Poliedrul

Şi a fost frumos în Rai, încă din prima zi. Florile şi copacii miroseau a proaspăt, ca orice lucru încă nefolosit, scos din cutia lui. Apoi, seva a prins dintr-odată să circule prin tulpinile lor, stârnind un vârtej de parfumuri ce le-a trezit celor doi un simţ pe care nu-l mai întrebuinţaseră până atunci. S-au uitat nedumeriţi în jur pentru o clipă, apoi s-au cufundat în liniştea serii. În zori, s-au trezit bântuiţi de un sunet necunoscut. Păsările adunate prin copaci îşi testau glasurile abia primite. Au trăit aşa o vreme, nestingheriţi în armonia lor, până când au dat fără să vrea peste cele mai neasemuite fructe din toată grădina. Un şarpe viclean, cu ochi hipnotici, îi vrăji imediat. Îi conduse fără ezitări către acel loc umbros, ce le fusese ascuns vederii până atunci. El a întins o mână, tremurând uşor. Din curiozitate sau de frică, parcă cine poate şti? I-o dădu la o parte, cum fac toate femeile când tu vrei să cumperi ceva, iar ea ştie că nu vă permiteţi. I-a spus, uitându-se undeva în gol, că o să facă marmeladă din fructele sticloase, dar nu atunci, pentru că o durea capul. Gestul lui o luă însă prin surprindere: înşfăcă mărul, şi cu poftă, muşcă din el. Totul dispăru într-o secundă, ca un castel din cărţi de joc atins de o boare de vânt iscată din senin. Liniştea grădinii se transformă subit în tumultul unui oraş, în care oamenii, începând din acea zi, îşi tot duc poverile, de cele mai multe ori, fără a se privi unii pe alţii. Din cioburi de cer amestecate cu ţărână ceva miraculos se născu atunci: nostalgia.

Doru aruncă o ultimă privire spre locul lăsat gol, de unde lipsea o fotografie, apoi aşeză albumul undeva în adâncul bibliotecii sale, parcă pentru a-şi îngropa amintirile cât mai temeinic. O întrebare îl mai frământa, totuşi… De ce i-ar confisca cineva dreptul la memorie? Nici măcar nu era o poză cu ei doi, ci cu o altă femeie, pe care-o cunoscuse înaintea ei, şi despre care, de altfel, îi povestise cândva. Din gelozie? Dar nu devine oare gelozia un sentiment caduc în astfel de situaţii? De ce să pleci din viaţa cuiva şi să-i răpeşti rămăşiţele unui trecut care nu te-a implicat în niciun fel? Pur şi simplu se trezise cu casa golită din senin de o serie de lucruri, fără mare importanţă de altfel, printre care şi poza cu pricina. În mod curios, dintre toate întrebările fără răspuns care-l chinuiseră în primele zile, doar acestea mai stăruiseră. Se agăţau de el, din când în când, ca nişte alge supărătoare, care invadează ţărmul, lăsate în urmă de reflux. Consideră că fuga ei, nu lipsită de laşitate, fusese într-un fel, normală. Vieţile li se intersectaseră până la eroziune, până căpătaseră nişte muchii tocite, fiecare devenind o simplă bucată de mobilier în spaţiul privat al celuilalt. Aşa se întâmplă de cele mai multe ori. Sufletele cresc împreună o perioadă, iau unul de la altul ce e mai bun, iar atunci când această simbioză ajunge la final, când toate resursele se sfârşesc, se despart, iar fiecare pleacă în explorarea unor noi rezerve, necesare supravieţuirii. Cei care rămân împreună pe veci, renunţând la acest mecanism al explorării perpetue, o fac doar datorită fricii. Frica, în cele mai diverse forme ale ei, este autoarea celei mai mari înşelătorii din istoria umanităţii.

Melodia mobilizatoare ce răsună brusc în casa goală, îl readuse cu forţa în prezent. Răspunse la telefon cu o voce sigură:

-Da, vă rog!

-Buna ziua! Domnul Doru Drăgan? V-am sunat pentru a-mi confirma programarea de astăzi, de la ora 18.30.

-Nu am uitat. Nicio grijă, voi fi acolo la ora stabilită. Mulţumesc.

