Alfa

Fără nicio îndoială, pot zice că sunt fericit! Sunt mândru de mine şi îmi dau seama că nimic în plus faţă de ceea ce am nu ar putea să mă mulţumească mai mult. De cele mai multe ori simt un fel de detaşare sau, mai degrabă, un fel de recunoaştere a faptului că nu am nimic de împărţit cu nimeni, iar asta înseamnă că nu pot fi deranjat, criticat sau apostrofat. Uneori mă gândesc că ar trebui să fiu şi intolerant faţă de ceilalţi, dar, de obicei mă stăpânesc în ultimul moment, preferând să tac. Sunt lucruri care mă împlinesc, altele mă indispun, însă am învăţat foarte bine să le exclud pe cele din urmă. Poate în felul acesta par arogant şi egoist, dar este o parte din educaţia mea, deci parte din mine. Cel mai mult mă încântă să văd oamenii adunându‑se în jurul meu cu un soi de curiozitate amestecată cu gelozie şi dorinţa de a mă avea aproape. Dar, eu îmi cunosc valoarea şi de aceea prefer să stau retras, să îi las pe ceilalţi să mă caute şi să tânjească după mine, uneori chiar să se certe pentru a se afla cât mai aproape şi de a mă vedea în detaliu. Deşi sunt foarte nou, am reuşit să îmi dau seama că lumea se fereşte de egalităţi, aşa că, inevitabil o să fie mulţi şi proşti, iar restul, puţinii, sunt mai deştepţi. Eu prefer să mă consider aparţinând celor puţini, căci puterea mulţimii este, de fapt, o putere oarbă, doar o vorbă goală în lumea mea. Sunt sigur de mine şi mă bucur de prezent, căci viitorul, în mod sigur, o să fie unul deosebit.
Atitudinea asta îmi reflectă personalitatea, ostilitatea mea este exprimată prin aroganţa cu care mă uit în jur, dispreţul îl arăt tot timpul prin tăcerea mea în faţa tuturor celor care nu se ridică la nivelul meu.
Mă numesc Alfa şi sunt mândru de mine. După cum bine a spus‑o cândva şeful controlului tehnic al calităţii, sunt unul dintre cele mai bune produse existente pe piaţă. Am câţiva tranzistori, şase butoane, ecran bicolor, prind zece canale şi am un singur difuzor care stă cu mândrie lângă sigla mea, care-i de fapt numele meu. Personalitatea mea complexă şi modul avansat de funcţionare mă fac să îi privesc pe ceilalţi ca pe nişte obiecte de decor aşezate pe rafturile de lângă mine doar pentru a mă evidenţia. Cât de bine mă pot simţi când, în fiecare zi, oamenii se perindă prin faţa mea şi mă apasă pe butoane, învârtesc antena, apoi se minunează şi mă vor în casele lor! Abia acum înţeleg cuvintele şefului controlului tehnic: o adevărată capodoperă pe linie de proiectare şi execuţie! Seara sunt scos din priză şi am posibilitatea să mă odihnesc. În acest fel, zilele se scurg încet şi identic, numai oamenii arată uneori altfel.
Cu toate astea, trecerea timpului a născut în mine o dorinţă mult prea puternică pentru a fi satisfăcută de aceste mici bucurii. Voiam să trăiesc cu adevărat povestea celui mai evoluat produs, să aparţin cuiva care să se bucure de prezenţa mea şi să aprecieze în întregime posibilităţile pe care le ofeream, pentru ca apoi, peste mulţi, mulţi ani, să mă uit în urmă şi să îmi văd viaţa ca pe un film cu final fericit.
