Primul contact (fragment Liftul)

După ce am ieşit din birou, luînd-o agale pe coridor, la un pas în urma domnului Iosifescu, am trecut la un moment dat prin faţa unei uşi întredeschise, unde l-am văzut pe ochelarist discutînd aprins cu doi colegi – administratorii de reţea, probabil. Toţi trei aveau nişte mutre acre, şi erau şi-un pic transpiraţi, dar domnul Iosifescu părea încîntat să-i vadă aşa puşi pe treabă.
Singurul spaţiu fără uşi de pe coridor, aparţinea unui balcon al scărilor, de la marginea căruia porneau descendent, în spirală, nişte trepte din marmură albă, încadrate de o balustradă adiacentă, de lemn masiv. Cînd am vrut să mă îndrept în direcţia lor, domnul Iosifescu m-a oprit, explicîndu-mi că la ora aceea scările erau de obicei proaspăt spălate şi era de preferat să folosim liftul, dacă nu voiam să sfîrşim la urgenţă.
“Dacă ţi-e scris să ajungi la urgenţă, oricum ajungi!” am murmurat.
Uşile s-au deschis imediat ce-a apăsat pe buton şi, după ce a împins la o parte un grilaj incredibil de demodat, am fost surprins să constat că înăuntru, în stînga, pe un scăunel, se afla aşezat un liftier. Interiorul imensei cabine era cam prost luminat, iar pereţii erau tapisaţi într-o catifea galbenă, cam de nuanţa muştarului. Singura explicaţie pentru supradimensionarea aceea, fără rost la o clădire de numai şase nivele plus parter, putea fi dacă pe vremuri liftul fusese folosit pentru transport de marfă, şi parcă vag chiar îmi aminteam de existenţa unui vechi depozit ultra central, pe vremea cînd mergeam cu mama de mînă spre cofetăria de lîngă teatrul de păpuşi.
“Înainte, liftul ăsta era mai tot timpul defect, iar dacă funcţiona, nu-l găseai niciodată la etajul trei. Oriunde, dar nu la trei! Lucrurile s-au mai schimbat de cînd avem liftier.”
Auzind aceste vorbe de laudă, liftierul s-a înroşit de plăcere apoi, fără să i se spună nimic, a apăsat pe S3. Avea atitudinea unui şofer de limuzină care ştie perfect cum să se facă plăcut de clienţi. Decorul jalnic al liftului nu-i oferea cine ştie ce ocazii de a-şi arăta servitudinea faţă de noi, şi totuşi, în acel scurt interval de timp a reuşit să o facă extrem de natural.
“Sîntem la nivelul doi… Trecem acum de nivelul unu… Încă trei etaje şi am ajuns… Acesta este S2, simţiţi cum s-a făcut deja mai răcoare? Iată ultimul etaj – capăt de linie, dacă îmi permiteţi o glumă… Daţi-mi voie să vă deschid uşile… Atenţie unde călcaţi, e un mic spaţiu acolo… Vă salut cu respect, numai bine!”
M-am întrebat cum de ştiuse să mă aducă la S3. Oare chiar era adevărat că toţi noii angajaţi începeau la etajul cel mai de dedesubt?
În faţa noastră se întindea un coridor lung, boltit, ca un tunel de cramă boierească, numai că în cazul de faţă cărămida era nouă iar podeaua era acoperită de o mochetă. Lumina gălbuie dădea senzaţia unui amurg la şes, într-o zi mohorîtă de toamnă. La fiecare cîţiva metri, în perete se găsea cîte-un intrînd, luminat de un bec roşu, iar cînd treceai prin dreptul lor, observai nişte stingătoare de incendiu, fiecare perfect aranjat în fanta sa, cu eticheta de verificare spre exterior. Aerul era umed ca la metrou şi parcă te aşteptai în orice clipă să te picure din tavan, cum se întîmplă în staţia de la Piaţa Romană. Temperatura era cu cel puţin cincisprezece grade mai coborîtă decît afară. Mi-era frig şi mi-a dat prin gînd să îmi cumpăr un polover decent, cu anchior. Cum reuşea femeia de servici să cureţe pe aici, în rochia ei subţirică şi scurtă? Mi-a fugit gîndul şi la Eva: ce făcea ea oare în timp ce eu mă plimbam de nebun cu liftul sau pe coridoarele firmei, dar fără să uit nici o clipă cel mai important lucru: că ea exista.
