Cocuța Leucuța strikes (again)

E joi dimineață. Abia am ajuns la birou. Un șir lung de colegi cu fețe descompuse intră în bucătăria departamentului. Un alt șir de colegi cu fețe recompuse și ținând cești de cafea în mâini, iese afară din bucătărie.
Pornesc calculatorul și mă trântesc pe scaun. Va fi o zi lungă. Tocmai m-am întors dintr-un mini-concediu de cinci zile, așa că am de recuperat ultimele trei zile de lucru. Am vreo 300 de mailuri necitite. Mă așteaptă niște rapoarte încâlcite și probleme cât văd cu ochii.
Oftez. Mobilul începe să îmi vibreze în buzunar. Îl scot și răspund. E Oana.
– Cred că s-a stricat centrala, mă anunță ea sec.
– Păi de unde știi ?
– Nu mai dă căldură.
– Cum adică nu mai dă căldură ?
– Înainte dădea, iar acum nu mai dă.
– Așa, pur și simplu ?
– Pâlpâie un beculeț portocaliu. E o eroare.
– Aha.
– Am telefonat tehnicianului. A spus că o să treacă pe aici după-masă, să se uite la ea.
– OK, deci suntem pe drumul cel bun.
– Sper, zice Oana. – E frig ca dracu în casă !
Mi s-a părut și mie că era cam frig când m-am ridicat din pat, dar nu i-am dat atenție. Zic:
– Bea un ceai și bagă-te în pat. Așteaptă meșterul !
– Ți-e ușor să vorbești. Voi aveți căldură la birou.
– Eh, nici aici nu-i ușor. Ce face mâța ?
– Cocuța e pe aici pe undeva …
Îmi dau seama că o caută cu privirea. Apoi aud:
– Cocuța, ce faci acolo ? Cu ce te joci ?
Aștept. Oana întreabă mâța:
– De unde ai asta ? Hm ?
– Ce e ? Cu ce se joacă ?
– Nu știu ce e, o bucată de plastic, ca un capac. Mă rog.
Aud sunetul unei pungi, apoi Oana zice:
– Te las. Treci la treabă !
– Sună-mă după ce rezolvi cu centrala.
– Bine.
Mă întorc la cele 300 de mailuri necitite. S-au făcut 312 între timp. Zilele astea nu mă pot nici întoarce pe scaun fără să îmi intre vreo 5 mailuri.
Ziua trece mai ușor decât aș vrea să recunosc. Se face ora de plecare. Oana mă sună iarăși:
– A fost tehnicianul pe la noi.
Din tonul ei îmi dau seama că veștile nu sunt bune.
– Și ce a spus ?
– Că nu știe care e problema. Nu avea la el piesele necesare să facă toate testele. A spus că se întoarce mâine.
– Mâine ? Păi și noi ce dracu facem până atunci ? Cum e pe acasă ?
– Într-un cuvânt: cool.
Pufnim amândoi în râs. Cât de rău poate fi ? E totuși aprilie. Final de aprilie. Nu ar trebui să fie prea rece. Și, în mod normal, nici nu este. Dar pentru a crede asta, trebuie să faci abstracție de faptul că în ultima săptămână a nins în aproape toate zonele țării.
Ajung acasă. Mâța mă întâmpină veselă și curioasă. Cocuța. O iau în brațe și o smotocesc câteva clipe:
– Cocuța, ce ai mai făcut tu azi ? Hm ? Ce planuri mai ai ?
Ea îmi apucă degetul mare cu lăbuțele și începe să îl muște și să îl lingă. O las jos.
Oana e ascunsă pe sub pături, înfășurată în halatul de baie. Își ridică fruntea și zice:
– Tu ești ?
– Nu, te înșeli. Nu sunt eu.
– Știi că nu am mai făcut baie de ieri ?
– Cine te oprește ?
– Faptul că apa de la duș are 5 grade, iar în apartament sunt 10 grade ! zice ea iritată.