Si, cum se întâmplă de obicei, într‑o zi ca oricare alta, lucrurile au luat, dintr-o dată, o altă turnură. Dis-de-dimineaţă, când abia fusesem pus în priză, un om mai în vârstă s‑a apropiat şi a început să mă privească cu atenţie, şi chiar să-mi mişte antenele. Vorbea ceva cu vânzătorul, apoi a început să râdă şi au plecat. Peste puţin timp însă, am fost săltat şi pus într‑o cutie. Eram emoţionat, urma cu adevărat să îmi îndeplinesc misiunea pentru care fusesem creat. Cel mai evoluat produs existent. În două culori, alb şi negru, cu cei câţiva tranzistori şi şase butoane, îmi imaginam lumea aşezată în faţa mea, aşteptând emoţionată reprezentaţiile mele.
Am fost aşezat pe o masă şi figura bătrânului îmi apăru în faţă. Era vizibil curios şi începu imediat să mă cureţe de praf cu o cârpă. Nu după mult timp, apăru şi o femeie cu un ziar în mână. M‑a conectat la priză şi cu câtă bucurie am simţit curentul circulând prin piesele mele! Toate vâjâiau în mine, de parcă fiecare rezistenţă sau condensator încerca să ţipe cât mai tare „sunt aici!”, „când începem?”, „să leşine aştia, acum!” Bineînţeles, de emoţie, nu am reuşit să arăt ceva babei şi moşului, asa ca, dupa un ţâţâit gânditor, bătrânul a scos broşura cu modul meu de funcţionare. Eu o ştiam pe de rost, îmi cunoşteam fiecare piesă, dar îmi era interzis să dezvălui lucrul acesta. O spusese chiar instalatorul şef înainte de asamblarea finală: „băgăm tubul şi conectăm sursa, apoi Dumnezeu cu mila. Se descurcă clientul, chestia e să nu explodeze, că-n rest ştie asta micu’ ce să facă!”
Aşezat pe un taburet, cu ochelarii pe faţă, bătrânul citea tacticos. Cred că îi plăcea teribil. După un timp, apăsă un buton. Am simţit furnicături şi, deodată, am recepţionat ceva: mulţi purici şi din difuzor ieşi un fâsâit prelung. Bătrânul începu să rotească antena, iar eu simţeam semnalul din ce în ce mai puternic.
„Ia uită‑te, Vero, prinde ceva!“ spuse agitat bătrânul, ridicându‑ se de pe scăunel; pe canalul naţional se difuzau ştirile. Apoi, fără niciun motiv, mi‑a trântit o palmă în lateral, de am crezut că mă voi dezmembra în întregime.
„Na, că merge mai bine!“ Femeia se apropie de mine. Mesteca şi ţinea în mână o cârpă de vase. „Da, tu, Sandule, dar mai întoarce un pic antena aia, pune‑o în dreptul geamului, poate se vede şi mai clar!” şi început să apese, la întâmplare, butoanele. După fiecare apăsare, eu alegeam un canal şi îl transmiteam.
„Sandu, uite, e un film”, rosti cu emoţie femeia.
„Vezi Vero, ce ţi‑am zis?! Merge!” completă aproape ţipând de bucurie bătrânul, reluându‑şi locul în faţa mea. Fericit, mi‑a mai altoit o palmă, însă tocmai pe partea dreaptă. Cei doi s‑au aşezat în faţa, pe un recamier decorat cu multe bibelouri. Mâncau iar eu transmiteam. După un timp au adormit, el, cu capul în piept şi ochelarii pe faţă, iar ea cu picioarele întinse pe un taburet. Rămăsesem deschis până târziu în noapte, cand ea se trezi tuşind şi mă lăsă, în sfârşit, să mă odihnesc şi eu.
