Lucia (fragment)

Pe mulți din studenți îi primiseră vânătorii în casele lor. Și se lăsase o mică atmosferă a obișnuinței peste sat. Nu puteam să-i dăm voie să ne amorțească.
Pavel vorbea cu ei, cu Sile, cu alții, le zicea că trebuia să mergem la Turnuri, să le cerem socoteală.
– Astea-s treburile voastre. Voi trebuie să le rezolvați, ne ziceau. Noi nu ne băgăm.
Le era frică. Unde era furia din ei? Trebuia s-o aprindem. Furia care aprindea acele case, le făcea cenușă. Unde se ducea, cum se consuma tristețea aia?
Am vorbit cu Toma și Pavel și-am făcut un plan. Pavel găsise ceva anume la granița dintre lemn și piatră, ceva ce ne-ar fi putut ajuta.
În acea zi eram singură-n casa lui Sile. Când m-am sculat era o liniște absolută. Dar nu mă surprindea. M-am uitat în oglindă la fața mea. Niciodată nu putusem să mă văd acolo. Mereu mă simțisem atât de ciudat, mă făcea să-mi pierd echilibrul uitându-mă. Dar în ziua aceea eram bine, eram pregătită. M-am îmbrăcat, am coborât și-am pornit la drum pe ulițele satului.
Nu auzeam pe nimeni nicăieri, în nicio curte de lângă mine. Unde se duseseră toți? Dar era bine așa. Mă lăsa să mă gândesc. Am mers ce-am mers, am mers mult, poate mai mult ca niciodată, pe acele cărări. Se lungeau atât de tare spre ce era în față, spre granița dintre sat și Oraș. Nu-mi explicam de ce. Îmi simțeam mâinile reci, înghețate, pieptul greu.
Începeam să-i aud din față, foșnet, bătăi, murmur. Drumul se cocoșa, urca. În dreapta fusese odată casa lui Frankie, dar nu m-am uitat în acel loc. În schimb, am urcat, mi-am înfipt picioarele în nămol și-am mers cea mai abruptă pantă a vieții mele. Cred că mi-a luat ore întregi să ajung în vârf. Atunci puteam să-i aud clar.
Era o mulțime mare în fața mea, vedeam spinări de vânători și de studenți, vorbeau unii cu alții, se minunau, urlau, șopteau. Pe vânători îi observam ridicându-și capetele să se uite-n față, împingându-se, strecurându-se ca să răzbească. Nu se puteau abține. Ei erau cei care vorbeau mai încet acum, mai timid, mai tremurător.
Mi-am făcut și eu loc pe lângă mulțime. Am putut pe-atunci să văd la ce se uitau acei oameni. În fața lor stătea un fel de pat înalt, o platformă făcută pe-un cadru din nuiele în interiorul căruia vedeai strânse rotocoale de paie. Dintr-un capăt al platformei pornea în jos un set de scări făcute din scândură. Toma era-n genunchi pe scări, bătând cu ciocanul la trepte. Pavel era sus, în vârful cadrului, pe platforma pe care stătea patul. Acolo, el aranja o pătură de nuiele și flori sub care se întindea o bucată mare de pânză verde.
L-am văzut pe Sile stând cel mai în față, în capul mulțimii, uitându-se cu gura deschisă în sus, împietrit, spre vârful construcției.
În scurt timp, loviturile de ciocan se încheiară. Toma terminase. Așa că își luă ciocanul, își strânse cuiele și le puse afară din cale. Apoi se duse undeva în spatele cadrului de lemn. Pavel așeza ultimele flori nemuritoare, mici și violet, la capul patului. Acolo, chiar în acel moment vedeam, era o pernuță roșiatică cu multe șnururi lunguiețe ieșindu-i din margini.
Pavel se dădu puțin în spate, se uită peste marginea platformei, spuse ceva și dădu din cap. Apoi se-apropie din nou de pat și puse încă două floricele albe deasupra pernei. În curând, l-am putut vedea pe Toma apărând de după cadru cu ceva în brațe. Ochii lui Sile se îndreptară repede într-acolo.
– Ce-i circul ăsta? țipă el, cu ochi mari, uitându-se-n sus la Pavel.
Toma purta în brațe un cocon subțire, lunguieț, făcut din fâșii de material, unele cenușii, altele negre, altele spre alb, ținute strâns în jurul a ceva. Avea aceeași față serioasă pe care-o știam la el de când eram copii. Toți ochii erau pe el acum. A ajuns repede la scară și-a început să urce cu coconul în brațe. Când era aproape sus, Pavel s-a ridicat de la capul patului și-a venit în vârful scărilor. Toma i-a împins lui coconul în brațe și-a coborât repede scara, apoi s-a făcut pierdut în spatele cadrului. Pavel a dus coconul către patul de nuielușe și l-a așezat acolo atât de încet și gentil. A ținut câteva secunde mâinile sub el, s-a ridicat, a pus un picior pe treaptă, s-a uitat înapoi pentru o secundă către pat și apoi a coborât în grabă treptele spre mulțime, postându-se exact în fața lui Sile. Chiar atunci, s-a uitat în stânga, în dreapta, căutând pe cineva cu privirea. Mă găsi și-mi făcu semn cu capul către cadru.