Își trage pătura peste cap. Mă urc peste pătură și o descopăr. Încerc să fiu spiritual, dar adevărul e că frigul din casă m-a cam pătruns și pe mine.
– Hai să ieșim la alergat ! propun eu. – Să ne încălzim puțin !
– Cară-te de-aici cu prostiile astea ! țipă la mine.
Oana nu se împacă prea bine cu frigul, mai ales când trebuie să doarmă cu el.
– Hai, mă ! insist eu și mă zvârcolesc prin pat.
Oana râde:
– Bă, văd că ești viteaz, nu glumă ! Sunt curioasă cât de bine reziști la dușuri reci.
Și atunci realizez că eu chiar trebuie să fac un duș în seara asta. Oana stă în casă, nu pleacă nicăieri în perioada asta, dar eu merg zilnic la lucru. Și brusc ideea unui duș rece nu mi se mai pare chiar atât de amuzantă. În casă e frig. Mâța stă cocoțată pe noptieră și ne privește.
– Cocuța, ție nu ți-e frig, nu ?
Mă întind și o iau în brațe. Mă zgârie și mă mușcă ușor, dar o strâng tare la piept.
– Dacă mâța asta mică nu suferă, noi de ce naiba suferim ? întreb eu privind pisica.
– Mâța are blană. Câteva grade în minus nu înseamnă mare lucru pentru ea. Mi-e foarte frig. Poți urca în pod să aduci aeroterma ?
– Ce aerotermă ?
– Aia pe care o aveam la birou.
– E mică. Nu încălzește deloc.
– În clipa asta aș încerca să mă încălzesc și la brichetă, dacă aș avea una. Dar nu am.
– OK, zic eu.
Urc în pod și caut aeroterma. Nu o găsesc. La coborâre pățesc măgăria: îmi agăț Levișii într-un cui și mi-i sfâșii într-un hal care mă face să conjur mulți oameni drepți din scripturi, și să conjug o mulțime de verbe care nu își găsesc locul aici.
– Unde e aeroterma ? mă întreabă Oana dintre pături.
– Aeroterma ? Nu știu, zic eu încercând să nu țip. – Dar dacă vrei să știi unde e un cui în care poți să îți agăți blugii noi, te pot ajuta.
Îmi dau jos blugii și frigul din cameră își înfige dinții în carnea mea. Cocuța mă privește cu lene. Arunc blugii într-un colț și rămân în picioare. Oftez cu mâinile în șold.
– Băga-mi-aș picioru’ ! Chiar îmi plăceau blugii ăștia !
– Uite, zice Oana.
Îmi întorc privirea spre ea. Răsuflă aburi spre tavan. Ne privim deznădăjduiți. Trag pe mine o pereche de pantaloni și zic:
– Ies să alerg.
– Faci duș rece ? zâmbește ea malițios.
– Pe dracu ! Merg la Răzvan.
– Stă la trei străzi distanță.
– Și ?
Ridică din umeri:
– Doar ziceam și eu, așa.
Alerg vreo oră. Când mă opresc, toate hainele mele sunt umede. Îl sun pe Răzvan:
– Omule, pot face un duș la tine ?
– Păi ?
– Mi s-a stricat centrala.
Râde:
– Hai, te aștept.
Mă întâmpină în ușă și zice:
– Oana unde e ?
– Acasă, zic eu, ridicând din umeri. – De ce ?
– Păi ea nu trebuie să se spele ? Am crezut că veniți în echipă. Cu mâță cu tot. Ce mai face Cocuța ?
– Mâța e bine. N-are nicio grijă. Oana sare peste duș astăzi.
– Aha. OK.