În ziua următoare au apărut mai multe persoane. Se tot minunau de mine privind când ştirile, un film, ori ceva despre sport. Vorbeau tare de tot şi râdeau, uneori toţi în acelaşi timp, iar bătrânul părea extrem de mândru. Era centrul atenţiei! Eu însă, ameţisem de cât de mult mă apăsaseră, însă ştiam că trebuie să mă învăţ şi cu aşa ceva. La un moment dat, o doamnă cu ochelari mari a pus un fel de cârpă pe mine, iar pe ea, o vază. Trebuie că arătam caraghios, însă ştiam că putea fi chiar un semn de apreciere. Ce ar fi zis colegii mei de raft… probabil ar râde, ce să facă?! Chiar aşa, ce‑or mai fi făcând pe acolo, prin magazin?! Mă apucă dorul de ei şi din cauza asta am bruiat imaginea. Oamenii din cameră s‑au întors surprinşi spre mine, dar, din fericire, mi‑am dat seama şi am redresat la timp. Zilele treceau aproape identic: ea îşi aducea ceva de mâncare, iar el, cu ochelarii pe nas, se aşeza lângă ea cu mâinile întinse pe marginea recamierului. Se uitau mai întâi la ştiri, cam treizeci de minute, apoi la câte un film în timpul căruia el adormea cu capul în piept, iar ea moţăia cu picioarele pe taburet, trezindu‑se tocmai spre dimineaţă când mă oprea şi mă lăsa să îmi refac puterile. Închis în capsula aroganţei mele, deveneam tot mai sigur de mine, devenisem un profesionist! Nimic nu mă deranja şi nimeni nu mă supăra, ştiam cât de mult mă admiră şi că sunt elementul principal al vieţii lor. Alţi colegi de‑ai mei, probabil, zăceau încă pe rafturile prăfuite, zile terne, în timp ce eu lucram la întregul meu potenţial. Însemna mult, nu‑i aşa?
Dar, lucrurile aveau să se schimbe. Un timp destul de lung, nu am făcut absolut nimic. Începusem să mă întreb de ce mă ţineau în beznă când, la un moment dat, m‑am simţit ca şi scurt-circuitat. Cablurile, tranzistorii şi rezistenţele începură să pârâie si să scârţâie, iar eu atât de surprins am fost încât nu am făcut conexiunile prea bine şi, drept consecinţă, m-am trezit din nou cu două palme zgomotoase. Ce aiureală…!
În jurul meu toate păreau la locul lor, dar avuseseră loc şi mici schimbări. Recamierul dispăruse fiind înlocuit doar de un alt taburet. Bătrânul apăru şi se aşeză pe el. Ea nu mai era acolo, deşi am aşteptat‑o toată noaptea să se uite la canalul ei preferat. În zadar însă, iar el nici n‑a mai catadicsit să mă oprească. Astfel, am funcţionat toată noaptea. Mi‑a fost foarte, foarte greu. Abia spre dimineaţă se trezi şi mă lăsă şi pe mine să mă răcesc. Seara următoare, acelaşi lucru: bătrânul se aşeză obosit pe taburet şi stătu acolo, de unul singur. Aveam senzaţia că nu îl interesa ce transmit, se gândea la altele. Îmi dădeam seama că era supărat, aşa că am încercat să îl distrez puţin şi am schimbat canalul de ştiri cu unul de filme. Nu a fost o idee prea bună, deoarece după un moment de ezitare, s‑a ridicat şi mi‑a ars o scatoalcă în care s‑a simţit adunată toată supărarea lui. Poate că era mai bine să fac doar ceea ce voia el! În cele din urmă, a adormit şi eu m-am încins cumplit până dimineaţă, când şi‑a amintit şi de mine…
Într‑un fel pe care nu mi‑l imaginasem pe când stăteam pe raftul magazinului, viaţa mea alterna acum între perioade fără pauze, extenuante şi, de cele mai multe ori, fără niciun rost, şi perioade în care nu făceam absolut nimic. De aceea am fost bucuros să fiu lăsat în pace următoarea zi. Acea zi a fost prima dintr‑un lung şir care, adunate, s‑au transformat în săptămâni, dacă nu chiar luni, timp în care am fost absolut inutil.
Într‑una din zile însă, am simţit zgâlţâituri. Am bănuit că voi fi pus într‑o cutie şi aşa s‑a şi întâmplat. Am auzit paşi pe scări, motor de maşină şi voci. Îmi amintesc cu câtă nerăbdare aşteptam să fiu scos din cutie!
