Neon Black

Todd parcă mașina pe marginea unui drum de țară. Pe partea stângă se afla un fel de pădurice cu copaci înalți și stufoși.

Trase frâna de mână și inspiră aer adânc.

– Am ajuns, o anunță el.

Fata își roti privirea:

– Ce e aici ?

– Răspunsuri. Hai.

Ieșiră din mașină, și traversară. Soarele devenise blând, de-a dreptul sfios. Sub el, orizontul era deja roz. În două ore avea să se lase întunericul.

Todd îi făcu semn fetei să îl urmeze. Pășiră pe o potecă largă, printre copaci. Pașii lor striveau iarba verde și înaltă. Totul era prada salbăticiei în acel loc. După ce mai înaintară puțin, Sonia observă în dreapta ei, printre trunchiurile groase, silueta ruginită a unui automobil abandonat.

– Ce-i aia ?

– Forma vremurilor apuse de mult. E camioneta unchiului Tom.

– Cine e unchiul Tom ? întrebă Sonia, și se îndreptă spre automobil.

– Nu știu. Nu l-am cunoscut, dar așa îi spuneau ei. Așa îi spun și eu, spuse Todd, și o urmă, deviind de la traseul lor.

– Cine sunt ”ei” ?

Mașina era un Buick care fusese cândva alb. Acum vopseaua era îngălbenită de timp, și plesnise pe alocuri, dezvăluind tabla ruginită de dedesubt. Parbrizul era intact, la fel și luneta și celelalte geamuri. Pneurile erau sparte și afundate în pământ. Sonia se apropie și mai tare.

Rugi de mure crescuseră chiar lângă mașină, și se extinseră prin ea, intrând prin deschizătura geamurilor coborâte. Jumătate din banchete erau pline de vrejuri înspinate. Frunze moarte din anii anteriori formau o pătură multicoloră în jurul mașinii. Priveliștea era cel puțin dezolantă.

O pasăre ciripi în depărtare, sunetul vieții și al optimismului sunând ciudat, nelalocul său printre ruinele mașinii.

Sonia privi mașina, apoi mai făcu un pas. Unul dintre farurile din față era spart. Apa de ploaie se adunase în el, ca într-o alveolă. Mașina era dotată cu lacrimi pentru propriul ei destin abandonat.

Todd se apropie de fată și o apucă ușor de braț:

– Hai, trebuie să mergem.

Sonia se întoarse spre el, pe jumătate, apoi privi din nou mașina. Singură, uitată acolo, în pădure, mângâiată doar uneori de razele soarelui care reușeau să străbată acoperișul stufos de frunze. Și-o închipui strigând pe nume pe cel care o abandonase acolo. Glasul ei metalic, tot mai răgușit, strigând încontinuu, fără inflexiuni stânjenitoare, mereu cu aceeași dorință de a vedea pe cineva răspunzând și întorcându-se înapoi să o scoată de acolo. Vedea stropii grei și reci de ploaie lovindu-i capota și geamurile, stropindu-i banchetele îmbrăcate în vinilin roșu, scorojind-o până în adânc. Vedea soarele arzând-o toată ziua, încingându-i tabla de metal, barele de crom și geamurile. Vedea vântul crăpându-i vopseaua albă și îndoind-o apoi. Vedea zăpada acoperind-o.

Pădurea și rugul de mure mureau și renășteau în jurul ei, an de an, dar glasul abandonat striga mereu după acel cineva, să se întoarcă. Și avea să strige până când mașina avea să dispară cu totul.

Todd o apucă de braț, și o trase:

– Hai.

Se întoarseră pe potecă, și mai înaintară câteva sute de metri. Nimeriră într-un fel de poiană și Sonia observă niște obiecte cenușii, acoperite cu mușchi, aliniate frumos.

– Ce e locul ăsta ?

Todd se opri la marginea poienii, și o furtună păru că îi trece prin fața ochilor. Murmură:

– Aici vine iubirea atunci când te părăsește.