“Ştiu ce-i în capul tău acum. De ce liftier, cînd e o meserie care nu mai există decît în parcurile de distracţie sau hotelurile cu tradiţie? Dacă îţi spun motivul adevărat, o să-ţi dai seama cît de demodat sînt. E vorba, în primul rînd, de estetică. Cum crezi că arăta liftul ăsta înainte să-i angajez liftier? Era trist, întunecat… o biată cutie urmărindu-şi itinerarul monoton dintre etaje. Tu ştii ce mă deprima să iau liftul? Nici n-ai habar. Dar acum, parcă a prins viaţă. Ai auzit de feng shui, nu? Despre asta e vorba. Armonia locului în care trăiesc oameni, iar armonia e creată de flori, lumini, orientare în spaţiu… Liftul reprezintă totuşi un caz special, nu prea ai cu ce jongla şi singura soluţie a fost să aduc un suflet. Un papagal ar fi murit imediat, deci firesc, următorul gînd a fost să angajez un liftier şi întîmplarea a făcut să dau peste cineva care iubeşte ascensoarele. Mi l-a recomandat amicul unui nepot. Omul nu ştie să facă altceva şi cînd spun nu ştie, nu ştie! Toată viaţa a reparat lifturi, dar acum oamenii nu mai au bani de revizie tehnică, de întreţinere, de reparaţii capitale nu mai spun. Puteam să-l las pe drumuri? I-am spus: dragule, avem un singur lift – ce poţi să meştereşti zi de zi la un singur lift? – dar dacă vrei, te pot angaja liftier. Iniţial nu a vrut, îi era cam jenă de ce vor spune foştii lui colegi, dar în final a căzut de acord, după ce a văzut descrierea jobului, unde l-am trecut ca menţinere aparatură de transport vertical şi manipulare de persoane.”
În timp ce îmi relata povestea de angajare a fostului reparator de lifturi, am trecut pe lîngă o maşină de copiat, care printase nenumărate foi, atît de multe, încît jumătate dintre din ele căzuseră pe jos, unele cu faţa în sus, altele cu faţa în jos, dar maşina continua să printeze. Deasupra ei era lipit un mare afiş al cărui anunţ pretindea că firma foloseşte exclusiv hîrtie reciclată.
La cîţiva metri după copiator, coridorul s-a terminat şi noi am intrat într-o încăpere în care am numărat nu mai puţin de opt sau nouă separeuri. Imediat în dreapta exista o singură încăpere propriu-zisă, cu pereţi şi uşă, unde, prin geam, se putea vedea o cafetieră, trei cuptoare cu microunde, un mic frigider, zahăr şi pahare de unică folosinţă.
“Ia-ţi o cafea şi fă-mi şi mie una cu frişcă şi puţin zahăr. Cafeaua este pe gratis, din partea firmei.” m-a îndemnat domnul Iosifescu.
Pînă am găsit cutia de frişcă în frigider şi am pregătit cafelele, a lui dulce, a mea amară, domnul Iosifescu dispăruse. M-am învîrtit puţin în jur, căutîndu-l, dar el chiar dispăruse de-a binelea, aşa că am revenit lîngă cafetieră. Mă simţeam stingher şi crispat la gîndul că, inevitabil, în curînd voi întîlni alţi necunoscuţi – noii mei colegi de birou. Nu mă simţeam în stare să inoportunez pe cineva; parcă mai uşor îmi venea să explic repede la tablă convergenţa unei serii geometrice decît să deranjez vreuna din persoanele de dincolo de paravane pentru a-mi explica situaţia şi cum ajunsesem acolo. În plus, am realizat că nici măcar nu apucasem să intru în posesia legitimaţiei cu poză, iar asta mă făcea să mă simt şi mai vulnerabil. Singura mea legătură cu exteriorul fusese domnul Iosifescu, iar el dispăruse.
