Literatura, ca restul artelor, este – în principiu – subiectivă.
Felul în care fiecare din noi privește o carte depinde de numeroși factori. Educație, vârstă, experiență, emotivitate, gust, înclinații spre anumite subiecte și repulsie față de altele. Până și momentul din zi în care parcurgi cartea poate determina cum o privești la final.
Cu toate astea, uneori apare câte un exemplu despre care nu există niciun dubiu. Este foarte bun, sau foarte prost, și nu poți demonstra contrariul în niciun mod, fie el logic sau ilogic.
De exemplu, nimeni nu poate contesta imensa valoare literară a unor cărți precum ”Middlesex”, ”Crimă și pedeapsă”, ”Blood Meridian” sau ”The Color Purple”. Tot așa, nimeni nu poate contesta faptul că romanul (folosesc aici cel mai larg sens al termenului) ”Fluturi”, de Irina Binder, este o mizerie de nedescris.
Cu toate astea, voi încerca să îi fac un portret, și voi încerca să păstrez obiectivitate. Cred că, în raport cu acest exemplu, mai mult ca oricând, trebuie să fiu obiectiv.
Asta pentru că romanul ”Fluturi” nu trebuie degradat. El se degradează singur. Nu trebuie să îl împing eu peste marginea prăpastiei. Se aruncă el, din fugă.
Narativ, povestea o urmărește pe Irina (pe parcursul lecturii îți dai repede seama că autoarea nu are nici cele mai vagi noțiuni despre structură sau tehnică narativă, și deci acest roman-a-clef este nimic mai mult decât o fantezie) care este literalmente femeia perfectă (o să revin la acest aspect mai târziu) și se îndrăgostește de un tip pe nume Matei. Matei este, pe scurt, un cocalar standard: cu cămașă desfăcută la primii 4 nasturi, trimite sticle de șampanie scumpă (nu că Irina ar ști ce e aceea o șampanie scumpă, după cum am descoperit repede) fetelor în fuste scurte și cu sâni mari din celălalt capăt al discotecii, are Mercedes alb și vilă în Poiana Brașov, plus niscaiva afaceri tipice pentru un copil de bani gata care și-a moștenit averea. Nu are niciodată nimic interesant de spus. Matei are și un frate (doar în acte) pe nume Robert, care e mâna lui dreaptă. Cei doi se declară cei mai buni prieteni din istorie, dar asta nu îl împiedică pe Robert să îi facă avansuri Irinei.
Toate bune și frumoase, doar că Irinei, în ciuda legăturii puternice pe care o leagă cu Matei (după doar un schimb halucinant de replici), i se aprind călcâiele după Robert, și așa începe o poveste a unui triunghi amoros retardat. Folosesc acest termen nu în sens peiorativ, ci pur și simplu descriptiv, pentru că nu există nimic în acest triunghi care s-ar putea încadra în cele mai largi standarde ale unui om obișnuit. Totul este redus la o umbră vagă și falsă a tot ceea ce un om normal ar putea considera interesant, inteligent sau atrăgător.
Ce te frapează imediat este aspectul extrem de finisat al personajelor. Irina (autoarea) a luat cam toate adjectivele pozitive ale limbii române și le-a enumerat în raport cu Irina (personajul). Ca cititor, te vei trezi foarte des izbit în plex de pasaje extrem de lungi în genul ”eu sunt frumoasă, inteligentă, sensibilă, atrăgătoare (da, unele se repetă chiar de mai multe ori – Irina nu știe că ”frumoasă” și ”atrăgătoare” sunt același lucru, sau poate doar a vrut să sublinieze mai tare acest lucru…) atentă, inocentă, simțitoare, educată, fină, bine îmbrăcată, empatică, plină de entuziasm …” (lista continuă pe încă jumătate de pagină). Ceea ce mă face să întreb: ce rost mai are restul romanului ? Vrem să aflăm toate chestiile astea din paginile cărții, să hotărâm noi dacă Irina este, într-adevăr, întruchiparea perfecțiunii, nu să ni se spună asta în față, și apoi deal with it !
