Oraşul pâlnie. Carte pentru copii (fragmente)

Nu-şi amintea unde a locuit înainte. Mama-i spunea că era un ţinut întins în mijlocul căruia se ridica un turn alb ca de fildeş. Ema nu  reuşea deloc să-şi imagineze turnul. Se chinuise nopţi la rând să-l vadă sclipitor ca solzii unui peşte în soarele amiezii ori rece şi neutru atunci când s-ar fi ridicat ceţurile albastre şi reci de toamnă. Nu izbutise aşa că trase concluzia că trebuie să fie una din scornelile pe care părinţii le spun seara la culcare copiilor pentru a le abate atenţia de la orice fel de monstru  ce s-ar fi strecurat sub pat. De altfel, în casă nu se găsea nicio poză, înrămată ori ba a vieţii de dinainte. Din câte ştia Ema, ea avusese întotdeauna şase ani şi aceiaşi prieteni de joacă: pe Pip, Tom şi Una. Încercase să-i iscodească şi pe aceştia, dar se lăsase repede păgubaşă fiindcă pe ei nu părea să-i intereseze nimic altceva decât centrul.

În centru lucrau părinţii tuturor copiilor din oraş. Dis-de-dimineaţă ieşeau din case, ordonaţi şi sobri, aproape încolonaţi ca într-un regiment alcătuit din războinci mici de metal. Bărbaţii cărau cu ei serviete enorme pline de hârtii şi femeile se legănau în fustele lor creion pe tocuri imposibil de înalte. Mama avea un fel al ei special de a păşi. Emei i se părea că seamănă întocmai cu bătaia cadenţată a ornicului de pe perete. Cu ochii mijiţi de somn o urmărea cum dispare după colţul clădirii portocalii de la marginea străzii. Clădirea portocalie i se părea haioasă şi zâmbind, mai fura o oră de somn până când lumina caldă, gălbuie şi iscoditoare se strecura prin perdeaua albă ca printr-un tifon poposindu-i fie pe vârful ascuţit al nasului, pe buclele arămii ori pe piciorul care se încăpăţâna mereu să pândească lumea de dincolo de plapuma caldă şi ocrotitoare.

Niciodată nu se gândise prea mult la serviciul părinţilor. Lucrurile erau aşa pur şi simplu şi Ema le lua ca atare. Nu însă şi Una care-i îndemna mereu să se avânte tot mai departe, dincolo de zidul care proteja cartierul de Nord. În fiecare zi îi ducea mai departe inventând tot soiul de pretexte; o vânătoare de buburuze, o nouă recoltă pentru colecţia de flori presate sau, pentru a-i împăca pe băieţi, capturarea de duşmani nevăzuţi aflaţi mereu la colţul următor şi împotriva cărora cea mai eficientă armă era praştia cu sâmburi de cireşe. Dar- oricâte pretexte ar fi inventat- hoinăreala lor se termina întodeauna în faţa zidului. Era prea înalt ca să fie escaladat şi a târî un scaun sau o scară ar fi fost o treabă mult prea anevoioasă. Una căuta însufleţită ochiuri în zid sperând că aşa, în sfârşit, ar fi putut să vadă ce se afla pe partea cealaltă. Într-un fel, Emei i se părea absurdă toată această determinare a Unei. În fond, Una urma să împlinească în câteva zile şapte ani şi- odată cu asta- să-şi primească şi cea de-a patra literă lucru care nu însemna decât că tot ea, din grupul de prieteni va păşi prima dată Dincolo în drumul spre şcoală Şi nu, nu era naivă aşa cu prietena ei îi reproşa (ce-o mai fi însemnând şi asta?).

Ema se bucura pur şi simplu că locuia în partea de sus a Pâlniei şi că de la fereastra ei se vedeau nenumărate curcubee imediat după ploaie. Credea, în secret, că toate apar special pentru ea, dar nu mărturisise nimănui asta niciodată. Nici măcar lui Pip care părea să fie cel mai dispus să asculte toate ipotezele fanteziste ale celorlalţi. Aşa că zilele treceau cu buburuze, cu sâmburi şi curcubee, dar şi cu aprigile lupte ale Unei cu zidul.