După vreo zece minute şi ambele cafele golite – a mea şi a domnului Iosifescu – am prins destul curaj cît să explorez cu prudenţă acel subsol, aşa numitul S3. Ce am găsit ciudat din start, era curentul puternic ce se pornise la un moment dat: l-am simţit prin păr, pe faţă dar mai ales în nări, ca pe briza unui lac mucegăit. A durat cîteva secunde şi a încetat la fel de brusc cum începuse. Concomitent, se auzise şi o vagă huruială ca de început de cutremur, dar nimic mai mult: huruiala încetase o dată cu fluxul de aer. Nimeni nu părea să le dea vreo atenţie, nici huruitului, nici fluxului de aer umed (din moment ce nu văzusem figuri contrariate apărînd de după paravane).
Trecînd pe lîngă aceste separeuri – pe care instantaneu le botezasem cuşti – i-am spionat discret pe cei aplecaţi acolo, absorbiţi, după cum se vedea, de ecranele computerelor. Separeurile formau conturul unui dreptunghi, cam de mărimea unui teren de tenis la dublu, şi avea laturile mici complet închise de paravane, adică fără spaţii de acces. De-a lungul uneia dintre laturile mari, am numărat patru cuşti ocupate de bărbaţi, urmate de trei neocupate, iar în ultima se găsea o femeie – toţi patru poziţionaţi cu spatele spre mine. La capătul laturii diametral opuse, se găsea o uşă dublă întredeschisă, prin care m-am strecurat repede, fără să-i mai spionez şi pe stăpînii cuştilor dispuse acolo.
De partea cealaltă a uşilor duble se afla un antreu care cuprindea o toaletă, un automat de Coca-Cola şi trei fotolii, dispuse în semicerc lîngă o mică etajeră. Pe etajeră erau împrăştiate nişte reviste de grădinărit. Apoi holul se îngusta şi ajungea iarăşi la dimensiunea unui culoar, ce ducea spre acelaşi lift cu care venisem. Pe cel de-al doilea culoar, nu se afla nimic în afara unei copii după Salvador Dali, prinsă la colturi în patru pioneze ruginite. Un copac fără frunze, pe ale cărui ramuri atîrnau – parcă la uscat, inerte, pictate asemeni unor cîrpe – trei ceasuri mari, de perete. Fondul cerului era roşu-vineţiu. Fără să-mi pot explica de ce, tabloul mi s-a părut extraordinar de potrivit nu numai cu acel subsol, dar şi cu starea mea generală de spirit.
Am chemat liftul, dar liftul nu a venit. L-am strigat încet pe domnul Iosifescu, a fost mai mult o şoaptă, un geamăt neputincios pe care nimeni nu-l putea auzi, aşa că nimeni nu a venit.
Cînd am apăsat a opta sau a noua oară pe butonul elevatorului, din spate am auzit o voce feminină:
“Dar tu, dacă nu mă înşel, trebuie să fii noul angajat!”
M-am răsucit ca s-o întîmpin pe posesoarea vocii ce mă chema atît de plăcut. Era o doamnă grasă, mai în vîrstă ca mine, îmbrăcată în pantaloni de stofă, largi, şi pulover negru, cu nasturi. Am făcut prezentările dar, ca de obicei, după cîteva secunde am realizat că nu-i reţinusem numele. Fusese Ana, Andra sau Anca?