Acesta este una dintre multele lipsuri ale cărții: Irina Binder are abilitățile literare ale unui copil de 8 ani care face o compunere pentru ora de limba română. Ea nu cunoaște conceptul de caracterizare indirectă a personajelor. Toate personajele din ”Fluturi” vin și îți spun direct în față ce fel de oameni sunt. Acțiunea se întrerupe des, pentru că Irina nu ratează absolut nicio ocazie să îți aducă aminte că ea, și nimeni alta, este tot ce-i mai frumos pe lumea asta, iar faptul că o cunoști este o binecuvântare în sine.
Iar apoi, ca să fie treaba și mai clară, acțiunile lor sunt complet opuse. Replica preferată a educatei și stilatei Irina este ”Hai sictir !” și alte câteva sintagme aflate la mare trecere prin cartierele marginașe ale Bucureștiului.
Personaje care nu o cunosc, și pe care nu le vei mai întâlni niciodată în paginile romanului, se opresc, la propriu, cand trec pe lângă Irina și exclamă cu extaz: ”Irina, ești cea mai minunată făptură pe care am văzut-o vreodată !”
Și asta nu este o glumă. Efectiv se întâmplă asta.
Încă nu ai vomitat ?
Este timp destul. Scenelea astea se repetă din două în două pagini.
Irina este, foarte posibil, cea mai plată (în ciuda faptului că declară – citez – ”Am sânii mari. Adică, foarte mari. Adică imenși !”) femeie din literatura pe care am citit-o sau de care am auzit până în ziua de azi. Ea nu evoluează nici măcar din greșeală. Iar pentru a-ți ține personajul pe loc timp de 250 de pagini e nevoie de o adevărată lipsă de talent. Tot ce face Irina este să se victimizeaze pe sine și să își prezinte calitățile de divă de carton, pe care le calcă imediat în picioare prin comportamentul ei de mahala.
Nu trebuie să fii versat într-ale literaturii ca să observi că Irina (autoarea) e incapabilă să își dea seama că nu e de ajuns ca personajele să se declare perfecte. Irina dragă, literatura este un pic mai complicată de atât. Personajele acestea trebuie să-și demonstreze declarațiile prin fapte și atitudini. Dacă vrei să le iubim, fă-ne să le iubim, nu declara că ”trebuie iubite” !
Dar genul acesta de magie este ceva ce Irina Binder este, și mereu va fi, incapabilă să realizeze.
Cei doi frați sunt unidimensionali în cel mai elementar mod posibil. Scopul lor – unicul, de altfel – este de a-i servi Irinei platitudini și laude goale, și de a-i ridica la fileu replici non sequitur pentru ca ea să poată livra punch-line-ul capitolului.
Povestea se termină fără vreo rezoluție sau fără ca ceva important să se fi petrecut în viețile celor trei.
Romanul este pueril, stupid și m-a umplut de furie.
Furie pentru copacii tăiați din care s-au făcut paginile lui.
Furie pentru timpul pe care l-am pierdut citindu-l.
Furie pentru mințile atâtor oameni care au devenit mai inculți după lectura romanului.
Furie pentru că există partea a 2-a și a 3-a, care prind la public la fel de mult ca și prima.
În ciuda infinitelor declarații ale personajelor cum că există o importantă miză sentimentală atașată fiecărei acțiuni, eu nu am reușit să depistez decât un vacuum de emoție care domină întreaga atmosferă a romanului, și o lipsă de dedicare din partea autoarei care pur și simplu … te lasă cu mintea ruptă. Romanul acesta este atât de inept încât mă mir că nu s-au despicat cerurile în clipa în care a fost scos de la tipar.