Eram într‑o cameră nemobilată, mică şi întunecată. Cât despre bătrân, nici urmă! Am stat aşa mult timp, nici nu mai ţin minte exact cât. Mă întrebam dacă vor mai funcţiona şi butoanele din faţă. Mi se cam făcuse dor de bătrân. Oare ce se întâmplase cu el?! De ce nu mai era acolo?! Să se fi supărat pe mine?! Gândurile astea nu‑mi dădeau pace. La urma urmei, ce trebuia să fac? Undeva în faţă, simţeam nişte prize. Ideea de a mă conecta la una dintre ele mă tenta atât de mult încât am încercat un lucru la care nu mă gândisem niciodată: am început uşor, uşor să mă mişc! Foarte, foarte greu, din moment ce nici măcar nu fusesem proiectat pentru aşa ceva. Mă târam pe covor cu cablul de alimentare după mine şi fiecare fir de praf îmi spunea exact unde trebuia să mă duc. Iată, totuşi, că aveam încă un motiv în plus să fiu mândru de mine. Aş fi vrut să afle până şi şeful controlului tehnic despre asta. Reuşisem să mă mişc un pic, adică să mişc colţul din stânga înainte. Apoi cel din dreapta, hâţa, încă o dată, hâţ, hâţ şi astfel am reuşit să ajung la uşa care, din fericire, era deschisă. Prizele erau foarte aproape, mă aşteptau şi îmi cereau să mă bag în ele cât pot de repede, să le folosesc. Ar fi fost mai bine să fi stat acolo, nemişcat? Sau să fi mers mai departe? De ce să fiu tot timpul numai la dispoziţia unui stăpân care să mă apese pe butoane şi apoi, nepăsător, să mă lase deschis ore în şir?! Dar nu fusesem oare construit pentru aşa ceva?! De ce începusem să gândesc aşa, tocmai acum? Apoi, îmi amintisem un fapt curios, întâmplat pe când eram la bătrân acasă. Într‑o seară, femeia adormise mai devreme, iar bătrânul veni lângă mine. Apăsă un buton şi am ştiut că trebuie să transmit un alt canal, care l‑a făcut pe bătrân să fie un pic nervos. Era un soi de film cu doi actori, nimic special pentru mine, însă el, după un moment de ezitare, umblă la pantaloni şi scoase ceva ce nu văzusem în viaţa mea: arăta ca o şurubelniţă şi, de frică să nu mă desfacă, m‑am concentrat să transmit mai departe. Bătrânul nu s‑a apropiat de mine, a stat acolo cu şurubelniţa în mână şi făcu ceva ce nu am reuşit să înţeleg niciodată. Mă gândeam că o fi fost o piesă auxiliară de-a mea, de care nici nu ştiam. Amintirile şi gândurile se amestecau în acele momente în care hotărâsem să îmi depăşesc condiţia de simplu obiect de decor. Era oare bine? Cu greutate am reuşit să ajung mai aproape de sursa de energie. În faţă era un perete galben şi mă întrista ideea că el va fi singurul meu spectator, însă era preferabil izolării din camera aceea mică şi goală. Simţeam curentul curgând spre mine, atrăgându‑mă irezistibil; am împins cu grijă şi… tot ce am auzit a fost un ‚poc‘. Doar atât. Nu mai ţin minte absolut nimic, dacă au trecut zile, săptămâni sau ani după aceaa…
Când mi-am revenit din acel vid, habar nu aveam cine sunt, ce se întâmplase cu mine, unde mă aflam. O faţă bărboasă apăru în faţa mea, iar în spate, plimbându‑se nervos de colo-colo, un animal cu patru picioare. Bărbosul abordă un rânjet larg când mă văzu. Avea în mână un cablu şi un fel de cleşte. Cu satisfacţie mi‑a dat două palme şi m‑a pupat, după care s‑a apucat să apese butoanele cu repeziciune. După mina pe care a făcut‑o părea mulţumit. Aruncă sculele din mână şi plecă din cameră lăsându‑mă doar cu animalul care se făcuse colac pe jos şi se uita curios