Evenimentele din ultimele două săptămâni au destructurat concepţia neputinţei genetice a românilor, cea lăsată moştenire peste generaţii, prin vorbe de duh precum “capul plecat, sabia nu-l taie”. Tocmai această pasivitate şi resemnare mioritică au explodat într-un moment în care nu mulţi se mai aşteptau. Ignorarea, mai ales de către tineri, a datoriei cetăţeneşti a votului, produsă în noiembrie 2016, nu ar fi anunţat deloc această coalizare de proporţii a societăţii civile. Parafrazându-l pe Camus, putem spune că, în mijlocul iernii, poporul român a descoperit că în el se află o vară invincibilă.
Cele două tabere invocate delirant de propagandă pesedistă se rezumă de fapt, doar la cea a corupţilor fără scrupule şi cea a oamenilor de bună credinţă, care încearcă să înlăture cauzele ce duc la poziţionarea României ca stat în care corupţia are valenţele unei probleme adânc înrădăcinate cultural. Cei care au capacitatea de a gândi global şi pe termen lung au putut evita egoismul beneficiului imediat al ciozvârtei aruncate de maşinăria de imagine a PSD. În ciuda celor câteva procente primite în plus la salariu sau la pensie, ori a altor beneficii, aceşti oameni au relizat că toate darurile PSD-ului, oferite pentru a le adormi vigilenţa, sunt de fapt otrăvite, fiindcă vor fi plătite tot de către ei, eventual printr-o creştere a inflaţiei în următorii ani, însoţită de o sistare a investiţiilor în domeniile de interes naţional.
Să nu ne amăgim însă, niciuna din tabere nu a câştigat deocamdată nimic. Protestatarii (cei autentici, nu cele câteva sute de pensionari şi asistaţi social, aduşi cu autobuzele de PSD din teritoriu şi proţăpiţi în faţa Palatului Cotroceni) au obţinut doar o victorie de moment, care s-ar putea nărui cât de curând, în urma votului din Parlament. Aici lucrurile devin mai complicate. Deşi Liviu Dragnea a solicitat Parlamentului, ca în cel mai scurt timp permis de procedura parlamentară, să adopte prin lege OUG 14, care abrogă infama OUG 13/2017, suspiciunile încă mai persistă în privinţa “capitulării” frăţiei penalilor.
Protestele nu au încetat, pentru că oamenii sunt inteligenţi, precauţi şi au toate motivele să considere că Guvernul şi Liviu Dragnea îi mint în continuare pentru a obţine ceea ce şi-au propus – furtul la adăpostul legii – indiferent de costurile interne sau externe, ale unui astfel de deziderat.
Există câteva indicii ce ridică semne de întrebare în acest sens. Aş începe prin a reaminti acel termen de 10 zile, strecurat în textul primei ordonanţe de urgenţă, despre care mulţi au zis că ar fi fost o eroare sau, de ce nu, un gest de frondă al unui misterios opozant din cadrul echipei care a redactat-o. În plus, ar mai fi şi poziţionarea temporală a acelei şedinţe de guvern, încheiată cu publicarea OUG 13, în miez de noapte. Nu mi se par nişte erori sau alegeri întâmplătoare. Dacă s-ar fi dorit doar o simplă spălare a păcatelor penalilor, ordonanţa s-ar fi dat fără niciun termen, urmând a fi intrat în vigoare imediat după ce ar fi fost publicată în Monitorul Oficial. Totodată, şedinţa de Guvern s-ar fi ţinut ziua, cum ar fi fost normal, nu la o oră târzie din noapte. Cel puţin suspectă este şi lăsarea unei prevederi vădit neconstituţionale în cadrul textului ordonanţei prin care s-a abrogat OUG 13. Toate aceste măsuri au fost luate parcă în mod intenţionat, special pentru a se inflama spiritele. Nu este prea complicat să găsim beneficiarii tulburărilor sociale, care au urmat. Primul este, paradoxal, chiar Dragnea, care asemenea lui Erdogan, sub acest pretext, ar putea impune măsuri, care în altă împrejurare, ar fi părut represive şi nejustificate. În contextul în care un ziarist a fost deja dat în judecată pentru instigare la infracţiunea de atentat la securitatea naţională şi pentru înca alte şapte aşa-zise infracţiuni, poate că proiectul legii defăimării propus anul trecut (ca să vezi coincidenţă, tot de către şeful PSD) şi abandonat între timp, va putea fi astfel resuscitat. Iar aceasta e doar o posibilitate, încă nu ştim ce măsuri se mai coc în acest moment în laboratoarele PSD-ului. Un al doilea beneficiar al unor mişcări de stradă de amploare, soldate eventual şi cu violenţe, este cu siguranţă, Rusia. Relaţiile cu UE se vor răci din ce în ce mai mult, iar lumea civilizată se va distanţa, neputând reacţiona decât pe căi diplomatice. Excluderea din UE şi din NATO pare a fi scopul final al PSD, ALDE şi ai nevăzuţilor aliaţi din Rusia. Al doilea om în stat, Calin Popescu Tariceanu s-a grăbit să facă deja câteva declaraţii în acest sens, calificând Uniunea Europeană ca pe “o mare dezamăgire”, iar Brexit-ul ca pe „o decizie de curaj a britanicilor”. Tot ca o încercare de testare a apelor, a fost şi tentativa de a aloca Armatei un buget mai mic de 2% din PIB, în condiţiile în care SUA a atenţionat deja asupra necesităţii îndeplinirii acestei condiţii de către statele ce doresc să beneficieze în continuare de protecţia conferită în cadrul Alianţei Nord-Atlantice. Retorica naţionalistă dusă în ultimele zile de PSD împotriva companiilor multinaţionale şi a eternului exploatator extern, face parte tot din angrenajul propagandistic de sorginte rusă. PSD-ul poate fura în linişte doar într-o ţară ieşită de sub controlul Bruxelles-ului, iar interesul Rusiei este de a dezmembra atât UE cât şi NATO, pentru a-şi recăpăta sferele de influenţă, cât şi vechea glorie pierdută a URSS-ului. Să nu uităm nici de scutul anti-rachetă de la Deveselu, pe care Rusia, în mai multe rânduri, l-a stigmatizat drept o ameninţare directă la adresa securităţii sale. Dacă România ar ieşi din NATO, ar dispărea atât scutul, cât şi trupele americane staţionate pe teritoriul său. Iată cum interesele penalilor autohtoni se potrivesc cu cele ale Rusiei, îngemănându-se perfect într-un puzzle destul de uşor de intuit.
Este cert în acest moment, că visul lui Dragnea este atât de a rămâne în afara gratiilor, cât şi de a-şi duce la bun sfârşit planul transformării României într-un Teleorman mai mare, iar dacă pentru asta va trebui să facă vreun compromis Rusiei, fiţi siguri că nu va pregeta să o facă.
Chiar dacă şeful PSD va sfârşi prin a avea puteri depline, asemenea unui despot al antichităţii, să ne amintim totuşi, pilda regelui Belshazzar al Babilonului, cel care, asemenea actualilor politicieni penali ai României, şi-a condus regatul plin de infatuare, fiind convins că nimeni nu are cum să pună capăt grozăviilor pe care le comite. Însă, într-un final, o mână apărută din senin i-a lăsat scrise, pe un zid din palatul său, cele câteva cuvinte aparent de neînţeles, care instinctiv, l-au cutremurat: “Mene, mene, tekel, upharsin”. Orice tiran are un sfârşit pe măsura cruzimii şi sfidării sale.
„A story is not something of this world. A real story requires a kind of magical baptism to link the world on this side with the world on the other side.” (H.M.)