Realiză că secretara de la recepţie era diferită de această dată, pentru că vocea nu-i era una cunoscută. O auzea pentru prima oară în cele trei luni, de când corporaţia în care lucra îşi obligase angajaţii să ia parte la aceste şedinţe de consiliere şi dezvoltare personală. Pentru îmbunătăţirea performanţelor la locul de muncă, li se angajase un psiholog, care trebuia să-i evalueze şi să-i instruiască timp de o jumătate de an. La început, i se păruse o idee proastă, încă un abuz al angajatorului, care, dacă ar fi avut posibilitatea, i-ar fi înlocuit pe toţi cu nişte roboţi, fără a sta prea mult pe gânduri. Treptat, îşi schimbase opinia. Tânăra psiholoagă nu-i lăsase impresia că l-ar pune sub vreun microscop, că i-ar diseca gesturile, reacţiile, pornirile, că i-ar sonda în vreun fel viaţa personală. Totul venea aproape de la sine, ca într-o discuţie cu un vechi prieten. Andreea terminase două facultăţi, şi chiar dacă domeniul în sine o pasiona, recunoscuse că, iniţial nu-şi dorise să devină psiholog. Uneori însă, evenimentele tind să se petreacă independent de voinţa noastră. Printr-o conjunctură, ajunsese să practice exact lucrul de care se ferise cel mai mult – să fie nevoită, ca din spatele unui birou, să citească gândurile oamenilor.

Îşi luă pardesiul din cuier şi coborî agale scările. Avea suficient timp să ajungă, aşa că-i refuză din priviri pe taximetriştii din staţia de lângă bloc, care fumau strânşi în grupuri răzleţe. Primăvara venise pe neaşteptate în acel an. Străzile străluceau timid, în lumina unui soare din ce în ce mai apatic. O ploaie scurtă, superficială, mai spălase din praful de peste zi. Aerul era încărcat doar de freamătul unor trecători gălăgioşi, care se îndreptau probabil spre Centrul Vechi al Bucureştiului. Zări din mers cum doi angajaţi ai Teatrului Odeon, se chinuiau să agaţe de balconul clădirii un banner cu numele piesei care urma să fie capul de afiş al stagiunii. Zâmbi când văzu titlul acesteia – Femeile nu mint niciodată. O fi probabil o comedie savuroasă, îşi spuse, iar gândul îi zbură imediat la acea seară de iunie, când în faţa aceleiaşi clădiri, dar care pe atunci purta un alt nume – Teatrul Giuleşti – o aşteptase în zadar pe Diana. Atunci, în vara lui ’88, invitase pentru prima dată o fată în oraş şi tot pentru întâia oară, lumea avea să i se prăbuşească. L-a sunat abia a doua zi, anunţându-l că nu ajunsese la întâlnire, pentru că-şi pregătise bagajele. Urma să plece de urgenţă, cu părinţii, în alt oraş. În realitate, Securitatea îi arestase tatăl, care colaborase cu nişte opozanţi din umbră ai regimului. Aceştia tipăriseră pe ascuns sute de manifeste folosind propria lui maşină de scris. De atunci nu mai primise nicio veste legată de Diana. Sufletul îi rămase gol pentru o vreme, însă timpul îşi făcu lucrarea sa vicleană. Ciudat cum totul capătă alte culori: ce era negru cândva, devine roz, după o perioadă. Nostalgia e o enigmatică alterare a realităţii. Mereu completează şi înfrumuseţează în mod mincinos cele petrecute. Momente absolut banale sau dimpotrivă, chiar încărcate de o aură negativă, ajung să fie idealizate peste ani. Conform unui sondaj, despre care citise chiar cu o zi în urmă, jumătate dintre români, se pare că, încă suspinau după epoca ce a precedat aşa-zisa revoluţie din 1989. Paradoxal, regretau o perioadă în care comunismul lăsase răni adânci tuturor. Să fie un sindrom Stockholm? Sau explicaţia o fi mai simplă de atât? Poate că mulţi dintre cei intervievaţi identificaseră acele timpuri cu propria lor tinereţe şi astfel, intervenise acel declic, care pictase totul în tonuri pastelate, deşi privite obiectiv, acestea nu fuseseră decât gri-cenuşii. Îşi puse în minte să o întrebe pe Andreea despre această curioasă transformare. Cu siguranţă că i-ar da un răspuns mult mai avizat decât supoziţiile ce-i asaltau acum mintea.

