reprize.
Aici nu trebuise să aştept deloc şi eram în primul rînd.
Eu, ca privitor, îmi simţeam pulsul accelerat, îmi imaginam cît de încordaţi erau ei. Amîndoi erau mai degrabă slabi, dar totuşi atletici. Sergiu era mai bine făcut, cu jumătate de cap mai înalt, ceea ce-i oferea atuul alonjei. Alonja este un mare avantaj pentru un luptător experimentat, cum era Sergiu. Avea centura maro într-o ţară în care nu numai artele marţiale erau interzise – chiar şi yoga avea statutul ăsta de sport în afara legii. Mai tîrziu am aflat că cineva îi spusese lui Gore că Sergiu ar avea centura maro, apoi discuţia luase o altă turnură, box versus karate, cine ar fi ieşit învingător dintr-un meci Bruce Lee contra Cassius Clay (nimeni nu-i spunea Muhammad Ali lui Cassius Clay pe atunci, deşi îşi schimbase demult numele). Gore practica şi el boxul dar cum făcea şi şcoala – cu întreruperi. Sergiu făcea arte marţiale ca un fanatic. Antrenamentele durau trei ore. Jumătate de oră flexibilitate, apoi o oră tehnici de luptă repetate de zeci de ori, cu parteneri: prize, rostogoliri, blocaje, lovituri, mişcări de învăluire. Jumătate de oră luptă în ring în stil full contact sau lovituri “cu oglinda” sau la sacul de box, pentru că nu aveau destul echipament pentru toţi. Purtau mănuşi, tibiere, platoşe şi căşti de protecţie. Sergiu ne spunea că antrenamentul ca lumea e ăla de la care te întorci atît de obost că te-ar putea bate şi o babă. Gore provocase la bătaie un om care timp de cinci ani, de trei ori pe săptămînă revenise de la antrenament atît de obosit că l-ar fi putut bate şi o babă – numai că antrenamentele erau seara iar acum era amiază. Sună distractiv dar nu e.
Tatonarea a durat cam un minut dar mie mi s-a părut lung ca un sfert de oră. Apoi Gore a făcut un pas înainte, destul de rapid, îmi imaginez că ar fi urmat o lovitură de pumn dar tot de tatonare. Sergiu s-a lăsat fulgerător pe vine, a pus palmele pe nisip, s-a răsucit folosind talpa piciorului stîng ca punct de pivotare, în timp ce cu cel drept, perfect întins, a măturat aria din faţa lui cu o rotaţie completă de 360 de grade. Totul în sub o secundă. Era pentru prima oară cînd vedeam aşa ceva fără să fi fost scenă de film video. Îi secerase ambele picioare. Gore a căzut jenant de uşor, pe spate, vulnerabil ca un gîndac de Colorado cu picioarele în sus şi în plus, exact ca la antrenament, Sergiu a continut tehnica cu saltul ofensiv: înainte să se dezmeticească adversarul, se afla încălecat deasupra lui, cu pumnul ridicat.
Rîdea.
L-a descălecat şi i-a întins mîna.
Gore a acceptat ajutorul şi acum amîndoi erau în picioare, unul lîngă altul, faţă în faţă.
Mai tîrziu cînd m-am dus la antrenamente printre primele lucruri pe care le-am învăţat a fost despre păstrarea distanţei de siguranţă – care se estima în funcţie de adversar, înălţime, greutate şi mai ales experienţa ta de luptă. Distanţa de siguranţă era acea distanţă la care trebuia să te poziţionezi de adversar în aşa fel încît un atac neaşteptat din partea lui nu te-ar fi scos din luptă, nu te-ar fi surprins fără gardă, fără posibilitatea de a riposta. Cu alte cuvinte, era de neconceput să stai relaxat în raza de acţiune a adversarului pentru că puteai fi făcut knock-out într-o secundă. Prudenţa cu care luai acea distanta facea diferenţa între un tip antrenat şi un bătăuş oarecare. Bătăuşului i se părea de neconceput sa se dea un metru în spate, era mai prejos de imaginea lui. Distanţa, precauţia ar fi însemnat să accepte că îi e frică. Pentru cel antrenat era un automatism. Luptătorul antrenat nu are mîndrie, nici ură, nici frică. Tot ce contează e tehnica şi orele de antrenament.
Pentru Sergiu lupta se încheiase. Era de neconceput ca un om pe care îl învinsesei fără drept de replică în mai puţin de două minute ar fi acceptat altceva decît înfrîngerea, cu atît mai mult cu cît Gore nu părea deloc supărat, altfel de ce ar fi zîmbit?
Praful răscolit de Sergiu încă plutea cînd am văzut lama cuţitului la gîtul lui.
– Într-o luptă fără reguli, eu sînt totuşi ăla care a învins, de acord? a întrebat Gore rîzînd.
Povestesc exact cu s-a întîmplat: cînd i-a pus întrebarea, şi avea cuţitul în mînă, Gore rîdea.
Sergiu nu a răspuns dar în ochi i-a apărut o sclipire de nebunie sau aşa ni s-a părut pentru că în loc să se uite la Gore se uita la noi. Şi noi ne uitam la el sau mai degrabă la cuţit. Eram dezamăgit că se terminase aşa de repede. Chiar mai repede ca un meci de box la Sala Polivalentă. Eram dezamăgit că se termina aşa, indecis.
Şi atunci s-a întîmplat, cînd încă mă uităm la cuţit şi restul parcă era în planul doi, corpurile lor precum umbrele unor marionete, mişcările picioarelor, rapide asemeni mişcărilor eroului acela numit Flash Gordon, repoziţionarea… atacatorul devenind victimă, totul într-un fel de înceţoşare, o impresie de neclaritate lăsată de viteza cu care se petrecuse tot.