Sonia îl privi, nepricepând despre ce vorbea. Se depărtă de el, și se apropie de obiectele cenușii. Erau pietre, toate cioplite în aceeași formă. Erau vechi, și grunjoase, iar natura din jurul lor le acoperise cu mușchi. Atinse una dintre ele și se lăsă într-un genunchi. Dădu la o parte iarba înaltă și respirația i se tăie. În piatră erau cioplite nume și cifre.

Erau într-un cimitir.

Citi cu voce joasă cuvintele din fața ochilor:

– Margaret Passos, 1960 – 1987. Dedesubt citi: – S-a înecat în marea iubirii, unde toată lumea iubește să se înece.

Se ridică, își roti privirea în jur, apoi se apropie de altă piatră. Dădu iarba înaltă la o parte și citi:

– Molly Elroy, 1962 – 1989. Dedesubt: – Am murit lângă ea, și a fost divin.

Sonia începu să respire greu și se ridică în picioare.

Îl căută pe Todd cu privirea și îl văzu stând la câțiva metri distanță, cu spatele la ea, privind către una dintre pietre.

Soarele lumina poiana și se putea auzi susurul vântului printre copaci. O pasăre își cânta versul în depărtare.

– Cine sunt oamenii ăștia ? Ce locul ăsta ?

– E un cimitir secret. A fost înființat de muzicieni și poeți, în anii ’40. Aici veneau și își îngropau persoanele iubite, departe de orașe și oameni. Vedeau locul ăsta ca pe o oază în care persoana îngropată se putea odihni în liniște. Cu adevărat în liniște. O Valhalla a celor care au murit de tineri.

Își întoarse capul în direcția fetei:

– Cele două din fața ta sunt două cântărețe, spuse el, fără să privească efectiv spre Sonia, sau spre pietrele de mormânt de care vorbea.

Evident, cunoștea locul și povestea fiecărei pietre.

– Din câte știu, Valhalla era pentru cei care mureau violent, spuse fata.

– Maggie a murit înecată. Avea o vocea extraordinară. Cuvintele de pe piatra ei sunt inspirate din versurile melodiei Sara, de Fleetwood Mac.

Făcu o pauză, privind la piatra din fața lui.

– Ai auzit de ei ?

– Da.

El aprobă din cap, absent.

– Iubitul ei le-a ales. Iar cea de lângă, Molly, a murit într-un accident de mașină.

Sonia citi încă o dată dedicația, și întrebă:

– De unde sunt inspirate cuvintele ?

– The Smiths. There’s a Light That Never Goes Out.

Sonia le citi încă o dată.

– Cine le-a ales ?

– Nu iubitul ei, spuse Todd, iar Sonia pricepu soarta lui.

Privi în jurul ei. Era plin de pietre. Plin de morți. Plin de liniște.

Denise Chaplin, 1943 – 1970. Sub nume, cuvintele Plângi, iubitule.

Emily Bauhaus, 1983 – 2011. S-a întors în întuneric.

Sonia se roti pe călcâie.

– Cristoase, sunt … au fost toți atât de tineri. Toți au murit …

Amuți și își mută privirea la alte pietre.

Tim Harrison, 1943 – 1971. Ar fi fost un mincinos.

Kurd McPayne, 1967 – 1994. Îi plăcea ceaiul abortiv.

– Toți au murit foarte tineri, spuse el subliniind superlativul.

Sonia se încruntă.

– Stai puțin. Bauhaus ?

Se întoarse spre Todd.

– Ăștia sunt …

Todd zâmbi amar. Aprobă din cap.

– Dar … cum ? Dumnezeule ! De ce aici ?

– Fiindcă ăsta e locul în care moartea lor nu e doar moarte. Celelalte morminte ale lor sunt false. Efigii.

Sonia întinse mâna spre una dintre pietre, și o mângâie. Piatra îi zgârie pielea ușor, plăcut. Se simți în mijlocul istorie, în contact cu substanța legendelor.

Se întoarse spre Todd:

– De ce m-ai adus aici ?

– Ca să vezi. Ca să înțelegi. Aici e cine ne leagă pe noi doi.

