Instituţionalizarea creaţiei

De cîte ori nu am privit în ochii luminoşi, sclipitori ai unui copil ştiind instantaneu că acel copil este inteligent? Ochiul este prima oglindă a strălucirii intelectuale – deşi se spune că ar fi a sufletului. Cum altfel, de exemplu, recunoaştem inteligenţa unei persoane cu care nu putem comunica (printr-o aceeaşi limbă)? De multe ori poţi simţi efectiv inteligenţa radiind din privirea cuiva.
Din păcate, inteligenţa nu este repartizată uniform de la individ la individ. X este mai inteligent decît Y in timp ce Z poate fi genial în comparaţie cu X. Este un fapt cu care sîntem cred cu toţii de acord, acela că inegalitatea care rezultă din această repartiţie este inechitabilă. O societate care ar funcţiona perfect ar fi una aparţinînd în totalitate unor oameni inteligenţi, dar, pentru că aşa ceva nu există, ar fi de dorit ca în ultimă instanţă măcar conducătorii acelei societăţi (politicienii) să fie în totalitate inteligenţi.
Nici aşa ceva nu există.
În prezent, ministerele (educaţiei) mai multor ţări (printre care si România) iau măsuri complet greşite în privinţa acestui neajuns, coborînd ştacheta programei şcolare spre nivelul la care puţini elevi mai pot rămîne de căruţă. Deviza “Cine termină primul?” de acum douăzeci de ani a fost transformat în sloganul “toată lumea trece clasa” (sau “nobody gets left behind”). Şi în universităţi, diplomele de masterand, lucrările de doctorat se pot obţine acum cu nişte bani puşi în plic.
Dobîndirea inteligenţei este ereditară. Se poate oare îmbunătăţi? Într-un articol din The Economist* se afirmă că “amprenta” genetică a inteligenţei poate fi îmbunătăţită în cadrul speciei. Articolul teoretizează asupra acestei ipoteze pornind de la evrei. Se discută despre presupunerea conform căreia în medie evreii sînt mai inteligenţi decît oricare alt grup etnic. Concluzia ce reiese din articol este că evreii sînt într-adevăr mai inteligenţi decît alte grupe etnice, asta deoarece de cîteva secole ei au fost extrem de preocupaţi de educaţia copiilor lor. Încă de la apariţia primelor universităţi europene, ei au făcut tot posibilul să-şi plaseze copiii în cele mai bune programe (ştiinţe, inginerie, medicină). În timp, obsesia asta a lor pentru educaţie a dat rezultate.
Totuşi, în articolul de faţă mi-am propus să scriu despre fenomenul creaţiei şi despre condiţia artistului în zilele noastre dar preambulul de mai sus îmi este folositor pentru trasarea unor paralele.
Şi aici, în domeniul artelor, s-a coborît ştacheta, şi aici se pot lua recenzii (critici) bune în schimbul unor bani în plic. Şi aici s-au infiltrat amatori la nivelele superioare (în cadrul conducerii diverselor instituţii de cultură cum ar fi TVR sau USR şi multe altele). Pentru că dacă ar fi cu adevărat bine pregătiţi profesional şi ar lua decizii inteligente, ar fi fost capabili să recunoască şi să promoveze numai talentul. Nu ar fi permis accesul oricui.
Dacă ar apărea acum un nou Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu sau Călinescu, vi-i puteţi imagina ca membri ai USR laolaltă cu doamna care a scris două cărţi despre Fuego sau pe acelaşi rînd de fotolii cu un poet manelist?
Artistul prezentului se află în plin proces de erodare a credibilităţii. Valoarea lui s-a diluat prin devalorizarea “celorlalţi”. L-ar recunoaşte cineva acum pe Kafka dacă ar publica pentru prima oară un volumaş la editura „Vise Transilvănene”? I-ar recunoaşte cineva valoarea? Permiteţi-mi să am îndoieli.
Pe vremuri existau cîteva edituri mari, arhicunoscute. CR – autori români, BPT – clasici, Nemira – science fiction, etc.
În comparaţie, avem acum un bruiaj infernal, există mii de edituri care publică zeci de mii de scriitori şi poeţi. Ca şi cum nu erau de ajuns scriitorii mediocri, mai nou spaţiul a fost acaparat de scriitori “isbn-işti”. E vorba de cei care scot 100 de exemplare. Unii vor pur şi simplu să se aibă pe ei înşişi în biblioteca din sufragerie, vor doar o carte cu poza lor pe spate.