Mă întorc acasă zgribulit de frig. Afară bate un vânt crunt. Mă bag în pat și adorm. Mâța sare peste plapumă toată noaptea, urmărind spectre inexistente. De vreo două ori îmi aduce o mingiuță de cauciuc. Vrea să i-o arunc, să o aducă înapoi. Iau mingiuța și o ascund. Mâța nu se potolește. Se cațără pe caloriferul rece, iar de acolo sare pe marginea pervazului. Se plimbă prin apartamentul întunecat și abia spre 3 dimineața sare în hamacul ei și atunci se lasă liniștea.

E vineri dimineața. Ajung la lucru și găsesc doar vreo 40 de mailuri necitite. Progres, cum ar veni.
Pe la ora 10 mă sună Oana:
– Tehnicianul a spus că trece azi pe la noi, dar după ora 6. Trebui să fii aici.
– Tu unde vei fi ?
– Am niște treabă, trebuie să ies.
– OK, după birou vin direct acasă.
Și chiar asta fac.
Am închis-o pe Cocuța în dormitor. În general nu se împrietenește prea ușor cu străinii, așa că prefer să nu risc. Mi-e foame și aș mânca ceva, dar meșterul trebuie să pice dintr-o clipă în alta, așa că nu mă încumet. Nu îmi place să mănânc atunci când am oameni la lucru.
Se face ora 7 jumătate. Cineva bate, în sfârșit, în ușă. Deschid. Un tânăr la vreo 28 de ani, cu o geantă mare pe umărul stâng.
– Salut, zice el din întuneric.
– Salut, intră.
Își desface geanta și scoate de acolo tot felul de obiecte de plastic, de metal, cabluri, clești, aparate. Îl privesc. Se întoarce la un moment dat cu spatele la mine și îi văd despicătura bucilor ieșind din blugi. Este, într-adevăr, meșterul așteptat.
Desface niște cabluri și scoate din centrală o placă electronică. Pune alta în locul ei. Pornește centrala, dar nu se întâmplă nimic. Îi văd umerii căzând.
– Știi ce are ?
– Încă nu, răspunde el absent. – Credeam că e o problemă cu placa electronică, dar nu e asta.
– Ce ar putea fi ?
– Nu știu. Trebuie să iau pe rând toate componentele, să văd unde e buba.
– OK.
Mă privește pentru o clipă într-un fel ciudat, apoi se apucă de lucru. Înlocuiește ventilatorul. Nimic. Încearcă și filtrul de aer. Nici acela. Schimbă niște cabluri. Nada. Mie îmi ghiorăie mațele. Își pune mâinile în șolduri. Scoate un aparat și îl bagă în priză. Citește afișajul și fruntea i se încrețește.
– Ce e ?
– Ai avut căderi de tensiune în ultima vreme ? Sau probleme la rețeaua de curent ?
– Nu, deloc. De ce ?
– Păi nu ai 220 la priză.
– Cât am ?
– 215.
– Și crezi că asta ar putea cauza problema ?
– Posibil.
– Cred că mereu am avut probleme cu tensiunea. Aici, la mansardă, nimic nu merge la capacitate maximă. Nici presiunea la apă nu e mereu bună, iar tensiunea a fost mereu sub nivelul normal.
Dar tipul pare mulțumit de descoperirea lui. Subtil, începe să își adune jucăriile. Acțiunea de împachetare e întreruptă de mici gesturi prin care reasamblează centrala. Bagă un filtru în geantă, apoi atașează filtrul la centrală. Își adună hârtiile, apoi montează o parte din mască. Tot așa.
– Deci, care e verdictul ?
– Uite ce e: nu găsesc nimic în neregulă cu centrala. Am schimbat, pe rând, toate piesele care ar fi putut fi defecte, dar chiar și cu cele puse de mine, care funcționează, nu se întâmplă nimic.
– Deci centrala nu are nimic.
– Așa pare.
– OK, și atunci de unde vine problema ?
– Cred că de la tensiune.
Îl privesc neîncrezător.
– De la o diferență de 5 volți ? E posibil așa ceva ?
– Da.