Pentru prima dată în viața mea, am plâns pentru literatură. Am plâns pentru faptul că sunt foarte mulți oameni acolo, undeva, scriitori talentați ale căror manuscrise se îngălbenesc în sertare, în timp ce românii publică și citesc ”Fluturi”.
Totuși, ceva m-a frapat mai mult decât orice.
Irina (personajul) se vrea a fi o femeie puternică și independentă, o feministă autentică. Totuși, asta nu o impiedică să se transforme singură într-un obiect sexual lipsit de personalitate, un personaj care are nevoie de un bărbat pentru a fi împlinită (de fapt, are nevoie de un bărbat pentru cam orice, daca te iei după cartea asta) – ceea ce îi răpește, practic, orice urmă de demnitate și identitate feminină. Toate ideile și acțiunile Irinei nu fac nici cât o ceapă degerată, dacă nu există un bărbat cu un Mercedes, o erecție și vilă în Poiana Brașov să i le valideze.
Sunt curios care ar fi argumentările Irinei (autoarea) pe marginea acestei contradicții fundamentale a cărții.
Concluzia (mea): ”Fluturi” este pentru romane (și femei, și păduri) ceea ce a fost Zyklon B pentru evrei.
M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.
Am impresia ca nu ti-a placut deloc :)
Ca o completare, cartea a aparut totusi la editura For You. Si tot ca o completare cred ca esti primul barbat care o citeste.. e destinata iubitoarelor de telenovele :)
Nu urmaresc ce se intimpla pe piata de carte romaneasca.. dar ma intrebam cite zeci de mii de vinzari a avut Biblia furata dupa asurzitorul tam tam de acum un an?
Chiar ai citit așa ceva până la capăt? Sau ai privit întregul chin ca pe-un studiu și te-ai sacrificat ca să-i salvezi pe alții? Mie mi-a dat o stare așa, de tristețe, recenzia. Nu recenzia, de fapt, cât frazele astea două: „Furie pentru mințile atâtor oameni care au devenit mai inculți după lectura romanului. / Furie pentru că există partea a 2-a și a 3-a, care prind la public la fel de mult ca și prima.” Pentru că sunt adevărate. Până la urmă, suntem țara din Europa cu cei mai puțini cititori (citam recent într-un interviu). Dacă dintre puținii ăștia cititori mare parte din ei citesc romane ca ăsta sau „Biblia pierdută” sau altele asemenea, literatură bună moarte încet și sigur sau supraviețuiește oarecum la limită.
Ha ha! Cosmin, m-a distrat recenzia mai mult decât m-ar fi distrat cartea. E genul nostru de comercial. Ce să-i faci? Nu avem cum să o numim ”literatură”. E pentru oamenii care cred că orice carte ar lua de pe raft, e o carte, și cărțile e bune, te face deștept.
Mă bucur totuși că site-ul în ultimul timp a început să scoată recenzii de cărți românești. Acuș voi pune și eu una. Susținem (sau nu, în cazul de față) literatura română contemporană, asta e deviza noastră :)
Măi, băieţi, nu ştiu ce să vă zic cu moartea asta a literaturii. Mai ȋntȃi vă recomand un interviu mişto cu Dan C. Mihăilescu (http://revistasinteza.ro/dan-c-mihailescu-totul-in-romania-e-facut-sa-te-sperie-si-sa-te-indraceasca/), ȋn speranţa că n-o fi bai dacă pun link la o publicaţie aici. Apoi vreau să zic că literatura nu e niciun ȋntr-un mare flux, ȋntr-un moment neapărat de lăudat, dar se ȋntȃmpla ca literatura la fel ca muzica, arta vizuală, cinematografia să reprezinte un factor foarte important ȋntr-o edificare continuă a consumismului cultural, pentru că, da, nu trebuie să ne ascundem după degete dacă ne mişcă artele şi să