Se făcuse răcoare. Cu mâinile în buzunare, îşi strânse pardesiul în jurul său. Doi ţigani se ciondăneau pe trotuar. Capul familiei o luă înainte, întorcându-se către femeia din urma sa, din când în când. Nici ea nu se lăsă mai prejos, răspunzându-i agresiv la fiecare obiecţie. Nu păreau să aibă cu mult peste 20 de ani, însă cearta părea destul de complexă. Ţiganca îl acoperea cu reproşuri, cu o voce dogită, precum o şină de tren obişnuită cu greutăţile zilnice care trec peste ea. De nervi, bărbatul îşi scoase cămaşa din pantaloni, ameninţând parcă să o sfâşie în bucăţi, la cea mai mică ripostă a partenerei. Gesticula larg, tăind aerul cu mâinile, de jos în sus, ca şi cum ar fi vrut să se apere de toate vorbele ce veneau ca un şuvoi asupra lui. Vocile li se stinseră curând, fiind acoperite de agitaţia neobişnuită ce părea că luase în stăpânire Curtea Veche, aflată în imediata apropiere. Edificată pe la sfârşitul secolului al XIV-lea, cel mai probabil de către Mircea cel Bătrân, Curtea Domnească cuprindea Palatul Voievodal, o biserică, case cu saloane de recepţie, cancelariile domneşti, grajduri şi grădini. Funcţionase neîntrerupt, până la mijlocul secolului al XVIII-lea, când un incendiu, iar mai apoi un cutremur, îi silise pe locuitorii ei să o abandoneze. Din gloria de altă dată, mai rămăsese doar o adunătură de ruine, conservate destul de bine sub forma unui muzeu în aer liber. Câţiva oameni se învârteau pe fundul unei gropi, în jurul unui obiect pe care se opinteau să-l scoată din pământ. De pe margine, cineva le dădea indicaţii, strigând cu mâinile în şold. Din curiozitate, Doru se apropie de aceştia, pentru a arunca o privire. Pe fundul gropii proaspăt săpate, stătea stingher un bloc de piatră. Un utilaj adus special pentru extragerea acestuia, tocmai se pregătea să-l ridice la suprafaţă. Strigătele se auziră din nou, fiind dublate în intensitate de huruitul motorului. Presupuse că arheologii descoperiseră o nouă rămăşiţă a zidurilor ce se înălţaseră cândva în acele locuri. Nimic ieşit din comun, gândi bărbatul, însă ceva nedefinit îi dădea ghes să mai rămână. Odată scos la lumina zilei, observă că blocul de piatră era perfect şlefuit, iar pământul fusese îndepărtat cu grijă de pe el. Forma deosebită a acestuia îi declanşă un straniu sentiment de déjà-vu. Îl mai văzuse undeva, deşi acest lucru era imposibil, într-o măsură covârşitoare.

Când intră în biroul situat la etajul 8 al clădirii, Andreea îl întâmpină zâmbind. Prezenţa ei îl făcu să abandoneze căutarea prin sertarele prăfuite ale memoriei. După multe experimente, Dumnezeu, în geniul său creator, cu perseverenţa ce-l caracteriza, o zămislise din te miri ce, după ce aruncase la coş toate încercările sale mai puţin reuşite de până atunci. Cu siguranţă că în acel moment, hotărâse să se oprească la ea. Era destul de mică de înălţime, deoarece altfel nici nu şi-ar fi putut pune în evidenţă la fel de bine tocurile, care-i subliniau linia fină a piciorului. Creatorul premeditase până şi acest detaliu. În seara aceea era o apariţie mai eclatantă ca oricând. Avea o fizionomie dominată de trăsături delicate, însoţite de o notă de senzualitate, străină de aceste meleaguri, ce părea a proveni mai degrabă de undeva din Orientul Îndepărtat. Îşi îndreptă cutele rochiei sarafan, decorate cu un model discret, care se prelungea în mod simetric, până pe coapse. Îl privi drept în ochi, îndemnându-l cu un gest grăitor.

-Te rog, ia loc.

-Am întârziat cinci minute, sper că nu e sfârşitul lumii. În caz contrar, îmi cer scuze.

-Uite, chiar mi-ai dat o idee bună. Astăzi aş vrea să discutăm despre asta. E una din fricile milenare ale omenirii.

-Care anume? Sfârşitul lumii sau cea de a întârzia la o întâlnire importantă? întrebă Doru, jumătate în glumă, jumătate în serios.

-Prima variantă, evident, cu toate că şi a doua ţine tot de tulburările de tip anxios, i-o tăie ea, scurt, accentuând cuvintele, parcă pentru a le da mai multă greutate.

