Introducere în „Laptele Negru al mamei”, de Cosmin Leucuța

Cum știi că ai terminat o carte? Dar o carte… bună?

-și mai știi sentimentul acela de atunci când vezi câteva pagini cum se țin ele lipite?
-mănunchiul de pagini de la final, unite de parcă nu mai vor să își dea drumul din îmbrățișare și nici ție să îți arate ce se petrece mai departe în desfășurarea acțiunii de pe rândurile lor; de parcă au un cod secret pe care tu ai căutat să îl descifrezi și acum îți joci buricul degetelor pe ultimele minute de lectură cu un zâmbet de cucerire care se schimbă în regret odată ajuns să pui cartea jos;
-te vei despărți în curând de cutremurul sentimental în care te-a aruncat Cosmin Leucuța, acest tânăr scriitor arădean pe care, cândva, l-ai evitat prin Timișoara după regula generală că Aradul nu e Banat și nu-i ‘fracele’ tău. Și păcat că unii zic că nu e, dar să nu intram în politică regională că ne murdărim penițele!

Deschizând așadar, după ani de la apariția pe piața românească, cărțulia după cum îmi place să numesc fiecare roman scris de câte vreun cunoscut de-al meu sau de un cunoscut de-al vreunui prieten de-al meu și atunci am fi cumva cunoscuți mai mult prin înrudire de prieteni, dacă asta mai are vreun sens, am dat cu un oarecare scepticism (de-altfel natural ca la începutul oricărei lecturi) de o metaforă pe care nu am înțeles-o și neînțelegând-o am fost determinat să citesc primul rând.

Direct din titlu, autorul te face să vrei să știi ce e cu „laptele negru al mamei”?
-Ceva păcat sau moștenire defectuoasă pe care toți o purtăm ca un însemn de la naștere?

Curiozitatea îți dă elanul de a fi tu unul dintre cititorii acestui roman.
Începi să descoperi metafora din titlu, mergând pe bâjbâite pe urmele unei blonde ce apare în centrul romanului chiar personajul principal, deși povestea începe în primele pagini cu pana de inspirație a unui tânăr scriitor (aflat într-un concubinaj cu o fată, cu totul alta decât personajul nostru principal), cu un cub misterios și cu un Copac al înțelepciunii împodobit cu fițuici agățate pe rămurele lui ce se vrea a fi muza de inspirație a tânărului scriitor.
După ce autorul te poartă printr-un cerc vicios de intrigi și trăiri ce se joacă în mintea personajelor sale, dai vina pe hazard și pe cubul acela imposibil de descifrat.
Trecând de partea aceasta, realizezi că tot nu ai priceput ce e cu Laptele… mamei? și afli că abia acum intri în povestea personajului principal. De aici încolo te urmărește mereu gândirea intensă din mintea unei fete, aventurile prin care autorul Cosmin Leucuța o plasează și poți numi deja romanul ca pe o cursă în căutarea de sine a unei tinere femei.
Autorul își poartă personajele prin episoade de disperare aprofundate elegant cu sinceritatea unor sentimente de deznădejde generală. Cititorul intră într-un spațiu mental întunecos unde își face apariția plictiseala, când avem capitole întregi purtând acest Nume, doar ca să descoperim că se poate și mai adânc însufleți un om cu trăirile lui, în sensul în care ni se prezintă cum se vede acea totală lipsă de a dori să faci efectiv ceva cum ar fi ceva-ul de a trăi. Nu vorbim de gândul sinuciderii și dramatizarea nu merge pe o notă de tragic ci prezintă pur și cuprinzător verbul „A te plictisi”.
Cauzalitatea acestui întuneric prin care ne poartă autorul pe făgașul gândurilor „blondei” ca personaj principal, stă într-o rememorare a unei relații atât de totale ce a secătuit complet simpla existență naturală a celui prins în amintire.
Laptele negru al mamei intră în categoria cărților ce dețin răspunsuri ale egoului uman de la răscrucea dintre adolescență și maturitate. Arată în detaliu pe un fond unde „păcatul meu preferat e nostalgia” cum la un moment dat toți ne putem plictisi de viață fiind ocupați să facem nimic. Un nimic ca o moleșeală cuprinsă în durerea unei relații trădate într-un univers absent de întâmplări și acțiuni- unde intriga se înlănțuie pe frunzele ce trec prin fața unui geam deschis, pe vântul cu miros de ploaie ce dă cititorului paginile una câte una și duce povestea romanului la scene ludice pline de pasiune. Din locul molcom și sănătos de unde priveai tragedia unei dezamăgiri romantice, ești trezit de Cosmin Leucuța cu bruschețea cuvintelor jucăuse ce îți redau viața și zâmbetul înapoi. Autorul hrănește lipsa cititorului de a anticipa următoarea mișcare și pune personajele în situații și întâmplări nu mai puțin extraordinare, sfidează ordinea vreunui sens, introducând povești în poveste, înodând pe firul epic ici colo perle din imaginație. De ce nu mă mir că personajul Blondei scrie și el o poveste? Poate pentru că e ca un tatuaj ritualic pe care orice scriitor îl pune ca însemn pe măcar un personaj și măcar o dată în opera sa, tatuaj ce stă mărturie strigătelor din celelalte cuvinte rămase surde de tipar.
Tatuajul acesta îi vine bine!

La finalul romanului avem deci un titul cu tâlc, ca un poem adus existenței în însăși căutarea unui semnificant al ei, căci orice existență începe odată cu nașterea iar sintagma laptele negru al mamei e o trimitere directă la aceasta, la hrana de care nu ne-am putut nici care lipsi în primele momente ale vieții fiind toți la fel de egali de lipsiți de apărare și deci fără vreun drept de a ne alege calea. Dar să lăsăm povestea din „Laptele negru al mamei”, de Cosmin Leucuța să deschidă în cititorii săi noi răspunsuri la noi întrebări și poate nostalgii uitate.

Lectură plăcută!

Ioana Bianca Miulescu

DomnisoaraMi