credem că ȋn dimensiunea lor nu se exagerează. Se fac prea multe printuri pe socoteli vizuale, se tipăresc o grămadă de cărţi la mişto şi se pune pe suport fizic o grămadă de muzică ce ȋnseamnă copia unei copii la altă copie. Ȋn tot valul ăsta se găsesc şi oameni care chiar devin atraşi de unul sau mai multe din mediile astea şi ajung astfel la diverse adȃncimi, motiv pentru care se va mai cere şi de-aici ȋncolo multă literatură serioasă, chiar şi ȋn ţara asta. Numai faptul că industria librăriilor se extinde ȋn ţara cu pricina, că apar o grămadă de ediţii noi şi atrăgătoare la clasici grei ȋnseamnă că pe undeva ceva nu moare, chiar dacă astfel intră ȋn lume şi o mulţime de gunoaie „creative”, poate că ăsta e preţul, nu ştiu. Dacă ceva e mult, e clar că ȋn cantitatea asta mare se poate găsi destulă prostie, cică asta ar fi definiţia pentru „mult”. Apropo de clasici, la ȋnceputul acestui text s-a scris aşa: „De exemplu, nimeni nu poate contesta imensa valoare literară a unor cărți precum ‘Middlesex’, ‘Crimă și pedeapsă’, ‘Blood Meridian’ sau ‘The Color Purple.” Păi cum aşa? Credeţi că se sparge subiectivitatea la opere recunoscute ȋn atȃtea forme convenţionale? Eu nu cred, eu cred că e foarte uşor să găseşti oameni care să nu fi răspuns la cel puţin una din operele astea. Una e ca o opera să fi căpătat notorietate şi lumea să fie la curent cu lucrul ăsta, alta e ca oamenii să şi perceapă valoarea care a făcut ca operele respective să aibă o aşa mare popularitate. La multe titluri mari, foarte mulţi oameni vor cădea de acord că acolo s-a produs o revelaţie ȋn dimensiunea literară, dar tot vor rămȃne alţii care nu vor sesiza aspectul ăsta, din motive culturale, de educaţie, de caracter, de orice. Deci, subiectivitatea nu se sparge cu una, cu două, chiar dacă există destui oameni care se declară ȋmpătimiţi ai unor lucruri doar pentru că majoritatea le laudă. De exemplu, eu ȋncă aud mulţi oameni ȋn jurul meu care se excită la picturile renascentiste şi le iau ȋn continuare ca pe un canon desăvȃrşit ȋn vizual, ori mie ȋmi vine să vomit cȃnd văd lucruri din astea.
Acum, legat de Binder şi chestia asta, eu cred că titlurile ei fac parte din categoria: cărţi pentru oameni care nu citesc. Asta ȋmi spun de fiecare dată cȃnd intru ȋntr-o librărie şi văd autori ieşiţi ca ciupericile după ploaie, trecuţi pe coperte „fancy”, cu un titlu care s-a vrut a fi un icon ȋnainte de a exista conţinutul pe care el trebuie să-l numească. N-am citit cărţile Irinei Binder, am ȋntrebat la un moment dat ȋn jurul meu, doar din curiozitate puerilă dacă a citit cineva şi dacă a ȋnţeles ceva. Cȃteva fete mi-au spus că au citit şi că, fix cum scrie aici, „opera” ei e o mizerie. M-am uitat pe descrierea acestor „Fluturi” şi ştiu clar că asta nu-i pentru mine. Ce vreau să spun e că o petardă din asta publicată nu-i afectează decȃt pe cei care erau deja afectaţi ȋnainte de astfel de apariţii „bombă”, e vorba de o predispunere. Şi mai cred că cei care se obosesc să scrie despre cȃt de mizerabile sunt lucrurile astea nu fac decȃt o favoare acestor nume. „Rating”-ul lor creşte uneori odată cu ura voastră. Din păcate, mulţi din ei mizează pe treaba asta. Manuscrise de calitate rămȃn pierdute ȋn praf pȃnă la dezintegrare pentru că ȋn zilele noastre ura de tip minor sau major e un catalizator important ȋn marketing, dacă nu cel mai.