Ana, Andra sau Anca m-a condus înapoi pe primul coridor. Se întorcea din drum special pentru mine şi cred că din cauza asta mergea uimitor de repede pentru o femeie de talia ei.
“De dimineaţă mi-am spus: astăzi, fie ce-o fi, plec devreme. Plec devreme, că nu se mai poate… La cinci nu mă mai prinde nimeni aici! Şi uite… E cinci şi cinci! Dar te las pe mîini bune. O să-ţi placă atmosfera. Toţi sîntem noi pe palier. Eu sînt cea mai veche din S3, lucrez aici de trei ani. Dar ce înseamnă trei ani, comparînd cu unii de la etajul trei, care sînt la firmă de vreo cincisprezece ani! În S3 ne înţelegem de minune. O să vezi… nu există şef direct… Atîta vreme cît îţi faci treaba, nu trebuie să dai raportul la nimeni. Te las aici!”
Ne-am oprit în dreptul unui separeu.
“Măi zelosule, opreşte-te o secundă, te rog. Ai tu timp de micuţul ăsta? E nou, măi! Vezi ce simpatic şi tăcut e? Hai introdu-l tu pe aici, că eu mă grăbesc. V-am pupat, pe mîine!”
Am dat mîna cu acel tip, dar el numai zîmbea şi-mi asculta scuzele. De emoţie începusem să mă bîlbîi puţin şi în ciuda curentului tăios care reîncepuse să bată, mă luaseră toate transpiraţiile.
“De la ce-i huruiala asta?” am întrebat, ca să-l fac să vorbească.
“E metroul. Trece pe la nici o sută de metri de noi, cam o dată la zece minute.”
“Şi nu prezintă nici un pericol?”
“Da de unde! Să vezi ce repede s-au obişnuit unii! – iar dacă te deranjează zgomotul, poţi să-ţi pui dopuri în urechi, cum fac şi eu. După ce-l auzi de vreo cincizeci de ori, ştii că e cam timpul să pleci acasă, adică ţi-ai făcut programul zilnic, în afară de cazul în care devii prea absorbit de ce faci şi nu mai auzi nimic, cum mi se întîmplă mie.”
Apoi mi-a explicat că nimeni nu-i mai spune pe nume; din cauză că termină proiectele cu mult înainte de data limită şi lucrează la cîte două-trei deodată, ceilalţi colegi l-au numit Zelosul. M-a condus la biroul meu, care se învecina cu al lui. Ne despărţea doar un paravan. Locul meu era pustiu. Un scaun de birou şi o tăblie ieftină din lemn presat, destinată monitorului. Atît.
Zelosul mi-a explicat că în afară de el, care lucrează de obicei pînă tîrziu, toţi ceilalţi erau momentan pe picior de plecare, şi din acest motiv era mai indicat să mă introducă grupului în ziua următoare. Mi s-a părut un plan rezonabil, mai ales că şi eu voiam să plec cît mai repede.
“Pe cine ai cunoscut pînă acum?”
Am menţionat toate persoanele pe care le întîlnisem, în ordinea firească, am început cu portarul, domnul Iosifescu, femeia de servici, tipul de la IT, liftierul şi doamna grasă, îmbrăcată în negru.
“…iar ultimul eşti tu!” am încheiat enumerarea.
“Eşti norocos. Eu nu l-am întîlnit pe domnul Iosifescu în primele cinci luni de angajare.” a oftat. “Nimeni nu ştie să descurce iţele firmei mai bine ca el. De fapt cred că e singurul care are o viziune de ansamblu asupra proiectelor. Noi, ceilalţi, lucrăm pe bucăţele, dar el are o pregătire vastă. Face acum şi-un MBA la o universitate americană, e adevărat prin corespondenţă, dar orişicît… Ţi-a spus că vorbeşte cursiv trei limbi? La engleză este uimitor de înzestrat de la natură: poate să imite la fel de bine accentul englezesc, pe cel new-yorkez şi pe cel scoţian, după bunul plac. L-am auzit chiar eu odată, cînd spunea un banc.