– Nu are niciun sens ce zici, omule. Centrala asta funcționează așa de 5 ani. De ce s-ar fi hotărât abia acum că nu îi mai place la 215, și vrea neapărat la 220 ?
Tipul ridică din umeri și scoate un chitanțier.
– Nu știu.
Nu știe, dar are de gând să mă taxeze.
– Bun, dar cum rezolvăm problema ?
– Îți recomand să cumperi un stabilizator de tensiune.
– Stabilizator de tensiune ?
Sume cu multe zerouri mi se învârt prin cap.
– Da, confirmă el.
– Ce-i ăla ?
– E un aparat care își ajustează tensiunea la 220. Dacă e mai mică, o ridică. Dacă e mai mare, o coboară. Iar dacă trece de 250, o deconectează.
– Am înțeles. Cât costă ?
– Vreo 200 de lei.
– Și cine mi-l montează ?
– Tu.
– Cum ?
– E un aparat pe care îl bagi în priză, iar apoi bagi centrala în el.
– Atât ?
– Da.
Îmi întinde chitanța. 130 de lei. Mă întind să o iau când ușa de la intrare se deschide și intră Oana.
– Bună seara. I-ați dat de cap ?
Subtilă, ca întotdeauna.
Meșterul:
– Nu.
– Cum nu ?!
În încăpere se face brusc și mai frig decât e.
– Nu găsesc nimic în neregulă cu centrala.
– Deci funcționează ? întreabă Oana.
– Nu.
– Păi … cum ? Atunci e stricată. O puteți repara ?
– Nu e stricată, dar nici nu funcționează. Și nu o pot repara.
Se face liniște. Nu știu care dintre noi e mai năucit de această replică.
– Ați stat câteva ore lângă ea și e tot stricată ?
– Nu.
– Și acum plecați ?
– Doamnă, trebuie să plec. E deja ora 10 seara. Trebuia să fiu acasă de patru ore. Mi-am rupt din timpul meu să vin să o repar.
– Dar nu ați reparat-o !
– O să vin și mâine, să văd dacă nu cumva …
– Mâine ! Deci mai stăm încă o noapte în frigul ăsta ! strigă Oana oripilată.
– Îmi pare rău. Nu am ce să îi fac !
Omul ia banii din mâna mea și încearcă să se strecoare printre mine și Oana.
– Vedeți cum faceți cu stabilizatorul, zice el.
– Ce stabilizator ? întreabă Oana.
– Pentru tensiune, zic eu. – Omul zice că e o problema cu tensiunea. Nu e suficient de ridicată.
– Păi bine, dar așa a fost mereu ! De ce s-o fi trezit chiar acum să nu mai funcționeze ?
– Nu știu, zice omul.
– Bine, dar noi ce facem până mâine ? Sau poate poimâine ? Aici sunt 10 grade !
– Îmi pare rău. Trebuie să plec. O să revin mâine.
Iese, reușind să se ferească de pumnalele din ochii Oanei. Ușa se închide în urma lui.
Mă privește furioasă. Pune mâna pe telefon și zice:
– Stai că vorbesc eu cu cineva care știe ce dracu face !
Eu mă îndrept spre dormitor și deschid ușa. Cocuța iese pe coridor cu grație. Vede o minge de plastic într-un colț și aleargă spre ea. O ia în dinți și începe să escaladeze mobilierul din camera de zi.
– Am vorbit cu șeful lui. A zis că vin amândoi într-un sfert de oră, mă anunță Oana.
– Nu știu ce naiba ar putea să îi facă. Stă de trei ore și o tot demontează. Dacă nu a găsit nimic în neregulă, poate ar trebui să luăm de bună faza cu stabilizatorul.
Oana mă privește de parcă aș fi tâmpit:
– Vrei să te plesnesc ? Ăsta habar n-are ce face ! Ți-a luat banii și te-a lăsat să ții căcatul în brațe. Și dacă tu crezi că mai dorm o noapte în frigul ăsta, te înșeli !