Foarte bine spus, Gina! :) Nu cred că recenzia asta va schimba percepția celor care adoră fluturii Irinei.
Măcar e un advertisment pentru ceilalți.
Păi să ne ȋnchipuim ce ziceau oamenii ȋn anii ’80, cum ar fi cei ȋncă obsedaţi de Hesse, cei pierduţi ȋn nenorocirea filozofiei germane, cei furaţi de ocultisme, cei fascinaţi de Kundera, cei ce-şi rodeau unghiile la Stephen King, cei ce mureau după Umberto Eco, cei ce visau cu Márquez, cȃnd vedeau că mai iese, să zicem, ceva semnat de Sandra Brown. Ce credeţi? Că nu ziceau că s-a dus dracu’ literatura? Nu considerau că ceea ce se ȋntȃmpla atunci era „outrageous”? Eu cred că au zis d-astea. Ce vream să zic e că vȃnzările masive de literatură ȋndoielnică nu sunt chestiuni ale timpului ăsta. Iar dacă un om cu mintea dezvoltată ajunge să cadă pradă la astfel de lucruri, o face pentru că vrea un disconnect ȋn mintea cu pricina, nu vrea să mai atingă profunzimi, aşa că dacă nu găseşte „Fluturi”, va găsi altceva, va sfȃrşi cu o colecţie de tabloide şi tot acolo se ajunge. :))))
„Ce vreau să spun e că o petardă din asta publicată nu-i afectează decȃt pe cei care erau deja afectaţi dinainte..” mi-a placut chestia asta!
Oricum sint de acord cu tot ce spune Gina: cartile usoare s-au vindut bine dintotdeauna si doi, posibil ca recenziile negative sa le faca un serviciu. Adica sa-mi trezeasca mie o curiozitate de genul „ia sa vad ce fel de carte il oripileaza pe Cosmin, chiar asa rea e sau gagiul exageareaza si e dus cu capul”. Sa o cumpar si s-o citesc. That won’t happen :)
Exista ceva de adaugat. Voi ati observat ca sint site-uri ca bookhub.ro unde citiva oameni scriu NUMAI de bine? Acolo nu exista frate aparitie slaba! Tot ce apare in Romania e minunat. E ca intr-o clasa unde toata lumea ia premiul 1. Nu stiu cum functioneaza site-urile si blogurile astea. Ii sponsorizeaza editurile? Primesc carti pe gratis? Spera sa faca trafic si sa bage publicitate?
Doi. Criticii nu-si mai fac treaba. Lauda scriitoarele aratoase, cartile care apar la editura lor (ca da, au si edituri… si ce fel de critic impartial e ala cu editura proprie?) Cel mai misto e cind criticul-editor (de fapt nu unul, ci doi!) mai si jurizeaza concursuri importante ca Augustin Fratila.. si poti sa te miri ca-si voteaza cartea de la editura lui printre finaliste? Oameni sintem.
Da, majoritatea publicaţiilor de genul au parteneriat cu edituri, drept urmare cei care scriu au cărţi gratis, ȋn unele cazuri mai au şi o leafă modică şi automat apare ideea că nu tre’ să zici de rău. :)) E un handicap romȃnesc care merge şi ȋn alte medii artistice.
CORNEL, da, pot spune că nu am putut aprecia așa ceva. uneori mai dai peste chestii care sunt ”atât de proaste încât sunt bune” (de exemplu am citit ”The Disaster Artist”, in spirată din povestea adevărata a lui Tommy Wiseau, regizorul filmului ”The Room”, căruia i se spune lejer că e cel mai prost film făcut vreodată, chiar și luându-l în considerare pe Ed Wood sau Uwe Boll, și … mi-a plăcut. chiar m-a emoționat, pentru că a fost scrisă cu suflet. chiar și filmul îl urmăresc cu oarecare plăcere, tocmai pentru că transcende niște limite în mod halucinant …). Aveam impresia că ”Biblia furată” e o carte ca lumea (nu am urmărit evoluția ei, recunosc). E un fel de ”Codul lui Da Vinci” scris de un român ?