Colegul din dreapta ta e plecat în concediu. Hai să vezi şi biroul meu, vino pe partea cealaltă.”
Nu era nimic de văzut la biroul lui. Hîrtii peste tot, grafice, am recunoscut nişte ecuaţii cu derivate parţiale, mîzgălite cu carioca pe o tăbliţă albă, agăţată de paravan. Pe birou avea un monitor conectat la laptop, în paralel.
“Nu-mi place să mă chiorăsc în ecrane minuscule, prefer să mă uit la monitor, care arăta acelaşi lucru – dar uite ce rezoluţie are!”
“Aşa foloseam eu cu un amic, pe vremuri, cînd numai ce apăruse Battlefield 2 şi jucam unul contra altuia. Ca să nu ne dăm cap în cap, am montat un monitor extra în paralel, cît să ţinem distanţa, dacă înţelegi ce vreau să zic.” am glumit, încercînd pe cît posibil, să mă pun bine cu el.
“Ştii că mi-ai dat o idee? Hai că îţi împrumut monitorul meu! Pînă îţi instalează ăştia de la IT computerul şi ţi-l leagă la reţea or să treacă vreo două săptămîni.”
“Merci, dar nu cred că… Nu văd ce aş… Doar sînt în paralel, nu? În fine, nu mi se pare că se merită efortul pentru două zile. Poimîine se pare că o să fiu conectat. Aşa mi s-a spus. Chiar nu văd de ce n-aş aşte…”
“Să crezi tu. De frica domnului director, oamenii promit orice, dar de cele mai multe ori dînsul este prea ocupat să urmărească dacă promisiunile au fost respectate. Vorbesc bineînţeles, de cele minore, cum ar fi cea care ţi-a fost făcută ţie, şi care nu poate afecta în nici un fel munca de cercetare.”
Eu eram prea încurcat de cele auzite ca să mai spun ceva, dar el a continuat şi mai însufleţit:
“Uite cum o să facem. E foarte simplu. Cînd vezi pe ecran lucruri pe care nu le înţelegi – munca mea de cercetare e foarte abstractă – pur şi simplu închizi monitorul. Dar din cînd în cînd verific ştirile, wikipidia, vremea, cnn şi atunci poţi să te uiţi şi tu cît vrei. O să vezi: paradoxal, aici în subsol, unde nu vezi lumina soarelui, eşti tentat să verifici vremea la fiecare cinci minute, de parcă ar putea să te ningă, să te plouă…”
L-am refuzat categoric, deşi mă întărîtase cu afirmaţia că n-aş înţelege nimic din munca lui de cercetare, pe care o rostise cu un soi de aroganţă.
“Uite, o să te atenţionez cînd intru pe internet, aşa e mai bine?”
A dispărut după paravanul separeului.
“Merci, dar nu prea obişnuiesc să stau pe net”, am minţit. “Şi chiar dacă aş vrea, am internet mobil rapid la smartphone.”
“Poţi să ai. Aici nu există semnal. Dacă nu crezi, verifică!”
Vocea răsuna de data asta de undeva de sub birou.
Mai repede decît puteam să reacţionez, îmi pusese monitorul pe birou. Apoi a dispărut pe dedesubt, ţinînd nişte cabluri. Pînă să apuc să protestez, deja conectase monitorul la laptop, dar cînd a încercat să iasă înapoi, pe partea lui a dat cu capul în marginea colţului de la sertar. Imediat a început să înjure.
“Altarul şi anafura mă-sii. Arhanghelii şi cristelniţa mă-tii de birou prost, făcut în Asia!”