Puţin după ce Ema visă într-o noapte că Una, care nu ştiu cum se făcea, se afla dincolo şi-i deschide una din porţile opace ale zidului pe care adulţii le încuiau întotdeauna, Una îşi primi cea de-a patra literă. Schimbarea nu fu subită, însă Ema constată cu mirare că Unam e acum mai potolită şi că nu prea mai e dispusă să meargă la vânătoare. Pe măsură ce vara înainta, Unam se învârtea din ce în ce mai mult în faţa propriei case. Nu mohorâtă, ci serioasă, dar o seriozitate care nu-i şedea deloc bine. Tom era cel mai agasant dintre toţi. La început o asaltă cu întrebări privitoare la noul nume, la motivele abandonării vânătorilor şi, mai ales, la lipsa totală de entuziasm în stârpirea duşmanilor pentru care el avea un apetit deosebit, de mâncău gargantuelic. Unam îi răspundea zâmbind scurt că i se pare şi că mâine, dar precis mâine, el va încununat victorios cu o cunună de lauri. Imaginară desigur, la fel de imaginară ca toate armatele înfrânte de temerarul sâcâitor. Numai că mâine chema un alt mâine dintr-un şir nesfârşit de mâine care au trezit pe rând mirare, suspiciune şi mai apoi… resemnare. Fără imboldul lui Unam ceilalţi, pleoştiţi, au găsit alte surse de divertisment. Lui Pip i-ar fi plăcut să se facă scriitor, lui Tom poliţist, iar Ema se visa arheolog. Umplu de gropi peluza lui Unam care după ce o vreme se mulţumi să încrunte din sprâncene, în cele din urmă o alungă cu o răceală de care Ema n-ar fi crezut-o niciodată în stare.

De altfel, Unam se împrieteni cu Sarai, cu care deseori se dădea în leagănul din parc sau se plimba agale pe străduţele prăfuite ale cartierului de Nord discutând treburi ”importante”. Ema se întristă de-adevăratelea, dar nu îndrăzi să spuna nimănui, nici măcar lui Pip care ar fi putut folosi tristeţea asta a ei ca material pentru o nouă carte.

– Cât îmi dai pe două mărgele de sticlă? Şi-un râs ştirb şi ochii îngustaţi a viclenie.

-Pot să-ţi dau o pană albă de porumbel şi un şurub.

I se părea că sunt în lumea lui Tom Sawyer. Zilele treceau moleşite de fierbinţeala lui Iulie. Încă o săptămână şi încă o săptămână. Fără se se întâmple nimic altceva. Fără ploi şi deci fără curcubee. Ca şi cum totul era sortit cernerii fine dintr-o clepsidră. Plină cu nisip.

– De unde ai tu mărgelele de sticlă, cârtiţo? Tom putea să fie un grosolan fără pereche.

– De lângă copacul cel mare de la capătul şanţului cu apă. Acolo, unde cresc urzici.

Un hmm. Şi apoi linişte.

Neîncrederea:

– Ai fost TU acolo? Ai trecut de urzici?

– Am trecut. Dar nu-i spunea că urzicile fuseseră cosite în zor. Aveau să deschidă acolo o cale de acces-o scurtătură-spre Şoseaua mare. Dacă nu ştia nici atât, halal poliţist! Ce să fac eu cu şurubul tău? Iar pana mai bine-ai da-o spre schimb lui Pip. Măcar el poate s-o înmoaie în cerneală. Invizibilă. Şi chicoti. Dă-mi lupa pe care ai primit-o când aveai două litere.

-Lupa? Pentru două mărgele de sticlă? Ochii se căscară larg împingându-i spre frunte sprâncenele negricioase.

– Pot să-ţi dau şi douăzeci şi…..trei de sâmburi de cireşe. Îi am din Iunie. Bine, adevărul era că avea mai mulţi. Cu vreo cinci. Dar nu e bine niciodată să spui tot ce ştii sau să rămâi chiar aşa, fără rezerve. Şi oricum ei nu-i trebuiau. Nu-i făcea plăcere să se războiască cu nimeni mai ales acum că Unam abandonase corabia aventurilor. Şi din nou înlăuntrul eu zvâcnirea aceea urmată de o cădere amorţită-n tristeţea pe care, în ultimul timp o cunoştea aşa de bine. Umbra primei dezamăgiri. Mai târziu, avea să înţeleagă că nimeni nu scapă de asta şi că toţi cunosc amorţeala tristeţii. Iar Pip era pa-ci-fist. Aşa spusese Unam. Pa-ci-fist. Ce-o mai fi însemnând şi asta?

– sâmburi…Bine, îţi dau lupa, dar cu împrumut, până la sfâşitul verii.

Niciunul nu se lăsa uşor. Ema socoti însă că va găsi alţi sâmburi vara viitoare. Dar un arheolog serios nu putea să facă nimic fără lupă. Vara viitoare va avea şi ea patru litere. S-ar putea ca atunci Unam să fie drăguţă cu ea din nou. Şi s-o cheme pe bancă şi să vorbească cu ea lucruri „importante”.

-Fie.

-Fie.

Şi-şi dădură mâna. Altfel nu puteau încheia târgul.

Mai târziu, Ema se întoarse la copac.

Simona Ardelean

n. 1981. Publica lunar cronica cinematografica in revista culturala „Caiete Silvane” si este autorul a numeroase articole de specialitate si recenzii publicate in „Caiete Silvane”, „Caietele Echinox”, „Discobolul”, dar si in volume colective. Volumul „Flacari, foc, arderi interioare in raportul vizual-verbal” a castigat Concursul de Debut al Editurii Adenium- sectiunea Eseu- si a fost publicat in 2014.