la mine. Lângă perete zăceau tot felul de obiecte ce mi se păreau extrem de familiare. M‑am concentrat şi imediat un fior de groază îmi străbătu cablurile; recunoşteam un tub sprijinit de perete, un transformator, o carcasă din lemn, nişte piese, un mănunchi de tranzistori… erau colegi de‑ai mei care zăceau risipiţi pe jos! Am înţeles, în sfârşit, unde mă aflam! Mai mult ca sigur, bărbosul era un criminal în serie, un psihopat, căci numai aşa se putea explica acel masacru. Mi‑am imaginat suferinţele petrecute în camera aia şi am înţeles, cu durere, că nu voi mai exista mult timp. Cât de trist! Sfârşitul era foarte aproape. M‑am întrebat, la ce bun, totuşi, să mă trezească şi să mă pună în funcţiune? Singura explicaţie, mai mult ca sigur, era un pervers. Voia să mă tortureze, să se bucure de suferinţa mea, să îmi audă ţipetele metalice. Ce destin…
Părosul apăru în mijlocul camerei. Era numai în chiloţi şi ţinea în mână o sticlă din care bea frecvent. Cu satisfacţie s‑a îndepărtat plescăind. A spus ceva animalului, însă acesta nici nu îl privi, mulţumindu‑se să stătea adunat pe podea şi să mă privească fix. Mă întrebam, când urma să înceapă orgia, când mă vor mutila? Îmi vor trage un şut? Sau mă vor găuri? Vor trage firele din mine? Aveau multe opţiuni, iar eu, chiar niciuna. Eram în mâna lor! Părosul, însă, avea alte intenţii: se aşeză la masă şi începu să bea tot mai mult până când, la un moment dat, capul îi căzu lovindu‑se de lemnul mesei cu o bufnitură scurtă. Începu să sforăie zgomotos, iar din gura deschisă un fir de salivă se prelinse până jos. Animalul se uită la el, dădu târcoale scaunului, după care se făcu, din nou, colac, sub masă. Poate că asta era şansa mea, să fug de acolo, aşa cum o făcusem înainte. M‑am uitat atent, dar nu se vedea nicio uşă. Mai mult ca sigur era în spatele meu, aşa că m‑am concentrat reuşind chiar să întorc un colţ, moment în care părosul se mişcă. Sticla se prăvăli de pe masă, iar zgomotul îl trezi complet. Mormăi ceva şi se ridică de pe scaun. Am văzut cu oroare cum venea spre mine bălăbănindu‑se. Din chiloţi îi ieşea ceva asemănător şurubelniţei bătrânului, însă mult mai mică. Mă întrebam dacă nu cumva toţi oamenii cărau după ei o şurubelniţă. Dar la ce bun? Să repare televizoare cu ele? Hmm, erau lucruri pe care nu le puteam înţelege atunci. Se apropie şi puse piciorul pe mine. Gata, m‑am gândit, începe! Să rezist cu mândrie, atâta tot. Mândria era ultimul lucru pe care îl mai aveam. Am simţit piciorul lui împingându‑mă, apoi o legănătură scurtă şi cu un buf sec un am fost trântit pe spate; eram foarte ameţit şi speriat din cauza şocului. Când mi‑am revenit puţin, mă uitam la tavanul crăpat dintr‑o poziţie foarte incomodă. Auzeam zgomotul înfricoşător al apei şi pe bărbos mormăind. Trecu peste mine şi mă deconectă. Tot cu piciorul. Următorul lucru de care îmi amintesc, eram undeva înconjurat de foarte mulţi oameni. În viaţa mea nu văzusem atâţia! Apăru şi părosul, de data asta purtând o pereche de pantaloni şi o cămaşă. Lângă mine erau nişte cutii mai mici, multe la număr şi nişte haine. Unii oameni se opreau şi se uitau fie la haine, fie desfăceau acele cutii. Discutau un pic şi apoi plecau. Pe înserate, după multe ore de aşteptat în aceeaşi poziţie, un bărbat se apropie de păros şi începură să vorbească. M‑au examinat amănunţit, au învârtit