-Şi totuşi, oamenii nu realizează ce se întâmplă în jurul lor. O sumedenie de lumi se sfârşesc zilnic. Prieteni care decid să nu-şi mai vorbească niciodată, cupluri care se despart, oameni care pleacă în general către alte tărâmuri, văzute sau nevăzute.

-Te înspăimântă gândul de a fi silit să pui punct? Să ştii că dincolo de el nu mai urmează nimic? Andreea îi evită privirea, pentru ca întrebarea să nu i se pară cumva indiscretă.

-Eu nu aş fi atât de sigur. La urma urmelor, după orice punct de la sfârşitul unei fraze, există şansa de a începe un nou enunţ. Bărbatul râse uşor, adâncindu-se în fotoliul confortabil din piele. Aruncă o privire pe fereastră. Contururile clădirilor se ştergeau încet, în lumina difuză a apusului, ca şi cum o mână nevăzută ar fi intenţionat restructurarea acelui spaţiu, urmând ca a doua zi, să redeseneze linii noi, poate şi mai îndrăzneţe.

Când ne aflăm acolo, pe tărâmul atât de incert al unei lumi în destrămare, ne dăm seama că de fapt, în viaţă, am avut doar câteva ceasuri de lumină, câteva chipuri şi locuri spre care ne întoarcem neîncetat, şi că tot ce ne-a împins înainte până atunci, e doar speranţa că la un moment dat, le vom reîntâlni, într-o formă sau alta. Deci, nu cred în finalurile irevocabile, ci mai degrabă în posibilitatea regăsirii paradisului pierdut. Cred că toţi avem capacitatea de a reuşi acest lucru, până la urmă. În această viaţă sau, cine ştie, poate chiar dincolo de ea.

Andreea ascultă în tăcere, după care, cu aceeaşi siguranţă de sine de la început, îi replică:

-Sunt din ce în ce mai multe teorii care susţin că sfârşitul lumii e ciclic. Îşi însoţi vorbele cu un gest sugestiv, desenând din instinct cu arătătorul un cerc imaginar pe birou. De fapt, până şi termenul de apocalipsă, aşa cum l-am moştenit noi din greaca veche, tradus literal, indică mai degrabă o revelaţie, o ridicare a vălului ce ascunde cunoaşterea, şi nu o nimicire agonizantă şi definitivă. Prin nişte resorturi care deocamdată ne scapă, viaţa s-a încăpăţânat de fiecare dată să biruiască eternitatea neantului.