Trecute sînt zilele de glorie ale artistului, dacă ele au existat vreodată. Căci să nu uităm: trubadurul primea picioare în fund dacă se oprea din cîntat înainte de semnul castelanului. Papa Julius II îi aplică un baston pe spinare lui Michelangelo pentru răspunsul „statuile ornamentale ale mormîntului vor fi gata cînd vor fi gata.” Shakespeare, în timpul lui nu era privit ca un artist de geniu. Era un simplu poet.
Dar treptat, din secolul 18 şi mai ales într-al 19-lea, artiştii încep să fie priviţi cu alţi ochi, cu admiraţie, operele lor sînt “divine”, din moment ce se spunea că „divinitatea însăşi vorbeşte prin creaţiile lor”. În imaginea colectivă a acelor vremuri artistul este perceput ca şi-un geniu solitar (uneori rebel sau avangardist) a cărui operă trebuie admirată, împărtăşită, remunerată. Aceasta, bineînţeles, nu la noi, unde Eminescu era tratat ca un copil de mingi. Ironia sorţii face ca în România primul moment de glorie al artistului să se desfăşoare în perioada comunistă pe un foarte scurt interval (anii ’70) cînd apăruse o uşoară deschidere spre Vest, perioada în care mîna cenzurii slăbise un pic nodul de cravată din jurul cîtorva gîtlejuri de artişti. Pentru prima oară actori, scriitori, cîntăreţi sau poeţi, cum ar fi Toma Caragiu, Amza Pelea, Marin Preda, Nichita Stănescu, Nicu Covaci, Angela Similea şi mulţi alţii, sînt apreciaţi şi iubiţi ca oameni ai prezentului. (Spre deosebire de Eminescu, care este stimat după moarte).
Iată că prezentul zilelor noastre îl împinge pe artist de la spate: se aşteaptă din partea lui cît mai multă iniţiativă şi spirit de afaceri. Să devină propriul lui şef. Să îşi promoveze singur cărţile, picturile, muzica, filmele. În zilele noastre ce se mai înţelege prin “artist adevărat”? Noţiunea că artistul este un geniu solitar, închis într-un cabinet prăfuit de unde creează capodopere dindărătul draperiilor trase s-a perimat. Sînt vremurile “omului complet” – care în timpul cît aşteaptă să se usuce uleiul pe pînză coboară jumătate de oră în subsol pentru a-şi înlocui singur robineţii stricaţi de la baie.
Antreprenorialul a devenit noul trend, e ceea ce se aşteaptă de la fiecare: să se descurce. Este o oportunitate, într-adevăr, pentru cel care se pricepe la afaceri. Din păcate, spiritul de afaceri, arta de a vinde, este ca şi inteligenţa – o calitate înnăscută. Nu orice individ se naşte bun salesman. După părerea mea, spiritul de afaceri este propriu aceluia foarte sociabil prin natura sa. Iar aşa numita inteligenţă socială este iarăşi un fel de abilitate nativă – dar cu totul diferită decît IQ-ul, despre care am pomenit deja.
(Ca să clarific puţin: cînd spunem inteligenţă socială ne gîndim mai degrabă la persoane cum ar fi Elena Udrea, sau alţii asemenea ei – maeştrii jongleriilor nu cu popice ci cu oameni. La polul opus, iarăşi exemplificînd, am avea un olimpic la matematică de tip introvertit. El nu ar poseda deloc această calitate pe care am numit-o inteligenţă socială ci ar fi pur şi simplu inteligent. Marea majoritate a celor care reuşesc în viaţă posedă un melanj al celor două, dar în societate realizarea individului poate fi săvîrşită la extreme numai prin inteligenţă socială sau numai cu un IQ generos. Problema României tocmai asta e: că de douăzeci de ani este condusă de panglicari  foarte buni la capitolul relaţii sociale/manipulări dar cu iq mediu.)
