Assassin’s Creed

Știam că urma să iasă filmul după celebra serie Assassin’s Creed, dar dintr-un motiv sau altul nu am reușit să ajung la cinematograf la timp. În final, am ajuns să îl văd acasă.
Nu pot spune că sunt un mare fan al seriei, dar știam că jocurile fuseseră aplaudate aproape în unanimitate, și toate aspectele legate de ele ridicate în slăvi în repetate rânduri. Iar știind că în film joacă actori multi-laureați/nominalizați la Oscar precum Marion Cotillard, Jeremy Irons și – unul dintre preferații mei – Michael Fassbender, mi-am zis: ”Filmul ăsta e de văzut !”

După ce am văzut filmul, cam asta aș avea de spus: Hollywood, te rog din suflet, mult-mult-mult, cu frișcă și cireașă în vârf, încetează să mai încerci să transpui jocuri în filme ! Te pricepi la chestia asta cam cât de mult de pricepe un orb cu o cheie franceză la operații pe creier !
Chestia asta cu filme făcute după jocuri e veche la Hollywood. A început acum vreo 30 de ani. Primul eșec răsunător a fost Super Mario Brothers. Cine își mai aduce aminte cât de oribil și prost direcționat a fost filmul ăla ? Eu da.
Apoi a urmat Double Dragon. Un avort.
Apoi a urmat Street Fighter și Mortal Kombat. Unul mai rău decât celălalt.
Tomb Raider, Pokemon, Final Fantasy.
Apoi vin cele cu adevărat infecte: Doom, Alone in the Dark, BloodRayne, Hitman (făcut de două ori !) dintre care multe apar frecvent pe listele celor mai proaste filme făcute vreodată.
Max Payne. Sfinte Cristoase, după ce am văzut Max Payne am plâns două săptămâni și am jurat că nu o să mai văd niciodată un film făcut după un joc.
Să nu uităm de seria (mulțumesc lui Dumnezeu, pe terminate) Resident Evil.
Anul trecut a ieșit în cinematografe și WarCraft. Un alt rateu de proporții.
Singurul film de gen care a fost – în opinia mea – decent se numește Prince of Persia, făcut de Mike Newell. Nimic extraordinar în el, dar pe lângă celelalte pare un adevărat Lawrence of Arabia.
Hollywood, oprește-te !

Revenind la subiectul principal al discuției.
Povestea divaghează, în dulcele stil clasic al peliculelor de gen, de la materialul sursă, și o face foarte prost. Subiectul implică memorie genetică (pentru partea asta am fost dispus să îmi suspend scepticismul) activată într-un condamnat la moarte pe nume Callum Lynch, pentru a-l ajuta să descopere un artefact numit Mărul din Eden. Acest Măr din Eden ar avea puterea să stârpească violența din sufletul omului, iar ultimul bărbat care se știe că l-ar fi posedat a fost strămoșul lui Lynch.
Nici nu știu de unde să încep să enumăr problemele acestui scenariu.
De ce violența din sufletul omului ? De ce ai alege pentru task-ul ăsta un om condamnat și moarte și – teoretic – exectutat pentru o crimă violentă ? Personajul lui Marion Cotillard îi promite lui Lynch că, dacă totul iese bine, el își va putea primi viața înapoi.
Da. Chiar i se spune asta și, din expresia de pe fața lui, o crede.
Povestea începe printr-o serie de flashback-uri către anul 1942 care stabilește pe fugă, și prost, cine erau asasinii din titlu și cu ce se ocupau, apoi revine în anul 1986, unde îl întâlnești pe Lynch, care e doar un copil. Maică-sa e ucisă de un asasin, vine poliția, el aleargă și te trezești în 2016, unde Lynch așteaptă injecția letală. După ce moare, se trezește într-un fel de fortăreață high-tech aparținând unei corporații spaniole. O femeie plictisită îl ia în primire și încep o serie incursiuni în memoria genetică a lui Lynch.
Din punct de vedere vizual, filmul nu rivalizează nici măcar cu primul joc al seriei. Un vultur e folosit ca mecanism al metaforelor, și tot planează deasupra câmpurilor de luptă, încercând probabil să semnifice trecerea timpului sau o vedere de ansamblu asupra lumii (apanajul societății asasinilor ?!), dar eu aș fi preferat să văd luptele decât să stau sub coada păsării.
Cinematografia este de-a dreptul jenantă. Regizorul care s-a remarcat în 2015 prin bestialul MacBeth și-a pierdut, în ochii mei, mult din respectul pe care i-l purtam.
Dialogurile sunt dezlânate și lâncezesc ca pieile jupuite care se usucă în soare. Cei trei actori din rolurile principale par și ei extrem de plictisiți să se afle în fața camerelor. Fassbender e singurul care încearcă mai tare, dar nimic din jur nu îl ajută, și totul cade plat.

De la un film care avea potențialul de a fi creativ în somn, am primit un festival al plictiselii.
Absolut nimic nu iese în evidență în mod pozitiv. Totul este anapoda. Povestea mutilată în mod inutil, actorii sedați, efectele amatoricești, scenariul pueril, până și lamele – armele principale ale asasinului Lynch – sunt anapoda: îi ies de sub palmă, ceea ce îl împiedică să își folosească brațele cât timp lamele sunt în afara mănușii. De ce nu țâșnesc lamele de deasupra antebrațului ? Nu știu și, în punctul acesta, nici nu mă mai interesează.

Assassin’s Creed a fost pentru 2016 o dezamăgire la fel de surprinzătoare precum a fost Fantastic Four pentru anul 2015. Mult potențial, în toate departamentele, risipit pe un produs sub-mediocru.
I-am dat trei stele din zece: câte una pentru curajul fiecărui actor principal de a-și pune la bătaie credibilitatea pentru a apărea în mizeria asta. Cine știe, poate or fi avut oamenii de plătit ipoteci sau pensii alimentare …

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.