Andreea îşi continuă tirada, dându-i un exemplu care reuşise să o marcheze profund. Îi povesti despre Immanuel Velikovsky, un psihiatru şi psihanalist rus, cunoscut şi ca un cercetător asiduu al istoriei şi miturilor antichităţii. Acesta observase că în toate culturile antice se regăsesc indicii ce ar confirma existenţa unui cataclism global care ar fi avut loc acum aproximativ 12000 de ani. O stea din constelaţia Vela s-ar fi transformat într-o supernovă şi, în urma exploziei, valul de radiaţii gamma generat atunci ar fi şters aproape complet viaţa de pe Pământ. Din acea supernovă ar fi supravieţuit cumva o rămăşiţă, ce ar putea determina cândva, într-un viitor nedefinit şi cea de-a şasea extincţie planetară. În general, asupra existenţei primelor cinci, toţi specialiştii au căzut de acord. Cu toate că ideile lui Velikovsky au fost întemeiate pe studiul a numeroase pergamente, codexuri, tăbliţe şi alte inscripţii antice, răspândite în toată lumea, oamenii de ştiinţă l-au ridiculizat. Mai pe şleau spus, contemporanii l-au catalogat drept un şarlatan, un pseudo-savant, un ţăcănit iremediabil. Ceea ce nu e de mirare, pentru că de cele mai multe ori, oamenii tind să ironizeze şi să arunce în derizoriu ceea ce nu înţeleg sau ceea ce îi sperie. Un susţinător din umbră al lui Velikovsky fusese, în mod poate surprinzător, mult mai cunoscutul său confrate, Carl Jung. Se pare că între cei doi ar fi existat o trainică prietenie şi o corespondenţă întinsă pe parcursul mai multor ani. Jung s-a stins din viaţă cu regretul că nu a avut curajul de a-l susţine şi public, totul rămânând secret, până după moartea lui. A fost obsedat de frica de a-şi periclita cariera, în cazul în care l-ar fi susţinut făţiş pe Velikovsky. În 1913, când Jung începea redactarea manuscrisului celebrei sale Cărţi Roşii, Velikovsky încă nu-şi formulase propriile teorii. Curios este că psihiatrul elveţian a ales să nu o publice în timpul vieţii, cartea văzând lumina tiparului abia în 2009, deci la aproape 100 de ani de la momentul elaborării ei. Manuscrisul a stat într-un seif din Zürich, până când rudele s-au hotărât să facă acest pas. Mulţi spun că de jenă au tot amânat publicarea. Într-o recenzie a Cărţii Roşii, recent apărută în New York Times, nişte “experţi” l-au desfiinţat efectiv pe Jung, interpretând desenele sale din carte într-o manieră din care reiese că acesta ar fi fost chinuit de o nevroză şi ar fi pierdut contactul cu realitatea în perioada respectivă. Jung şi-a continuat totuşi cariera la nivel înalt, încă aproape jumătate de secol după aceea, lucru absolut imposibil, dacă ar fi fost sărit de pe fix. Cert este că psihiatrul elveţian ajunsese la aceleaşi concluzii cu Velikovsky, însă mult mai timpuriu şi prin cu totul alte metode. În urma şedinţelor de hipnoză pe care le practica foarte des cu pacienţii, reuşise să demonstreze că există un subconştient colectiv, la nivelul întregii umanităţi, care conţine amintirea unui cataclism global plasat cam în aceeaşi perioadă de timp, adică acum 12000 de ani. În Cartea Roşie, nu a făcut decât să codifice această informaţie, împreună cu un avertisment pentru generaţiile viitoare. Există mai multe desene în paginile ei, care redau ceva asemănător cu o stea sau o cometă. Unul dintre acestea atrage în mod special atenţia. În el e reprezentat un şarpe, ca simbol al ciclului naştere-moarte, încolăcit pe conturul unei stele, totul petrecându-se deasupra unor case, ce par a fi contemporane, nicidecum antice.

-Fiecare e liber să înţeleagă ce vrea, dar nu cred că aceste desene sunt întâmplătoare. Ultimele cuvinte ale Andreei îi reveniră obsedant în minte pe drumul de întoarcere. În sfârşit, îşi dădu seama unde mai văzuse ciudatul bloc de piatră din Centrul Vechi.

Acasă încercă să se uite la TV. Schimbă canalele, făcând slalom printre emisiunile de divertisment îndoielnic şi talk-show-urile unde toţi invitaţii nu făceau altceva decât să spună banalităţi, cu rigoarea rostirii unor sentinţe definitive. Cel care vorbea mai mult, reuşind în acest fel să-şi acopere interlocutorii, câştiga fără excepţie, fiecare duel verbal. Oscilă apoi, între a-şi comanda o pizza sau a ieşi de unul singur în oraş, la unul din restaurantele din zonă. În cele din urmă, alese prima variantă, întrucât plimbarea pe care-o făcuse până la cabinetul Andreei îi tăiase deja orice avânt. Fiind vineri seara, comanda urma să dureze ceva mai mult decât de obicei. Îşi roti ochii prin cameră, căutând o salvare de moment, care să-i umple timpul. Luă cartea lui Murakami lăsată pe noptieră şi se gândi, nu pentru prima dată ce-i drept, cum de acesta reuşise să redea atât de bine sentimentul singurătăţii în mai toate scrierile sale. Citindu-i biografia, n-ai fi putut spune că ar fi suferit vreodată din această cauză. Orice fan înrăit al autorului japonez ar fi putut argumenta, că unul din darurile cu care sunt înzestraţi scriitorii e şi acela de a scrie cu acurateţe despre lucruri pe care nu le-au experimentat niciodată. Doru intuia însă, că trebuie să fi fost ceva mai mult de-atât. Asemenea lui Murakami, nu găsea singurătatea ca pe un lucru terifiant, generator de angoase. Se obişnuise cu prezenţa ei, aproape materială. Îl urmărea tăcută, în fiecare seară, după ce se întorcea de la muncă, dintr-un colţ al camerei, în timp ce el privea pe geam, de cele mai multe ori sprijinit cu mâinile de pervaz. De la ultimul etaj al blocului unde locuia, oraşul i se dezvăluia de fiecare dată, ca un conglomerat cenuşiu de celule suprapuse, cu un milion de ferestre, o parte întunecate, iar altele inundate de lumină – verde, albă sau gălbuie. Înăuntrul lor, siluete necunoscute înotau prin acest fluid luminos, savurându-şi victoriile efemere de peste zi. Îi putea vedea, dar totuşi nu putea ajunge la ei, ca şi cum toţi s-ar fi aflat prinşi într-un acvariu etanş, legaţi într-o neverosimilă combinaţie de expunere şi separare socială. Poţi să te simţi singur în orice împrejurare, dar singurătatea resimţită în mijlocul unui oraş de milioane de locuitori are un caracter aparte. Solitudinea nu implică în mod obligatoriu izolarea fizică, ci doar absenţa unei conexiuni reale, o incapacitate de a găsi acea intimitate pe care oamenii o consideră reconfortantă. Paradoxal, în astfel de cazuri, singurătatea este percepută cu atât mai puternic, cu cât mulţimea în mijlocul căreia te afli este mai numeroasă. Este ca foamea care îţi vine din senin, atunci când îi vezi pe cei de lângă tine că se pregătesc de un ospăţ pe cinste.

