Ultraviolent

Am cunoscut odată un tip căruia îi plăcea să lovească.
Stăteam cu spatele lipit de un perete şi din umărul stâng îmi curgea sânge.
Nu vedeam cu ochiul drept.
Braţul stâng îmi pulsa de durere. Era rupt. Asta este o poveste adevărată.
Şi atunci, tolănit cu stăteam acolo, pe podeaua rece, pe jumătate sedat de durere, s-a deschis o uşă şi au intrat doi bărbaţi.
Unul dintre ei purta un costum negru, cu cămaşă albă şi o cravată roşie cu dunguliţe albe.
Acesta era tipul de care vorbeam.
Gândul că urma să lovească pe cineva îi lăsa gura apă.
Celălalt bărbat era un tip gras şi înalt. A arătat spre mine și a spus:
– Îl vezi pe tipul ăsta ? E viu. Fă-l să fie mort.
Tipul celălalt a aprobat din cap.
Uşa s-a închis, apoi o lumină caldă, plăcută s-a împrăştiat prin cameră.
Tipul s-a aplecat spre mine şi mi-a examinat ochiul drept. Îi simţeam pe obraz degetele subţiri, osoase, dar cumva … atente, pline de afecţiune. Se purta cu mănuși, deși nu avea mănuși pe mâini.
A oftat, apoi mi-a spus cu o voce pătrunzătoare:
– Îmi pare rău, dar ochiul ăsta e pierdut.
Nu am răspuns. Aveam gura încleiată de frică.
Apoi el s-a îndreptat de spate şi şi-a dat jos sacoul, l-a aranjat pe marginea unui scaun care stătea lângă peretele alăturat.
Am închis şi celălalt ochi şi am răsuflat uşurat.
În clipa următoare am simţit o durere ascuţită care părea să vină de peste tot.
Tocmai încasasem primul dintr-un lung şir de pumni.
Un pumn care mi-a zdrobit nasul. Lacrimile îmi tulburau vederea, dar mi-am venit în simţiri instantaneu.
Apoi i-am auzit iarăşi vocea:
– Sunt curios cum ai dat-o în bară atât de rău. Am auzit că ești un tip deștept. Am auzit ce ai făcut. Sunt impresionat.
Un alt pumn, parcă de piatră, mi-a măturat capul într-o parte. Apoi altul. Şi altul.
Nu mi-am dat seama când am vomitat o gură consistentă de sânge pe pieptul puloverului pe care îl purtam. Bine măcar că era de culoare roşie. Puloverul, vreau să spun.
– Aproape ai ajuns acolo unde ai vrut, meditează el și simt admirație din glasul lui.
– În mă-sa ! am înjurat eu, frustrat.
M-a privit, și a ținut să menționeze:
– Omule, nu e nimic personal. Sunt doar afaceri.
Am dat din cap, că da, știam și înțelegeam.
– Unde suntem ? am întrebat.
El m-a privit cu empatie şi m-a întrebat la rândul său:
– Contează ?
Apoi a răspuns tot el:
– Nu contează. Oricum, nu pentru tine.
Am bolborosit ceva, ca şi cum vroiam să izbucnesc în plâns, dar nu puteam, şi el mi-a spus, în timp ce îşi lărgea nodul de la cravată:
– Ştii, eu sunt de modă veche.
Și-a desfăcut nasturii de la mâneca stângă a cămăşii.
– Nu cred în tortura psihologică. Prostii de genul picătura chinezească, lumina în ochi, nopţi nedormite …
Și-a desfăcut şi nasturii de la mâneca dreaptă.
– Eu cred într-un singur lucru. Şi anume că durerea e cel mai mare aliat al nostru. Al meu, şi al tău. Durerea te măsoară. Durerea îţi spune ce fel de om esti. Câtă poţi suporta, pe pielea ta … şi cât poţi suporta să îl vezi pe altul că suportă.
Am scuipat niște sânge pe piept și l-am întrebat:
– Durerea e mai presus de credință ?
A ridicat sprâncenele:
– Nu te-aș fi luat drept un om credincios. Dar, acum că spui asta, mă duce cu gândul la un banc.
A rămas așa, cu privirea pierdută câteva clipe, apoi s-a întors spre mine:
– Vrei să-l auzi ?
– De ce nu ? am oftat eu.
– OK, fii atent aici, a spus el și şi-a tras un scaun.
S-a aşezat chiar în faţa mea. Eu mi-am ridicat braţul drept şi mi-am pipăit buza superioară. Era ruptă.
– Cică un preot și un rabin se duc la un meci de box. Se așează ei pe scaune, și meciul începe. Înainte de luptă, unul dintre boxeri se lasă într-un genunchi și își face semnul crucii. Rabinul observă asta și îi trage un cot preotului.