Îmi venea să intru în pămînt de ruşine. Din moment ce se lovise încercînd să mă ajute pe mine, mă simţeam răspunzător pentru umflătura care-i creştea în frunte. Am alergat la frigider grăbindu-mă să revin cu cîteva cuburi de gheaţă, dar cum nu găsisem nicăieri o pungă, toate cuburile alea îmi alunecau printre degete ca nişte peştişori nebunatici şi batjocoritori. Ştiam multe bancuri cu peştişori, cel mai bun era cel cu peştişorul de aur şi ţăranul – mă întrebam dacă ar fi fost potrivit să-l spun ca să-i mai abat gîndurile de la nenorocitul ăla de cucui – dar chiar atunci a apărut un alt tip care avea un zîmbet mucalit, sigur pe el, genul de om descurcăreţ care ştie cum să iasă cu bine din orice situaţie.
“Dumnezeule, ce-i gălăgia asta? Şi atîtea blasfemii din gura marelui cercetător şi autodidact? N-am ştiut că un singur om de ştiinţă poate face mai multă zarvă decît un cîrd de vrăbii. Zelosule, am un algoritm de rezolvat şi dacă nu mă laşi să mă concentrez, tot la tine o să ajungă şi ăsta, să ştii!”
“Ce algoritm?” a întrebat Zelosul, brusc interesat, părînd să uite un moment de cucuiul care continua să se umfle văzînd cu ochii. “Conceptul de bază l-a trasat Ana sau cine?” a ridicat iar vocea Zelosul, încercînd să acopere huruiala. Vîntul rece şi umed ne flutura părul la toţi trei, al meu şaten, al lor brunet.
“Ei, pe naiba! Eu l-am trasat, nu ea!” a declarat noul apărut. “Conceptul ei este să vină tîrziu şi să plece devreme, ăsta e conceptul ei.”
“Eu îţi dau dreptate! Da-da. Aici subscriu şi eu!” a spus cineva de pe rîndul opus.
Cînd m-am răsucit să localizez vocea, care venea de undeva de sus, ca dinspre un difuzor montat într-un colţ al camerei, am văzut un cap împodobit cu-o pieptănătură modernă, zburlită cu gel şi aproape atingînd tavanul; arăta ce mai încoace şi încolo, exact ca un balon cu helium scăpat din mînă, mai ales că lunganul îşi ţinea gîtul un pic înclinat într-o parte.
S-au întrerupt amîndoi, surprinşi să observe acolo o prezenţă nouă, probabil că destul de neaşteptată. La mine se uitau. În palme încă ţineam rămăşiţele cuburilor scoase de-un minut, cu care tot nu ştiam ce să fac. Mîinile mi-erau ude şi în curînd urma să fac cunoştinţă cu ei. Deabia atunci am observat că între biroul meu şi al vecinului plecat în concediu, se aflau trei ghivece de asparagus aşezate pe un postament. Direct pe podea mai era şi-un ficus mic. Am lăsat gheaţa să alunece uşor într-unul dintre ghivece. Cum tăcerea devenea tot mai apăsătoare, am aruncat o privire spre Zelos, dar el îşi abătuse toată atenţia asupra cucuiului; îl tot pipăia şi-l tot tampona cu grijă, pe margini, de jur împrejur, încercînd să estimeze situaţia, atent în acelaşi timp să nu-şi facă singur mai rău. Brusc, n-am mai suportat şi m-am hotărît să întrerup chiar eu liniştea:
“Un ţăran sărac se plimba pe-o plajă cînd, la un moment dat, vede zvîrcolindu-se pe nisip, un peştişor de aur. Măi ţărane, îl imploră peştişorul, ia-mă în palmele tale bătătorite de muncă, mari cît nişte lopeţi, şi aruncă-mă înapoi în mare; îţi promit că-ţi voi îndeplini în schimb orice dorinţă!
Pe cine, paştele mă-tii faci tu ţăran, mă! zise ţăranul supărat, în timp ce-l strivi pe peştişor cu sandaua, ca pe-un chiştoc.”
M-au examinat atent, mai mult miraţi decît amuzaţi.