MIHAI, da am făcut efortul pentru că nu vorbesc despre lucruri pe care nu le cunosc. experiența a fost atroce. m-am întristat foarte tare.
PAVEL, am încercat să fiu obiectiv. cred că spre final m-a luat valul. chiar vorbeam cu Cornel și am ajuns la concluzia că la noi, la români, nu se prea fac recenzii obiective (i.e. care să conceapă alunecarea spre critică efectivă). există o reticență de a scrie negativ despre un volum nou apărut. mai degrabă nu scrii, decât să scrii negativ, sau ceva dec genul acesta. oricum, săptămâna viitoare voi reveni cu o recenzie pentru romanul ”Zaraza”.
GINA, ai dreptate. cine gustă chestiile astea, le va gusta mereu. pentru că însăși lectura lor adâncește mai tare îndobitocirea cititorului. cine nu le gustă, știe el bine de ce. tot ce pot spera să ating cu opinia asta este să delimitez clar cele două categorii.
Nu mai pot adăuga Cosmin, decât că m-ai convins să ocolesc această carte. Ar fi trebuit să alegi coperta volumului pe care apare ștampiluța aceea cu chenar roșu în interiorul căreia scrie „best seller”. O poți vedea dacă vizitezi pagina de facebook a cărții și dai click pe ”cumpără”. Cărții într-adevăr i s-a făcut o imensă publicitate, cei care am spune chiar ”deșănțată” probabil că am fi imediat acuzați de frustrare, invidie sau mediocritate intelectuală . Numai că iată aici opinia unei alte cititoare ”sărăcite de 45 de lei”, după cum singură mărturisește:
http://ioanaradu.com/adevarul-despre-fluturii-irinei-binder/
Este foarte interesant să citiți și comentariile la recenzia ei.
Felicitari pentru recenzie, Cosmin!
Din cele spuse de Gina, in mare parte are dreptate. Singura problema pe care nu o agreez este ca recenziile negative ar face publicitate cartii. Pai atunci ce rol mai are critica negativa? Mizeria `Fluturi`, dupa ce ca este si exagerat de scumpa, voluminoasa (cat mai multe pagini, frate, un terci manelist care sa satisfaca gusturile tuturor pitipoancelor) mai este si prost scrisa, cu greseli de exprimare flagrante, fara vreo valoare literara. Va intreb pe voi, cine se mai incumeta sa dea o gramada de bani pe o maculatura ca asta daca inainte de a cumpara-o a citit o recenzie bine argumentata?
Si apropo de recenziile negative impotriva scrierilor Irinei Binder: pe site-ul Goodreads foarte multi cititori o critica, insa o alta recenzie mi-a atras atentia mai ales ca prezinta si stadiul actual al nivelului precar de educatie si cultura de la noi, ca sa putem intelege mai bine cum au putut sa fie atat de promovate scrierile submediocre. Cititi si comentariile interesante de la recenzia pe care o postez: https://www.goodreads.com/review/show/1684454523?book_show_action=true&from_review_page=1
Ha, nici nu auzisem de aceasta autoare pana acum. Dar, critica de mai sus e foarte misto asa ca am cautat sa aflu cine-i autoarea. surprise: cartea pomenita mai sus are vreo 400.000 likeuri (uuuhh), multi prieteni si cate si mai cate, iar pozele postate parca-s din reclame pt sampon si sapun, oricum totul pare un megasucces.
Pe de alta parte, asta-i genul care se afla la polul opus genului cu vampiri si licani, care, iarasi, a invadat piata de carte. Sa tragem cu ochiul sila aventurile vampirilor romani, e suculent :) si e teritoriu f aglomerat. oricum, multumim de critica, Cosmin!