Plină de frică, străbătu oceanul de iarbă înaltă și se apropie de Todd. În fața lui era o piatră din care timpul ciobise o bucată, bucată ce căzuse și fusese înghițită de pământ, în timp.

– Cine e acolo ?

– Știi cine e.

Sonia se apropie și citi numele în gând.

Își duse mâinile la gură, și tresări:

– Mama …

Umărul ei stâng era lipit de brațul drept al lui Todd.

Își ridică ochii spre el:

– Dar … mi-ai spus că te-a părăsit !

– Da, știu, spuse Todd calm. – Am mințit, spuse el cu voce arctică.

Fata se lăsă într-un genunchi, în iarbă. Își trecu mâinile peste numele mamei sale, simțind cum o ardea contactul cu piatra. Aceea era legătura dintre ele, o piatră arsă de soare și bătută de vânturi și de ploi, legătura dintre două ființe legate atât de strâns, un suflet scurs din alt suflet, un trup născut din alt trup, atât de apropiate, și totuși, nu aveau să se mai întâlnească niciodată.

Todd vorbi:

– Am ajuns aici împreună cu ea într-o după-masă. Făceam o drumeție și căutam un loc în care să ne așezăm pătura, să mâncăm. Am trecut cu mașina pe lângă păduricea asta și afară erau multe mașini parcate în coloană. Olivia a vrut să vedem despre ce era vorba. Am oprit și am bătut poteca până aici. Erau câțiva tineri, îmbrăcați în negru. Înmormântau pe cineva. Un prieten de-al lor, scriitor. Murise de o supradoză.

Sonia căută instinctiv cu privirea piatra respectivă.

– Olivia era însărcinată cu tine, spuse Todd, întorcându-se spre fată cu un zâmbet vag pe buze. – Era în luna a șasea. Ne-am apropiat de tineri, în liniște. Sicriul fusese coborât deja în groapă, iar ei stăteau în jur și citeau pasaje din cărți. Totul era pe sfârșite. Am stat deoparte și i-am ascultat, în tăcere. Glasurile lor erau pline de iubire și de furie. Simțeai răzvrătirea din trupurile lor. Toți erau tineri, până în treizeci de ani. Nu știu dacă erau supărați pe prietenul lor, pentru că murise, sau pe ei înșiși, pentru că reușiseră să îl lase să facă asta, dar le-am putut simți neputința și frustrarea, și jalea. Ne-au privit, pe mine și pe maică-ta, dar au continuat să citească. Apoi au aruncat pământ peste prietenul lor. Olivia a fost marcată de puterea momentului. Și eu la fel. Zgomotul bulgărilor de pământ aterizând pe lemnul coșciugului … nimic nu se compară cu asta. Eu știu, iar tu vei învăța. Toți aveau umerii căzuți și ochii roșii de plâns. După înmormântare, am plecat cu toții și ei ne-au invitat la masă. Pomana mortului. Ne-au povestit despre prietenul lor și despre locul ăsta. Toată istoria lui. Ne-a plăcut ideea de a avea un loc al nostru, chiar și după moarte, și am hotărât să ne îngropăm unul pe altul în acest loc, când avea să vină vremea …

Sonia privi cuvintele săpate în piatră.

În seara aceea ai închis ochii și te-am pivit cum ai alunecat de lângă mine …

– Presupun că sunt tot versuri dintr-o melodie, spuse fata.

Todd aprobă.

– Ce melodie ?

Todd rămase tăcut.

– Par a fi destul de calme, observă ea. – Cum a murit ? ceru fata cu glasul spart. – A avut parte de o moarte liniștită ?

Todd își încleștă fălcile. Inima i se zbătu violent în piept și spuse, răgușit:

– E o minciună.

– Ce anume ?

– Versurile. Sunt o minciună. Nu a murit liniștită, dar a murit împăcată.

– Cum a murit ? întrebă fatam apăsând fiecare cuvânt.

Todd se întoarse spre ea. Avea ochii morți, de metal.

– Eu am ucis-o, murmură el cu gura uscată și cu pumnul atât de strâns încât carnea se albise la încheieturi.

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.