“L-a omorit în loc să-l arunce înapoi în apă şi să-i ceară orice-şi dorea el după aia!” am explicat, cu gura pînă la urechi, într-un rictus cam forţat. L-am privit iar pe Zelos şi chiar mă pregăteam să mă prezint singur, cînd el a renunţat să-şi pipăie cucuiul, realizînd probabil că îi făcea mai bine să nu se mai gîndească deloc la acel incident:
“Oricum, n-am nimic de ascuns, de-aia îţi şi împrumut monitorul.”
Deabia după aceea m-a prezentat celorlalţi doi, dar nu a fost nimic formal. Pur şi simplu le-a spus că eu sînt “tipul cel nou” şi că mi s-a oferit deja biroul de lîngă el. În timp ce dădeam mîna cu ei, au mai apărut trei bărbaţi şi două femei – toţi cu vîrste cuprinse între treizeci şi patruzeci de ani, toţi foarte binevoitori.
S-a produs un fel de busculadă în care toată lumea vorbea în acelaşi timp dar nimeni nu prea ştia ce să zică.
“Hai să facem o poză de grup! Neapărat să facem o poză de grup, chiar acum!” a spus în cele din urmă una din doamne, pe un ton insistent ce nu concepea posibilitatea unui refuz.
Ne-am aranjat repede, cineva a pus o cameră foto pe un trepied, altcineva a strigat “brînză”, toţi am rîs, dar camera nu a funcţionat decît la a patra sau a cincea încercare, cînd nu mai rîdea deja nimeni. Grupul s-a risipit mai repede decît se formase, şi am observat că majoritatea se folosiseră de ocazie ca s-o şteargă pe culoarul dinspre lift.
Numai doamna iubitoare de instantanee fotografice a revenit ţinînd în mînă o poză mai veche.
“Ce mult o să-ţi placă peste ani această amintire din prima zi de serviciu. Mie o să-mi mulţumeşti atunci. În biroul ăsta fiecare are cîte una. Ia uite-te cum arătam eu acum doi ani: ce grăsună veselă eram în prima zi şi cum arăt acum. Mă buşeşte şi rîsul, zău aşa.” a spus, atinsă probabil de-un fior vesel de melancolie.
“Nu mai vrei încă una singur, lîngă ficus? În cîţiva ani, dacă nu uiţi să-l uzi, o să se facă cît un baobab şi-atunci o să-ţi placă să ai o poză din care să observi diferenţa.”
“Eu aş fi mulţumit şi dacă se face cît tine!” a spus Zelosul şi toată lumea s-a pornit să rîdă, mai puţin eu, care încercam să stau în banca mea şi să nu-mi fac vreun duşman din prima zi de servici. M-am abţinut atît de tare încît mi-au dat lacrimile. Mi le-am şters pe furiş, ca să nu creadă cineva că aş fi putut fi emoţionat din cauza acelei fotografii de grup. Totuşi, parcă mă şi vedeam peste cîţiva ani, exact cum prevăzuse ea, pozînd din nou alături de micul ficus – devenit între timp ditamai planta, cu vîrful pînă la tavan. Parţial, cred că şi doamna a simţit ceva din starea de care fusesem cuprins, pentru că a insistat să-mi mai facă o ultimă poză.
“Îndreaptă-ţi puţin cocoaşa aia, ce faci!? Mi-am dat seama că tu nu eşti dintre cei care dau prea multă importanţă pozelor, dar ai grijă: aşa cum ieşi acum, aşa o să rămîi, ani de zile după aceea. N-o să mai poţi schimba nimic.”
Aşa că am făcut încă o dată tot posibilul să apar cît mai fotogenic, i-am mulţumit, mi-am luat la revedere şi m-am alăturat următorului grup care se îndrepta spre lift. Ca să coboare liftul la S3, trebuia scanată mai întîi legitimaţia electronică şi deabia după aceea apăsat butonul de chemare.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.