Băiatul cu pizza sună la uşă. Îi plăti, fără să mai aştepte restul de la cele trei bancnote, apoi îşi luă o felie şi se îndreptă spre fereastră, mestecând aproape mecanic. Privi în gol, fără a mai scotoci cu privirea după siluetele din celulele de beton. Se gândi pentru o clipă la Andreea şi cântări posibilitatea de a o invita în oraş, la sfârşitul celor şase luni de consiliere. În fond, începuturile sunt inerente oricărui sfârşit, deja căzuseră amândoi de acord asupra acestui lucru.

Adormi cu greu, abia înspre dimineaţă. Avu un somn agitat şi fără vise. A doua zi, lumea i se păru secată de sens, uscată, ca un câmp după o secetă prelungită, cu pământul crăpat, cu ierburi arse. Trupul îi era plin de nisip pe dinăuntru. Un singur gând îl revigoră. Trebuia să ajungă la anticariatul Apollo cu orice preţ.

Clădirea de lângă Teatrul Naţional, cel mai spaţios şi elegant magazin de antichităţi din oraş, adăpostea deopotrivă, volume vechi şi rare, hărţi şi tot felul de obiecte de artă. Singurul anticariat din Bucureşti dotat cu pisică pe post de asistent personal era condus de Benny Bercovici, un evreu ai cărui părinţi fuseseră salvaţi în timpul celui de-al doilea război mondial de Constantin Karadja, un diplomat român, pe care istoria l-a dat uitării poate prea repede. Benny era atent cu toţi clienţii săi, iar cine era dispus să-l asculte, putea descoperi în el un nesecat izvor de înţelepciune. Doru îi vizitase anticariatul de câteva ori, fascinat de modul cum îi descria povestea demult uitată a fiecărui obiect expus. Tot de la el aflase şi despre trenurile cu refugiaţi evrei salvaţi din alte ţări şi aduşi în România. Spre sfârşitul războiului, maşinăria de exterminare germană devenise din ce în ce mai eficientă. Regimul de la Vichy anunţase guvernul român că evreii cu origini româneşti vor fi şi ei trimişi în lagăre. Karadja nu a precupeţit niciun efort şi a făcut astfel încât toţi cei în cauză să fie repatriaţi. Cele câteva trenuri care au plecat atunci din Franţa au transportat sute, poate chiar mii de evrei. Benny se născuse chiar într-unul din ele, ajutat de o moaşă de ocazie şi de ceva noroc. Poate că şi din acest motiv, o bună bucată din viaţă şi-a legat-o de glasul roţilor de tren, fiind mecanic de locomotivă şi mai târziu, chiar şeful gării din Bucureşti. De ani buni se retrăsese însă la pensie şi-şi deschisese un mic anticariat. Afacerea îi prosperase. Aşa ajunsese să se mute în cochetul sediu de lângă Teatrul Naţional.

Doru îi dădu bineţe şi aproape că se împiedică de pisica neagră, cu blană lucioasă, care i se strecurase imediat printre picioare.

-Aşa îşi întâmpină ea clienţii, cu prea mult entuziasm, o scuză Benny râzând.

-Am fost aici acum vreo două săptămâni şi ţin minte că am văzut pe undeva o gravură cu un înger. Însă nu mai ţin minte cum se cheamă sau cui îi aparţine lucrarea, zise Doru, rotindu-se nehotărât prin încăpere.