de antenă şi m‑au apăsat pe butoane. La un moment dat, cei doi au dispărut şi s‑au întors cu o pătură cu care m‑au şi acoperit. Mă zgâlţâiau întruna, eram lovit, apoi am fost pus într‑o maşină plină cu oameni nervoşi, pentru ca, într‑un final, să fiu aşezat pe o masă. Pătura a fost dată la o parte şi în faţa mea apărură mai mulţi oameni hlizindu‑se. Erau şi doi copii care mă atingeau peste tot. Au apăsat imediat pe butonul principal, iar lângă copii s‑au alăturat bărbatul pe care îl văzusem mai devreme şi o femeie. Vorbeau între ei şi se vedea că sunt bucuroşi, apoi, cu o cârpă, mi‑au şters ecranul . Era un semn bun, însemna că au grijă de mine. Ştiam ce trebuie să fac, aşa că m‑am concentrat să funcţionez cât mai bine. Mai târziu, s‑au aşezat cu toţii la o masă mare şi începură să mănânce. Părea o casă bună, o casă în care m‑aş fi simţit mult mai fericit. De mult timp nu mai fusesem privit de atât de mulţi oameni şi aveam nevoie de asta, aşa eram eu obişnuit, să fiu adorat. Mi‑am dat seama că avusesem mult ghinion, aş fi putut să fi fost în casa aceea de la început, direct de pe raftul magazinului pe măsuţa din sufragerie. Da, acum puteam să apreciez mult mai bine condiţiile pe care le aveam! După ce au terminat de mâncat, au continuat să se uite la mine fără să schimbe canalul! Totul s‑a terminat noaptea târziu când femeia se ridică şi mă opri. Fără nopţi interminabile de lucru în zadar, fără priveliştea unor moşi adormiţi în faţa mea, fără senzaţia grotească de inutilitate. Simţeam că mă respectau, aşa cum mă respectam şi eu, iar acum şi pe ei. Găsisem, în sfârşit, o atmosferă sublimă, mediul pentru care fusesem conceput! Zilele erau identice, lucru benefic pentru tranzistorii şi rezistenţele mele, iar eu îi învăţasem deja pe toţi cei din casă. Copiii stăteau după‑amiaza şi se uitau cuminţi la mine, apoi seara se adunau şi ceilalţi, mâncau şi priveau tot timpul la aceleaşi emisiuni. A fost cea mai fericită perioadă a vieţii mele, plină de satisfacţii şi stabilitate. Părea că va dura o veşnicie şi nu realizam un lucru simplu: fericirea este asemănătoare unui film. Întotdeauna se sfârşeşte la momentul cel mai nepotrivit şi, mai tot timpul, cu o reclamă proastă. Când, într‑o zi, pe care o consider cu siguranţă cea mai neagră din câte trăisem, am fost conectat la electricitate, am văzut cu stupoare în faţa mea, pe măsuţa pe care stătusem atâta timp, nici mai mult, nici mai puţin decât un alt coleg de-al meu. Un altul! Tranzistore sfinte, niciodată nu mi‑aş fi putut închipui aşa ceva … Era chiar acolo, complet diferit şi cu mult mai multe butoane. Să mă scurtcircuitez de supărare, nu alta! Stătea şi se uita la mine cu aroganţă şi milă. Privirea lui a fost mult mai dureroasă decât un cleşte înfipt în cablajul meu! Am înţeles că, la câţiva centimetri de mine, se afla sfârşitul însuşi. Dar ce mai sfârşit…! Avea ecranul mult mai mare şi, mai important, era în culori! Cât timp o fi trecut de când ieşisem din magazin? Poate chiar ani întregi! Deci aşa…
M‑am concentrat să transmit cum nu o mai făcusem niciodată, însă era evident că nu puteam concura cu el, era mult prea bun şi o ştia. Nici nu‑i păsa de mine. Eram pe jos, pe podea iar el era pe măsuţă. Eu terminat, el nou, eu fără speranţe, el cu viitorul înainte… vechiul în luptă cu noul. Care luptă? Nu era o luptă, doar simplă curăţenie.