Sper ca aceasta carte e pura fictiune si nu este autobiografica. Ar fi prea rusinos :) Sa fim Zen, totusi, si sa admitem ca pana si o asfel de calamitate literara are un rol pozitiv. Acela de a decanta purul de impur si de a da un sut in dorsalul prolific al magaoaiei publicitare de prost gust. Victimele colaterale ale „Schismei” sa se adreseze Muzelor, pentru arestarea preventiva a autoarei si depunerea ei intr-o unitate speciala pentru disciplinare si reabilitare :) Heil, Caesar !!
DANIELA, să știi că așa am început și eu lunga călătorie spre dezastrul care este „Fluturi”. am dat din greșeală peste o recenzie, foarte posibil să fie chiar cea pe care ai pus-o tu aici. iar apoi am coborât și eu pe comentarii, și am rămas mască la ce am văzut scris de unii pe acolo.
ALEXANDRA, am avut o foarte puternică impresie că povestea se vrea a fi autobiografică. ce încearcă autoarea să facă este să idealizeze persoanjele, dar adevărata lor fire și atitudine (de cocalari și pițipoance inculte și goale pe dinăuntru de orice gând nobil) reiese din acțiunile și cuvintele lor, pe care tot autoarea nu are puterea de a le masca.
publicitatea își spune cuvântul aici, dar cred că aici a fost vorba de o alianță cu prostul gust de cea mai joasă speță.
pot afirma cu mâna pe inimă că asta a fost cea mai stupidă și mai inutilă carte pe care am citit-o vreodată.
Sorin T, nici n-ai idee cate like-uri contrafacute se pot face pe internet. Citeste articolul acesta despre modalitatea de a-ti cumpara like-urile pentru facebook: http://vasilemanu.ro/cum-cumperi-like-uri-pe-facebook-cu-investitii-minime/
Irina Binder este experta in manipulari. Se pare ca tam-tam-ul in jurul acestei `capodopere` a luat amploare si datorita intereselor unor distribuitori de carti avizi dupa castig financiar in detrimentul valorii literare (s-a gasit o nisa de public – agramati functional, compacti si numerosi, grupati in jurul maculaturilor la fel de agramate – pe seama unui asemenea public se fac vanzarile). Cititi un studiu care ne arata ca 42% sunt analfabeti functional – acesta este publicul potrivit pentru manele si maculaturile de genul Fluturilor: http://www.digi24.ro/stiri/actualitate/educatie/studiu-42-dintre-romani-sunt-analfabeti-functional-525168?utm_source=Viber&utm_medium=Chat&utm_campaign=Private
P.S. Imi cer scuze, Cosmin, ca am dat trimitere la prea multe linku-ri, dar din articolele respective putem trage concluzia cum anume a reusit Irina Binder sa-si vanda cu `succes` scrierile ei submediocre.
Nu cred că avea nimeni niciun dubiu legat de cum ajung titluri ca astea ȋn faţă. Cu like-urile pe Facebook ştim toţi cum merge treaba sau aşa ar trebui. Eu am fost ȋntr-un internship pe Social Media cȃnd ȋncă nu era aşa mare nebunie cu site-ul ăsta ca acum, dar acolo am cunoscut oameni care aveau ȋn principiu un mare task: să creeze user-i pe site, mulţimi de user-i şi să-i folosească la brandurile care au contacte cu respectiva companie. Aşa e şi pe YouTube, cine „marcă” nişte dineros ȋşi găseşte privilegiul de a avea clipul intrat cu forţa prin tot felul de pop-ups şi nu numai. Iar cei mai simpli oameni nu folosesc ad blockers. Şi aşa e şi ȋn alte scheme.