Tipul mi-a rânjit.
– Îl întreabă pe preot: ”Ce înseamnă gestul acela ?” Preotul se gândește câteva clipe, apoi spune: ”Dacă omul nu știe să lupte, absolut nimic.”
S-a lăsat tăcerea. Eu am pufnit în râs, iar el a zâmbit. Era adevăr în cuvintele lui. Nu pot să neg asta.
El şi-a aprins o ţigară. I-am cerut şi eu una.
M-a privit mirat, apoi a zâmbit şi mi-a întins pachetul din care una se ițea afară. După care mi-a întins şi un chibrit aprins.
– Tu … tu eşti o figură ! a spus el, chicotind.
Simţeam în gură gustul nicotinei amestecat cu gustul sângelui.
Îşi ţinea braţele încrucişate peste spătarul scaunului. Și-a apucat țigara și a privit-o de parcă era o imagine nouă pentur el.
– Să nu crezi că vei rezista. Nu vei rezista. O să te rup în două, ca pe o crenguţă … dar încet.
– Poate, am oftat eu, de parcă eram prieteni de când lumea.
– E o chestiune de „când”, nu de „dacă”, să ştii, a continuat el. – Iar eu sunt un om cu timp. Am vreme. Am vreme să îţi macin fiecare oscior din trup, apoi să fac o pâine din făina lor, să ştii. Acum fumăm ţigările, în linişte, şi apoi … e vremea să îţi arăt cât sunt de răbdător, a spus el.
Aşa că am fumat ţigările. Eu, pe jos, tremurând de spasme şi răsuflând încet, de parcă respiraţia mea îl supăra pe călăul de pe scaun, iar el calm ca o bombă.
Am menționat că asta e o poveste adevărată ?
Poate că tocmai acest calm era supărător. Măcar dacă ar ar fi strigat la mine. Dacă m-ar fi înjurat. Dacă m-ar fi ocărât. Dacă ar fi dat cu piciorul în mine așa cum dai cu piciorul într-un câine ca să-l gonești. Nu prea tare, dar nici prea blând. Să simt că urma ceva rău. Dar el se purta ca şi cum am fi fost prieteni de o viaţă, iar acuma îmi spunea că era vremea să îmi stingă luminile.
– Știi de ce ți se întâmplă asta ?
– Ce anume ? am bolborosit eu cu falca pe jumătate ruptă.
– Asta, a arătat el cu bărbia spre mine. – Înțelegi ?
A scuturat scrumul pe betonul de sub noi.
– Da.
– Spune-mi și mie, mi-a cerut.
L-am privit, și am făcut o glumă:
– Pentru că eu sunt slab, iar tu ești tirania oamenilor răi, nu ?
A stat câteva clipe, s-a încruntat ca și cum căuta prin amintiri cuvintele mele, iar apoi figura i s-a înseninat și a început să râdă:
– Da, exact.
El a terminat țigara înaintea mea.
– Termină de fumat, nu te grăbi, mi-a spus el înţelegător. – Nici eu nu mă grăbesc.
Am mai tras un fum prelung şi l-am ţinut în piept, sperând, în mod prostesc că mă va ucide înainte să mai fiu lovit o dată de pumnii aceia de plumb. Apoi am suflat fumul afară, prelung și am stins ţigara în balta de sânge de lângă mine.
Tipul şi-a suflecat mai mult mânecile de la cămaşă, apoi şi-a pus mâinile în şolduri. M-a privit şi a întrebat:
– Eşti pregătit ?
Eu, deja înfrânt, am încuviinţat.
– Știi, îmi place de tine, a spus el și era adevăr în vorbele lui. – Ai ceva ce nu prea văd în ultima vreme …
I-am privit ochii și am înțeles ce îmi spunea.
Erau doar afaceri. Nimic personal.
Am cunoscut odată un tip căruia îi plăcea să lovească. Iar el s-a aplecat asupra mea.
Şi m-a lovit.
Şi m-a lovit.
M-a lovit până când mi-a spart toţi dinţii şi i-am înghiţit pe toţi.
M-a lovit până când cioturile dinţilor mi-au sfâşiat gingiile.
M-a lovit până când cioturile dinţilor i-au sfâşiat şi lui falangele.
Şi apoi m-a mai lovit un pic.
M-a lovit până când nu am mai avut o figură în care să mă lovească.
Şi apoi am murit.
Fără scandal, fără plânsete, fără scâncete.
Pur şi simplu, m-a lovit atât de tare încât viaţa a sărit din trupul meu şi s-a prăvălit pe podea, în celălalt colț al camerei din subsolul clădirii în care ne aflam.
…
Și acum te întrebi: dacă e o poveste adevărată, atunci … cine a scris asta ?

(ianuarie 2011)

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.