Promovarea şi strîngerea de fonduri pentru proiecte de artă (cărţi, piese de teatru, filme documentare) a evoluat odată cu apariţia Internetului. Oricine se poate înregistra pe site-uri precum kickstarter.com iar acolo îşi poate descrie proiectul şi suma de care are nevoie pentru finalizare. Cu deviza “Lumea nu este decît o pînză spre folosinţă imaginaţiei noastre” au reuşit să strîngă fonduri de 2 miliarde de dolari din partea a 7.8 milioane de oameni. Site-ul este însă complet inutil artistului nesociabil, a celui care creează în izolare, a lupului singuratic: primii care vor afla despre strîngerea de fonduri vor fi cei de pe lista ta de prieteni Facebook – pe care kickstarter îi va notifica automat. Cei cu 1000 de prieteni vor avea mai mari şanse decît cei cu 100. Nu mai vorbesc de cei fără conturi pe Facebook. Ei nu vor avea nici o şansă, la fel cum nici timidul care se jenează să ceară ajutorul nu va avea. Pentru că totul se bazează pe networking şi like-uri.
La scară mondială, cîndva după al doilea război mondial, felul în care este perceput artistul se alterează. Alterarea nu a fost bruscă ci a fost un proces de durată, cauzat de o aşa numită instituţionalizare a artei (reglementări şi schimbări de optică survenite prin directive ale statului). Treptat, geniul autodidact care prindea arta din mers pentru că se născuse blagoslovit cu un har dumnezeiesc este înlocuit de nişte domni de profesie artişti. Crearea de teatre, muzee, uniuni de scriitori, a fost fără precedent dar fiind în mare parte organizaţii de stat au venit la pachet cu un uriaş aparat birocratic. Fundaţii de artă ale statului, programe educaţionale, examene, cursuri de creaţie, institute culturale, centre de traducere, masterat în arte, doctorat în arte, etc. Artistul rebel şi dezlănţuit, care trăia de dragul artei, a început să se gîndească la fondul de pensie, la ipoteca pentru casă şi – de ce nu? – un televizor cu plasmă. Artistul a trebuit să coboare de pe postamentul unde se cocoţase secolul trecut şi a fost obligat să-şi ia un serviciu, la fel ca toată lumea. Să se ducă la şcoală, la fel ca orice inginer sau avocat; mai întîi pentru a-şi lua o diplomă, apoi la cursuri de pedagogie şi apoi, ajuns la maturitate, la ore cu studenţii. Să stea în picioare la tablă şi să transfere de bună voie şi altor sute de elevi arta lui. În cadrul universităţilor de stat, în care statul nu ştie care ar trebui să fie numărul optim de studenţi. Şi nici procesul de selecţie, cît de riguros. Apoi, după opt ore de muncă în cadru organizat, artistului i se acordă libertatea să creeze ce vrea el creeze.
Mai nou, artistul trebuie văzut că munceşte din greu, la fel ca noi, toţi ceilalţi. Acum el nu mai este muncit de chinurile creaţiei, ci de grija zilei de mîine. Artistul zilelor noastre nu mai produce arta aşa cum o simte el, ci se uită peste umăr pentru a produce o artă aşa cum crede el că şi-ar dori-o „clientul”. Se pune problema dacă rezultatul astfel obţinut se mai numeşte artă. Odată cu pierderea aurei, încet-încet artistul a început să observe că nu mai are aşa de multă căutare. E acum un simplu cetăţean. Dar el continuă să facă ce ştia să facă: să scrie, să picteze şi să compună pe gratis sau aproape pe gratis.
În zilele noastre este un lucru rar să cunoşti o singură persoană care să trăiască confortabil numai din artă (nu din jurnalism, ci din vînzări de cărţi; nu din predat desen ci din vînzări de tablouri, nu din lecţii de pian ci din concerte de pian). Fiica mea este clasa a zecea, moment în care se oferă trei posibilităţi de continuare a studiilor. Accent pe ştiinţele exacte, accent pe economie şi profil uman. Studenţii sînt în general foarte buni, fiind o şcoală privată cu programa încărcată, unde nu face faţă chiar oricine. Din totalul elevilor celor patru clase numai trei copii au optat pentru programul de literatură/arte. Are loc o mare ajustare din cadrul instituţionalizării artei. Explicaţia numărului foarte mic este simplă. Privind în jur, aceşti copii nu văd persoane din mediul artistic ducînd un trai îmbelşugat. Nu mai există mentori pentru profilul uman!
Un coleg de serviciu susţinea cu aprindere ideea că orchestra de muzică de cameră din oraşul nostru ar trebui desfiinţată dacă nu se vînd destule bilete pentru a acoperi salariile artiştilor. Nu i-am răspuns dar mă gîndeam cît i-a luat omenirii să ajungă la complexitatea unei simfonii şi cît de repede se poate uita totul.

* http://www.economist.com/node/4032638

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.