Iar la ce spunea Bianca, eu cred cu tărie că publicitatea negativă este foarte utilă produsului pe care ȋl caracterizează. Oamenii reacţionează mai repede şi mai vehement la rău. Ia de exemplu Social Media, din nou şi observă că niciun „topic”, nicio discuţie explozivă sau pur şi simplu o chestie foarte mult comentată nu porneşte de la un lucru pozitiv. Nu se apucă nimeni să meargă pȃnă-n pȃnzele albe cu un subiect care ȋi este okay. Nu, se merge pȃnă ȋn pȃnzele albe cu lucururile care creează conflincte, nemulţumiri, neajuns de orice factură. Reacţiile astea popularizează un anumit lucru şi aşa, lumea aude de acel ceva mai uşor. Se provoacă acel „awareness”. Tot la comentariile de la recenzia asta, mai zicea cineva că dacă unii aud foarte des despre o carte cum că e nasoală, vor fi tentaţi a spune: „ia să văd şi eu! Cȃt de rău poate fi?” Este foarte posibil ca acum, foarte mulţi oameni să ştie că ȋn librării se găseşte „Fluturi” şi să nu ştie că unui alt scriitor greu, să zicem Kundera, i s-a tradus o mare lucrare. Luaţi de exemplu recenzia asta, are mai multe comentarii decȃt un feedback pozitiv la un titlu cu mult, enorm de mult mai captivant de-atȃt.
„Luaţi de exemplu recenzia asta, are mai multe comentarii decȃt un feedback pozitiv la un titlu cu mult, enorm de mult mai captivant de-atȃt.” aici s-a pus punctul pe i… e usor de vorbit despre un subiect negativ, asa cum am recunoscut mai demult, e o placere sa fac o recenzie la un film slab. La fel si la treburile mai practice: e mai usor sa darimi niste pereti intr-o casa, si ce senzatie faina e, decit sa-i construiesti.
Despre FB si cumparat likes am scris si eu aici:
https://liternautica.com/clichez-deci-exist/
Nu cred ca ar folosi la nimic sa sara site-ul cu 10000 like-uri false cind STIM deja ca asta nu s-ar materializa in cititori reali :) Doar sa ne batem cu alte site-uri in numere.. mi se pare o prostie gen statuile de pe insula Pastelui daca stiti povestea.
De curind am luat si eu o teapa ducindu-ma la noul John Wick 2, film de actiune – avea 8.5 pe imdb.com si acum sint convins ca se manipuleza puternic nota filmelor noi acolo.
Niciodată n-am putut să iau ȋn considerare notele de pe IMDB, că mi se pare că sunt date pe nişte criterii, pe care eu ca individ simplu n-am cum şi de ce să ȋnţeleg, eu am firea mea care apreciează lucrurile de i se potrivesc ori cele nepotrivite dar suprinzătoare pe anumite laturi. De multe ori am recomandat filme oamenilor şi-mi mi-au răspuns: „A, păi filmul a fost notat cu 5.5 pe IMDB, cre-că e o mizerie.” Ȋn timp ce eu spuneam că e o capodoperă.
Sunt de acord cu tine la treaba cu like-urile, Cornel. Adică poţi să sponsorizezi anumite postări, e clar că se vor vedea mai bine dacă se face asta constant, dar mai mult ce să faci? Că nici statisticile nu ajută cu nimic dacă nu eşti parte dintr-un anume cerc.
Fluturi – indubitabil, cea mai proastă carte a ultimelor două decenii.
O mizerie -aceasta a fost parerea mea inainte sa citesc recenzia ta.Am intrat sa citesc si parerea altor cititori in afara celor de pe copertile celor 3 volume intrigata de de toata reclama din jurul acestei carti.Imi pare rau de banii dati pe carti,imi pare rau de timpul meu si imi pare rau ca exista oameni care au cuvinte de lauda despre”Fluturi”.Daca exista cineva care o vrea in biblioteca, i-o daruiesc.
Yeah. Cam asa. Pe aici n-o vrea nimeni. Sper ca nici pe altundeva.