-Sigur, încă o mai am. Despre Melancolia trebuie să fie vorba. E însă doar o reproducere după celebra lucrare a lui Dürer. Imposibil să nu fi auzit de ea, e foarte controversată. De-a lungul timpului s-au emis tot felul de opinii asupra semnificaţiei ei. În timp ce vorbea, bătrânul scoase gravura înrămată de pe unul din rafturi şi o înmână vizitatorului său matinal. Doru se uită la ea cu atenţie, parcă pentru a-şi confirma încă o dată ceea ce ştia deja.

Din păcate, reproducerile contemporane ale acestei gravuri ies întotdeauna în nişte tonuri ceva mai întunecate decât cele ale originalului, chiar dacă materialele şi tehnica au evoluat în acest timp. Totodată, şi chipul îngerului e mai posomorât decât în originalul gravat de Dürer. E o mică diferenţă de expresivitate, dar un ochi atent o poate observa, spuse anticarul, bătând uşor cu degetul în geamul de sticlă ce acoperea gravura prinsă în passe-partout.

-Spuneaţi că e controversată, dar în ce sens, mai exact?

-În toţi aceşti ani, printre atâtea obiecte vechi şi lucrări de artă, ajungi să devii curios fără să vrei. În plus de asta, trebuie să cunoşti totul despre obiectele pe care doreşti să le vinzi. Am căutat şi eu, la fel ca atâţia alţii, o posibilă explicaţie. Dacă ştii să le identifici, poţi găsi în gravura lui Dürer o sumedenie de simboluri: alchimice, mistice, unii ar spune că şi masonice, toate fiind dispuse pe mai multe nivele de interpretare. Eu cred că Melancolia e o ilustrare a sfârşitului lumii. E surprinsă foarte bine graniţa dintre finalul care se pregăteşte şi noul început, dintre tristeţea pentru ceea ce a fost şi bucuria rezervată, pentru ceea ce va veni.

Priviţi aici! Clepsidra indică timpul care se scurge ireversibil, balanţa e reprezentarea Judecăţii de Apoi, clopotul e cel care va anunţa venirea Mântuitorului, iar îngerul înaripat are prinsă de brâu o legătură de chei, probabil cele de la Împărăţia Cerului. Drept dovadă că Dürer poseda şi un geniu matematic, pe lângă cel artistic, stă careul magic cu cele 16 numere ale sale, ce apare în colţul din dreapta – sus al gravurii. Oricum ai aduna numerele de pe liniile careului – pe verticală, pe orizontală, pe diagonală – chiar şi numerele din cele patru colţuri, împreună dau acelaşi rezultat, 34. Cele două căsuţe din mijloc, de pe ultima linie orizontală, ilustrează anul în care a fost efectuată gravura: 1514. Dacă inversăm 34, obţinem 43, adică fix vârsta pe care o avea Dürer în 1514. Dacă vrem să mergem cu interpretarea şi mai departe, putem observa că pătratul magic e guvernat de cifra 7, căci dacă adunăm între ele cifrele lui 34, obţinem numărul de peceţi, trâmbiţe şi potire menţionate în cartea Apocalipsei, care sunt, bineînţeles, exact 7. În fundal apare şi cauza care va genera Sfârşitul, pe care personajele din gravură, par să-l aştepte, resemnate. Unii experţi în arta lui Dürer susţin că ar fi o cometă, mie îmi pare mai mult ca o explozie de lumină la nivel cosmic. Oricare din cele două variante ar fi, se pare că soarta omenirii e pecetluită. Ar putea exista totuşi un sâmbure de speranţă – scara din lemn, care apare în centrul imaginii, reprezintă legătura dintre cele două planuri, cel pământesc şi cel ceresc. Ar putea constitui ea salvarea, o cale de scăpare de la calamitatea care ne ameninţă? Nimeni nu ştie cu siguranţă. Însă cel mai enigmatic element al gravurii rămâne obiectul situat la baza scării. E un bloc de piatră şlefuit, un poliedru. Mai precis, pare a fi un romboedru, cu două dintre vârfurile opuse trunchiate. Rolul său pare a fi legat cumva de cel al scării.

-Vă mulţumesc pentru explicaţii. În cazul acesta, chiar mă simt obligat să o cumpăr, spuse Doru, în timp ce se aplecă să mângâie vietatea întunecată, din care se vedeau numai cei doi ochi arzători.

-Perfect, dar să ştiţi că ea nu e de vânzare, arătă bătrânul către felina care începuse să toarcă zgomotos.