Apoi mai întîi am auzit incnetul şi atunci am realizat că nu se mai vedea nicăieri lama cuţitului. Nu era nici în mîna lui Gore nici a lui Sergiu şi nici căzut în nisip.
Gore continua să icnească şi parcă fără să înţelegem cum era posibil asta, ne uitam cît de repede se lăţea pata de sînge de pe tricoul lui. Lama era în el de parcă intrase acolo singură printr-un act divin, neatinsă de Sergiu, neatinsă de nimeni.
– Mamă, ce fac acum cu ăsta? …. Nu am vrut decît să-l învăţ o lecţie…
Era dezorientat, pierdut, toţi eram la fel.
Cineva a spus că nu e bine să chemăm poliţia dar altcineva a spus că dacă nu facem nimic sigur moare. L-au dus la urgenţă spitalului sfîntul Ioan, care era cel mai aproape, pe Vitan Bîrzeşti, la nici un kilometru.
Mai tîrziu a venit poliţia şi fiecare dintre noi în parte am fost întrebaţi ce am văzut.
Eu am spus că am văzut cum Gore a fost învăţat o lecţie şi poliţistul m-a întrebat “ce lecţie, boule?”. Mi-a dat o palmă peste faţă pentru că m-am uitat sfidător la el. Nu foarte tare. “Se vede din atitudinea ta ce o să ajungă de capul tău.”
– Cuţitul nu trebuia să fie acolo. Nu Sergiu l-a adus, era legitimă apărare.
– Era legitimă apărare dacă nu era sportiv profesonist.
Pe moment nu am înţeles ce a vrut să spună şi nici nu am comentat. Ştiam că neavînd voie să practici arte marţiale nu puteai fi înregistrat ca sportiv, numai că lucrurile nu stăteau aşa. În clubul unde făceau antrenament, toţi fuseseră înregistraţi ca “practicanţi” de judo (pe vremea aia nu era frumos să spui “luptător”, se folosea termenul mai general “practicant”). Sergiu figura acolo cu centură maro la judo şi diploma aia îi garanta nişte ani de închisoare – cu toate că leziunile lui Gore fuseseră în zona ficatului şi medicii reuşiseră să-l salveze pentru că, aşa a aflat cum a aflat şi Gore, ficatul e unul dintre organele ale căror ţesuturi se auto-regenerează.
Asta s-a întîmplat în vara lui ’89, aveam şaisprezece ani.

Doi ani mai tîrziu, cînd Sergiu era la jumătatea pedepsei, domnul Atanasiu s-a mutat din Dristor.
Toată lumea aflase că Aneta, sora lui Sergiu – despre care noi toţi credeam că e virgină -, se culcase cu un an în urmă cu un buticar de 32 de ani, Gheghi. Pentru noi toţi Gheghi ăsta era însurat, “un om mare” cum şi arăta: cu o “burtă de bere”, cu ceafă groasă de om bine mîncat; era de neconceput să-i alăturăm numele lîngă cel al Anetei care tocmai termina liceul şi era cea mai frumoasă de pe stradă. Gheghi îi promisese că îl va convinge pe “prietenul lui cel mai bun”, Gore să retragă cazul dacă se culcă cu el o singură dată. O filmase cu o cameră video fără ca ea să ştie apoi o şantajase de cîte ori vrusese. “Las duplicate la caseta asta la uşa tuturor vecinilor din blocul tău.” Pînă la urmă, după un an, Aneta cedase psihic, plîngea în continuu şi taică-su o presase să-i spună motivul. Nu a vorbit nici după aceea cu Gheghi şi aşa s-au şi mutat din cartier, fără să îl înfrunte, fără să-i ceară socoteală.
Şi în timp ce îşi încărca biblioteca în camion i-am spus mamei, “şi cînd te gîndeşti că domnul Atanasiu e singurul om din zonă cu doctorat…”
– Da, şi la ce i-a folosit? a zis mama.
În seara aia m-am gîndit la poveştile domnului Atanasiu despre asediul Troiei şi la faptul că Troia după ce fusese arsă din temelii fusese mai tîrziu reconstruită dar pe nimeni nu mai interesa aspectul ăsta din moment ce reconstrucţia nu încăpuse în cînturile lui Homer.
Oamenii sînt atraşi de distrugere şi poveştile bune se învîrt în jurul distrugerii şi a răzbunării. Dar de cele mai multe ori ura e prezentată în antiteză cu dragostea, exact ca în Iliada. Ahile se retrăsese din luptă din cauza afrontului adus de Agamemnon care îi luase sclava, pe Briseis. Şi Ahile revine înapoi la război numai atunci cînd prietenul lui cel mai bun Patrocle e ucis de troieni.
Buticul lui Gheghe a ars complet într-o noapte. Buticul a fost reconstruit de trei ori şi tot de atîtea ori a luat foc.
Dintre toţi băieţii din cartier nimeni, niciodată, nu a spus nici măcar în glumă că ar vrea să vadă caseta cu Aneta. Era subiect tabu cu toate că altminteri toţi vorbeam porcos şi înjuram ca la uşa cortului. Dar dincolo de bravadă şi aparenţe, în străfundurile noastre intime, fiecare dintre noi avea sufletul şcolit acolo, demult, de Sergiu, în grădiniţa dintre blocuri.
Gheghe s-a mutat din Dristor şi nu am aflat niciodată dacă Sergiu si-a răzbunat sau nu sora cea mică (şi cu Sergiu am pierdut complet legătura) dar în imaginaţia mea întotdeauna îmi place să cred că Gheghe este demult undeva la trei metri sub o cruce.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.