Bărbatul care mă luase de pe stradă apăru şi se uită la mine. Îmi dădu două palme şi îl privi cu mulţumire pe celălalt. Râdeau cu toţii, iar asta m‑a făcut să mă simt şi mai rău. Au mai schimbat câteva vorbe, după care m‑au deconectat. Gata… aceasta fusese viaţa mea mândră…
Cât de repede se poate termina o viaţă care mi se păruse atât de lungă. Un simplu gest, o fracţiune de secundă şi eşti cu totul altceva. Am simţit cum umblau în mine, deşurubau ceva, iar eu nu aveam cum să mă apăr. Piesă cu piesă, bucată cu bucată, mă risipeau fără nicio mustrare de conştiinţă. La un moment dat ceva se desprinse. Era tubul, ochii şi imaginea mea, era tot ce însemnase cândva un Alfa. Modern, arogant, sigur de el. Ceea ce nu făcuse părosul în chiloţi făceau oamenii pe care îi slujisem şi îi respectasem atâta timp. Oare nu se gândeau că mă jignesc?! Că mă doare?! Chiar nu realizau că sunt mai mult decât un simplu obiect?! Scobeau în mine şi aruncau cam tot ce puteau. Într‑un final, m‑au cărat într‑un loc, unde am reuşit cu durere să simt, aruncat lângă mine, tubul. Aş fi vrut să‑l pun înapoi în mine, să‑l lipesc acolo unde îi era locul şi să stăm, chiar şi nebăgaţi în seamă de nimeni, împreună.
Curios, încă mai puteam judeca în felul meu şi mare mi‑a fost mirarea când am simţit cum un soi de lichid era turnat în interiorul meu. Nu vedeam nimic, însă simţurile mi se ascuţiseră neînchipuit de mult în perioada aceea. De altfel, începusem să am un fel de bănuială: mă transformam. Era bine, era rău? Nu aveam cum să ştiu, până şi întrebarea nu cred că îşi avea rostul. Treptat, dezvoltasem o abilitate neobişnuită: ştiam la perfecţie unde sunt şi ce se întâmpla cu mine, mă simţeam ca făcând parte din ceva mai mare, îmi dădeam seama când cineva se apropia de mine şi lua ceva sau se îndepărta. Însă eu, eu nu trebuia să fac nimic. Absolut nimic. Stăteam aşa pur şi simplu. Aşa o fi arătând sfârşitul? Poate chiar nu exista decât în frica noastră?!
Acum, mă amuz gândindu‑mă la toate astea. Ştiu exact unde mă aflu şi ce am devenit: stau lipit de perete, iar acolo, unde cândva au fost tubul şi alte piese, se cască o gaură mare. Înăuntru nu mai ţin piese electronice, ci cutii mai mici, de felul celor pe care le văzusem pe stradă. Oamenii vin destul de des şi mai iau câte una, o desfac şi se uita la foliile care ieşeau din ele. Trebuie că erau foarte importante, iar rolul meu era să am grijă de ele. Nimic altceva. Din când în când mai aud vocea colegului (între timp l‑am iertat şi pe el) în special seara… mă mai apucă nostalgia, însă încerc să mă gândesc la altceva. Încă mă consider superior.
Mă numeam Alfa şi eram foarte mândru de mine. Cum bine spusese odată şeful controlului tehnic al calităţii, eram unul dintre cele mai bune produse existente. Eram? Chiar are rost să mă gândesc la trecut? Pentru mine nu mai există, aşa cum nici viitorul nu îmi aparţine. Prezentul e aici, îmi ţine companie şi nu mai am nevoie de nimic. Probabil că am înnebunit, dar nimeni nu are cum să vadă asta. Sunt fericit şi sunt mândru de mine, eram…

Sorin T.

Calatorie inspre multimea vida, Ed. Brumar 2011

Aparitii sporadice in Luceafarul, Liternet, etc…