Râseră amândoi, apoi Doru ieşi din anticariat cu gravura sub braţ, împachetată cu grijă. Lumina puternică de afară îi spori senzaţia de confuzie. Soarele era deja sus pe cer. Nici nu realizase când trecuse timpul. I se părea că toate clădirile întâlnite în cale îşi întretaie umbrele în complexe unghiuri ascuţite, spre a forma pe trotuar o geometrie aparent de neînţeles, exact ca în capodopera lui Dürer. Trecu pe lângă Universitate şi se opri pentru o clipă în dreptul unui pâlc de cireşi japonezi din vecinătatea acesteia. Privi la florile roz care încărcau ramurile şi se gândi că tristeţea pe care acestea o inspiră nu e cea a viitoarei lor risipiri, ci intuiţia că maxima lor înflorire e începutul declinului – două momente ambigue, greu de separat, precum plăcerea difuză a melancoliei. Dürer surprinsese aceasta îngemănare în chip desăvârşit.

Toate informaţiile pe care le aflase în ultimul timp, începeau acum să se lege, ţesându-se minuţios şi complex, precum o pânză de păianjen. Iar în mijlocul ei stătea prins un singur lucru: cel care fusese cărat de elefanţii lui Hannibal, în timpul celui de-al doilea Război Punic, pentru a-i asigura acestuia succesul în nebuneasca trecere peste culmile Alpilor; cel obţinut cu mari sacrificii omeneşti, în urma unor aprige lupte cu maurii, fiind predat apoi Papei Silvestru al II-lea, pentru a-i proteja pe creştini de mânia Celui de Sus, în faţa Apocalipsei eşuate a anului 1000; în fine, acelaşi obiect care apărea în Londra anului 1665, adus în mare taină, pentru a scăpa oraşul de cumplita ciumă. În îndelungatul lui itinerariu, artefactul de piatră îi legase pe oameni într-o credinţă comună, de nestrămutat, fiind catalizatorul unei reacţii în lanţ, ce schimbase vieţi. Fără a cunoaşte istoria îndelungată a pietrei, intuiţia îi spunea lui Doru că în spatele muchiilor tăiate ireal de fin şi al unghiurilor calculate cu atâta precizie, ar putea sălăşlui însăşi perfecţiunea lui Dumnezeu.

Străbătu hotărât cele câteva sute de metri care-l despărţeau de Curtea Domnească. În câteva clipe, nori negri se strânseră pe cer, ameninţând trecătorii de la distanţă. În locul unde fusese descoperit poliedrul de piatră, pământul încă reavăn era proaspăt nivelat. Întrebă pe taxatorul de bilete de la intrarea în muzeu ce se întâmplase cu el, dacă nu cumva fusese dus în vreun loc special din incinta curţii pline de ruine, pentru a fi expus publicului. Paznicul îl privi circumspect şi dori să se asigure mai întâi că nu e vreun jurnalist în căutare de scandal. Răspunsul pe care i-l dădu mai apoi, îl descumpăni. Fusese furat. Doru îşi muşcă buza de jos, într-un gest necontrolat de neputinţă şi revoltă. Existau doar bănuieli neconfirmate. Cei care-l sustrăseseră în miez de noapte, se pare că-l luaseră doar pentru a-l utiliza în construcţii, căci la ce altceva le-ar fi folosit un simplu bloc de piatră, fără vreo valoare intrinsecă, atâta timp cât nici măcar arheologii nu apucaseră să-i facă vreo evaluare…

Se întoarse pe călcâie fără a mai spune nimic. O ploaie violentă se iscase. Îşi îndesă sub pardesiu pachetul cu reproducerea, pentru a o proteja. Stropii grei întorceau punitiv către pământ tot dezgustul strâns în cer pentru cei de jos. Fulgere furioase păreau că se unesc într-o lumină ce creştea gradual în intensitate. Şi potopul biblic tot aşa începuse, cu un singur avertisment firav, ce li se păruse tuturor o absurditate, îşi spuse Doru. Nu grăbi însă pasul, ci lăsă ploaia să-i şteargă ultimele urme de regret şi frică. Privi către lumină cu ochii larg deschişi. Ştia deja că nu un bloc de piatră avea să salveze lumea, ci speranţa.

Daniel Dorosan

„A story is not something of this world. A real story requires a kind of magical baptism to link the world on this side with the world on the other side.” (H.M.)