Schiţă: Scriitorul de serviciu recită o poezie despre primăvară

Pentru că verdele copacilor sufoca albastrul albit de cele câteva sute de nori ai cerului și adierea vântului purta cu sine o mireasmă de verdeață și petale de flori multicolore, pentru că primele gâze se roteau în zbor comunicând în limba lor zumzăită informații microscopice și pentru că mintea scriitorului de serviciu căuta o localizare a ceea ce va urma să fie scris în mijlocul unui peisaj însorit și verde, se poate trage concluzia, în mod necategoric și, desigur, relativ, căci calendarele lumii nu coincid în delimitarea anotimpurilor și timpul poate fi împărțit într-o infinitate de moduri după plăcerea fiecăruia, concluzia nedefinitivă și total subiectivă cum că primăvara, ca o zână cu rochie de pânză roz și cunună de ghiocei căzându-i pe tâmplele albe ca o bucată de gresie, a venit. Iar cu acestă afirmație scriitorul de serviciu își amintește de concepția infantilă a anotimpului, întrucât s-a hazardat să scrie zână când ar fi putut alege orice altă reprezentare alegorico-simbolică, cu alte cuvinte creierul său odihnit (cam cât de odihnit poate fi un creier după zece ore de somn și un ceai de mentă) a ales, și prin alegere înțelegem că un spectru de posibilități deschise ca un evantai se prezentaseră înaintea lobilor săi ridați, a ales să scrie acest cuvânt întrucât imaginea primăverii (venind sau sosind sau ajungând într-un final, după o lungă călătorie cu mai multe mijloace de transport folosind bilete achiziționate online la promoție, cu mult înainte de sosirea iernii și plecarea toamnei) îi amintea de cea a unei zâne, cu ochii verzi și nasul cârn, părul rulat pe niște suluri de plastic cu scai și ascuns timp de o noapte sub un prosop făcut turban, în timp ce mama îi călca rochia de zână și îi pregătea într-o cutie de bomboane (cu mentă?) cerceii de zână în timp ce focul încă mai ardea în sobă și tatăl mai punea un lemn la trosnit printre celelalte deja înnegrite.
La serbare, când acest scriitor de serviciu se așeză în locul său din rând în spatele celorlalți copii care trebuiau să-și recite poezia pe scenă, simți mirosul dulce de cocos și miere de albine al acestei copile cu rochiță ce trebuia să intre exact înaintea lui, să-și spună poezia învățată pe de rost cu cadență studiată, să se încline în fața rândurilor de părinți până când coloana sa vertebrală minusculă ar fi descris cu partea de jos a corpului un unghi de 90 de grade și de-a lungul ipotenuzei imaginare aerul s-ar fi umplut de acea nuanță de parfum străin pe care tatăl i-l dăruise mamei cu mult timp în urmă, spunându-i, Pune-l și tu la biserică, Maria, sau când mai suntem invitați pe la vreo cumătrie, când inspiră adânc mirosul parfumului străin al mamei, spuneam, scriitorului de serviciu aproape că îi veni să o strângă în brațe de la spate pe acea zână doar pentru a o mirosi mai bine, așa cum strângi o bucată de pâine caldă și o apropii de căile olfactive, o carte nouă sau o madlenă. Dar nu, nu putea să se apropie, el, un mascul cu pretenții de sensibilitate la fel de murdar ca ceilalți masculi care așteptau la rând să-și spună poezia, uitându-se des în partea dreaptă acolo unde, în spatele peretelui și a sulului de cortină trasă stătea profesoara de română și sufla, exact ceea ce nu trebuia să fie făcut în timpul examenelor orale despre marii scriitori, când un coleg uita data când un mare poet ca Mihai Eminescu se născuse sau murise sau își schimbase domiciliul sau se împrietenise cu Creangă, Nu cumva să vă aud suflând că vă tai limba, spunea aceeași profesoară de română din spatele cortinei ce sufla acum cu nerușinare versurile poeziilor uitate, și probabil nu prea avea habar că în manualul de română scria, la pagina cu prezentarea vieții autorului, că însuși Mihai Eminescu suflase unei trupe de teatru din spatele unei cortine de prin Viena, și așa își câștigase existența, orice ar fi însemnând asta pentru un copil de unsprezece ani.
