“Am visat-o pe mama”, ne-a spus una dintre fetițe când i-am întrebat ce au făcut în noaptea de Anul Nou. „Minte, doamna”, a sărit imediat alt copil, „eu am visat-o pe mama”. A durat ceva până eu și Andreea i-am liniștit, spunându-le că nu ne îndoim de nici unul dintre visele lor. Dar competiția a continuat. „Dar eu o iubesc mai mult pe mama mea decât o iubești tu pe mama ta”. „Minți, minți, eu o iubesc mai mult pe a mea.” Plânsete, și din nou încercări din partea noastră. „Doamna, doamna, eu știu acum cine e mama mea”, mi-a spus într-o zi H., o fetiță de patru ani. „Mama mea e nașa, și tatal meu e nașul, ei mi-au spus”. „Dumneavoastră ați văzut-o pe mama mea. Nu-i așa că-i frumoasă? Că ăștia mi-au spus că e urâtă”, îmi șoptește cum prinde un moment în care sunt singură, N. Și, din când în când, fiecare dintre ei, arătându-ne mie și Andreei vreo jucărie sau hainuță: “o am de la mama”. Și un copil de alt centru, spunându-i unui coleg voluntar: “Ce mă poți învăța tu? Tata a făcut pușcărie, el a trecut prin viață, nu tu.„
„Ce să-ți fac, poate vor veni data viitoare”, încearcă să o liniștească educatoarea pe N., ai cărei părinți promit foarte des că vin s-o vadă, dar nu ajung decât foarte rar. Dar N. este atât de obișnuită cu situația, încât n-are nevoie nici măcar de a fi compătimită. Resemnată, își scoate cordeluța strălucitoare, căci se făcuse frumoasă ca să-și întâmpine părinții, și se apucă de tema la matematică. Mama unei alte fetițe, poate cea mai puțin adaptată din grupă, vine din când în când s-o vadă și o întreabă, afișându-și sarcina vizibilă: „Nu te bucuri? Vei avea un frățior!” Atunci, pe loc, nici o reacție, ne spun educatoarele. Apoi, urmele lăsate de asemenea întrevederi, la care mama, mândră de noua ei sarcină, are tot dreptul. Înainte de a ne lua rămas bun de la ei, fetița respectivă îi spune dintr-o dată Andreei: „du-mă la tine acasă.” Și când a venit prima zăpadă, întrebarea R: „Acum, că-i iarnă, o să mai veniți la noi, doamna? Tata mi-a spus că dacă ninge, nu poate să mai ajungă la mine.” Și mereu promisiuni din partea părinților, povești cu care ei adorm, despre cum mama și tatăl lor construiesc case în care vor locui cu toții. Speranță, deznădejde, speranță, deznădejde, mai toate întâlnirile (în cazul celor cu părinți care-i vizitează) se lasă cu aceste urmări.
În cartea sa, “Demonul amiezii”, Andrew Solomon scrie: „Copiii lipsiți de la început de iubire și de încurajarea dezvoltării cognitive capătă adesea o infirmitate permanentă. Un cuplu care a adoptat un copil de la un orfelinat din Rusia povestea: Era un copil care, la cinci ani, nu părea să aibă o gândire de tipul cauză-efect, care nu știa că plantele sunt vii, iar mobila nu.” Tot Andrew Solomon vorbește despre depresia anaclitică, boală care apare în a doua jumătate a primului an de viață la copii care au fost despărțiți prea mult de mamă. „Se regăsesc în ea, în diverse combinații și trepte de gravitate, teama, tristețea, tendința de a plânge, respingerea mediului, retragerea în sine, retardarea, prostrația, lipsa poftei de mâncare, insomnia. Copiii cu această problemă nu au multe afecte și nu se leagă de nimeni.” Concluzia se subînțelege, e nevoie urgentă de personal medical calificat care să lucreze cu acești copii (în unele cazuri, pro bono).
Corina Sabău este scriitoare, jurnalistă la Radio România Internațional.
Lasă un răspuns