Fără vreun alt cuvânt, sub privirile mele și deasupra privirilor Cocuței, Oana se îndreaptă spre dulapul în care ținem documentația legată de centrală. Proiectul, certificatele, garanțiile, manualul de utilizare, tot. Își ia un marker și începe să citească și să sublinieze.
– Uite ! zice ea. – Asta e eroare pe care o afișează centrala. Scrie clar: circulație insuficientă. Ce tot îi dă ăsta cu tensiunea ?
În final, tipul se întoarce împreună cu șeful lui. Oana e toată numai un zâmbet. Cocuța e iarăși închisă în dormitor. Le deschid ușa și îi invit din nou înăuntru. Șeful lui e un tip chiar mai tânăr decât el, pare să aibă vreo 26 de ani. Îmbrăcat în blugi, un tricou polo alb și o geacă de piele neagră, ne salută și se îndreaptă spre centrală. Cere discipolului depășit o șurubelniță și de jos masca. Vrea să o pună jos, dar nu are unde. Lângă centrală se află bolurile în care punem mâncarea și apa Cocuței.
– Iau eu asta, zic și mă întind după mască.
Îi vine o idee și îmi face semn spre un scaun:
– Pot să mă urc pe el, să văd partea de sus ?
– Sigur. Nicio problemă.
Se ridică pe scaun și privește timp de două secunde partea de sus a centralei, apoi se întoarce spre discipol:
– Bă, tu ești prost ?
Noi nu scoatem niciun cuvânt. El continuă:
– Tu n-ai văzut că oamenii ăștia au mâță ?
Eu și Oana schimbăm o privire complet lipsită de revelații. Șeful lămurește:
– Mâța a luat plasticul de aici, de la filtru. De aia se blochează centrala.
Oana zâmbește:
– Cum arată plasticul ăsta ?
– Așa, ca un căpăcel, face el un semn cu degetele.
Oana râde de-a binelea și mi se adresează:
– S-o ia dracu de mâță ! Ieri am văzut-o jucându-se cu el.
– Îl mai aveți ? intervine șeful.
– Nu, l-am aruncat, oftează Oana.
– Gumă de mestecat aveți ?
– Avem, dar nu e mestecată.
– O mestec eu.
Amuzată, Oana îi oferă două pastile de Orbit, ca în reclamă. Șeful le ia și se mestecă vârtos timp de treizeci de secunde, apoi înfundă gura filtrului și pornește centrala. Se aude un zumzet familiar, apoi totul revine la normal.
Toți râdem. Oana bate din palme. Discipolul, cu fruntea plecată, își strânge catrafusele. Șeful zice:
– Haideți luni la noi, vă dăm un alt capac pentru filtru. Nu se găsește de cumpărat.
– Bine, râde Oana. – Vă mulțumim.
– Noapte bună, zice șeful și dispare în întunericul palierului.
Închid ușa în urma lor și ne privim în tăcere.
– Cocuța ! strigă Oana. – Treci aici !
Deschide ușa dormitorului. Mâța stă pe una dintre perne, moleșită de somn. Nu o prea interesează mare lucru.
Oana o ia în brațe, o scutură și zice:
– Știi că din cauza ta am murit de frig în ultimele două zile ? Nenorocită mică ce ești !
Se întoarce spre mine:
– Asta e educația ta !
– A mea ?
– Da, a ta ! și îmi pune pisica în brațe. – Tu ești mereu împotriva sistemului.
– Da, dar nu împotriva sistemului de încălzire ! ripostez eu.
Cocuța se întinde și e adorabilă. Mă apropii de Oana și i-o arăt:
– Știu că-i o ticăloasă mică, dar uită-te ea: cum să stai supărată pe așa o față ?
Iar fața mâței pare a spune: abia aștept capacul cel nou.
True story.

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.