După ce zâna își spuse poezia veni rândul scriitorului de serviciu să recite. El își scrisese versurile care începeau mai ciudat și nu se fixaseră încă definitiv în memorie pe dosul degetelor de la mâna dreaptă, gândindu-se că dacă le-ar fi uitat și nu ar fi auzit vocea suflândă a profesoarei, ar fi putut mima un gest de mai profundă recitare, ridicându-și mâinile spre cer ori spre spoiala albă a plafonului din sala de serbare ca Cicero în tabloul lui Maccari pentru a-l acuza pe Catilina de complot împotriva romanilor. Ar fi reușit astfel să zărească primele litere ale versurilor și să recheme din adâncurile împăienjenite ale memoriei, toate pline de aceeași zână cârnă și verde, cuvinte ce fuseseră introduse acolo împotriva vrerii și a firii, al căror înțeles și a căror semnificație lipsea cu desăvârșire.
A se privi cu atenție acest scriitor de serviciu care se îndreaptă acum spre centrul scenei de lemn și se așează în fața publicului plictisit știind că nicio mamă din cele prezente nu este a sa și niciun tată și niciun bunic sau bunică nu s-au deranjat să ia parte la o asemenea manifestație, Mă cac pe ea serbare, spusese tatăl disprețuitor, după ce trânti pe cimentul umed din fața casei butelia de gaz pe care o cărase în spate prin tot satul, cu ciubotele pe jumătate înfipte în mocirla brună, Mă doare șalele, spusese bunicul, și bunică-ta e încă la biserică la ora aia, dă de pomană pentru sufletul morților. A se observa cum începe poezia despre primăvară și cum sunt rostite primele două versuri, pe un ton destul de natural, vocea își caută firescul într-o încăpere ușor accesibilă și o găsește printre alte reacții și stări sufletești, o extrage cu o pensetă fină printr-un coridor, ca printr-un pai de plastic neîndoit la capăt, cuvintele sunt clare și ajung la urechile celor prezenți, se înrădăcinează în solul provizoriu al atenției lor sporite. Dar ochii celui care recită încep a se roti întrebător, mâinile sale se frământă una pe cealaltă ca un aluat de cozonac între degetele unei mame, chipul său devine roșu ca un ou de Paște. El își pleacă urechea, dacă așa se poate numi o ușoară aplecare înspre dreapta a capului, la șoaptele profesoarei de română, încercând să distingă cuvintele pe care gura sa uscată trebuie să le rostească pentru a Nu cădea de fraier, îi spuse tatăl în timp ce își recita poezia acasă parcurgând camera în diagonală și numărând pașii în minte, De când a plecat mă-ta de-acasă te ții numai de prostii. Atunci scriitorul de serviciu, care la acea vreme era încă un puști rebel, cu urechile mereu pline de ceară și mâinile cleioase își impuse ca măcar de data aceea să fie la nivelul celorlalți colegi de clasă și să învețe bine poezia, repetând-o în locul rugăciunii înainte de culcare și în locul număratului oilor pe pajiște seara și în locul oricărei alte lecții timp de două săptămâni. Dar chipul zânei apărând la repetiția generală, nimeni alta decât colega lui genială, premiantă, șefă de clasă realeasă timp de trei ani consecutiv, îl turbează, o substanță neagră ca cerneala îi învăluie gândurile și îi murdărește strofele poeziei, acoperind ici colo cuvinte pe care el trebuie să le regăsească mereu pe peticul de foaie imprimată pe care i l-a dat profesoara și pe care este scris cu albastru, ondulat perfect în colțul din stânga, cu o caligrafie artistică, numele său. Ca cel al unui condamnat la o muncă silită, ca urma fierului înroșit pe carnea oilor pe care le număra seara, numele său este o obligație, mușcătura vizibilă a destinului dintr-o carne mult prea fragedă.
Scriitorul de serviciu nu mai spune poezia, acum mâinile îi tremură, inima îi bate cu putere, ochii i-au rămas ficși pe tabloul ce atârnă în fundul sălii de serbare înfățișând o natură moartă copiată după o altă natură moartă a unui cândva mare pictor impresionist.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/