M-am dus repede spre scări, m-am împiedicat, am ajuns cu mâinile pe trepte, m-am ridicat și-am început să urc câte două odată. Am ajuns iute în vârf. Cum se vedea lumea de-acolo… Puteam să văd și Pădurea și Turnurile și tot ceea ce fusese vreodată viața mea.
Ochii erau pe mine acum. Vânătorii începuseră să vorbească tare, să urle, unii făceau pași înapoi voind să plece.
– Sile, cine-i fetișcana aia? Ce se petrece?
Dar nu se puteau desprinde, mă priveau toți cu ochii lor mari și fricoși și cuminți de copii. Asta mi-a dat încredere.
M-am dus repede către cocon și i-am pus mâna pe piept. Respiram cu greutate, nu clipeam, stăteam în genunchi. Totul era bine pregătit. Am început foarte iute, cu mai multă iuțeală decât m-aș fi crezut capabilă vreodată, să trag pânzele de pe cocon, să le smulg. Inima-mi bătea tare și bătăile ei mi se uneau cu răsuflarea într-o furtună a corpului. Îi auzeam pe unii de jos trăgând aer sonor, sacadat.
– Ce-i asta, Paulică, ce-i asta? Ce ne faci?
Dar nu-mi păsa. Eu trăgeam, sfâșiam pânzele, în timp ce lacrimi începeau să-mi curgă. Am început s-o văd. Să văd cât de cenușie era pielea, ca și cum fusese unsă cu praf fin. Să văd negreala cum îi mânca din fața slabă. Cum dormea săraca, cum dormea în subțierea ei… Întotdeauna vrusese să fie slabă. Se-nvinețise peste tot, în jurul gâtului, în jos pe piept. Carnea se luase de pe ea, se dezlipise și se făcuse ca hârtia veche. Sânge uscat și negru i se umfla de sub bărbie, creștea din ea ca un ochi.
– Mămico! am țipat prelung. Prințesa mea! Cine mi te-a luat?
Auzeam, vedeam cu coada ochiului, mulțimea înghițind în gol, dând pași înapoi. Îl vedeam pe Sile întorcându-și corpul, vrând să fugă, tremurând, dar încă stând cu ochii pe mine, încă stând pe loc.
– Păpușa mea, cum stai așa nemișcată?
Vocea aia subțire, lungă, era a mea? Intra în mine ca o săgeată, îmi înfunda pieptul în loc să-l curețe. O descoperisem până puțin deasupra mijlocului. Sânii mici, albi creșteau din toată vânătaia aia umflată, deasupra burții mari, rotunde, gata să plesnească. Mi-o dorisem pe femeia aia, îmi dorisem să am corpul ei, să fiu ca ea. Mi-am pus mâinile sub spatele și picioarele ei și am ridicat-o la piept. Era atât de ușoară… Mi-am afundat nasul, fața, în pieptul ei. Mulțimea se porni într-un țipăt aproape comun, înfrigurat. Am înclinat-o puțin în brațele mele să le-o arăt. Mai multe țipete, mai mulți pași înapoi. Însă Sile nu se putea mișca din loc. Căzuse în genunchi.
– Fetița mea, am țipat uitându-mă la ea. Cine te-a lăsat să mori? De ce ești atât de ușoară? Ești ca o păpușă! Unii plecaseră dintre vânători, îi vedeam fugind departe de mulțime.
– Stați, urlă Pavel înspre oameni. Stați și ascultați-ne!
Era o voce de bărbat, atât de groasă, puternică. De-abia atunci realizam că nu mai era copil.
– Nu mai fugiți! Veniți înapoi s-auziți cine ne ia viețile, cine ne ia copiii și părinții, cine ne ia viitorul!
M-am aplecat și-am pus trupul înapoi pe patul lui de flori. Nu i-ar fi plăcut niciodată o așa înmormântare. Ar fi vrut să moară dansând, să moară în Pădure cu Sile mâncând din ea, eram sigură. Dar trebuia să se mulțumească cu asta, Lucia mea. Am continuat să-i vorbesc încet, s-o jelesc, dar acum noi două eram doar actrițe de fundal. Acum trebuia să stăm și să ascultăm.
Sile stătea în genunchi în fața lui Pavel, nemișcat, privind în gol, mestecând ceva pe sub barba deasă.
– Femeia asta pe care-o vedeți voi rece acum, ea ne-a crescut pe mine și pe Ana! Ea a murit fiindcă a ales să părăsească Turnul, să stea printre oamenii de jos ca să le simtă durerea. Deși putea să se închidă, să se înalțe-n Turn și să se ascundă! Și n-a făcut-o! Dar ei? Bătrânii, cei care ne conduc, cei care vă iau din carnea voastră, din câmpurile voastre, cei pentru care cutreierați sfânta Pădure, ei stau închiși, s-au ferecat în lumile lor și nu mai simțesc ce simteți voi.
– Liniște, lăsați-l să vorbească! spuneau unii din studenți.
– Eu am fost în Turn, m-au luat acolo de mic, fără voia mea. Nu știu în ce familie m-am născut, cine-mi sunt părinții. M-au luat acolo și-am ales să rămân printre ei, ca să-i văd, să-i descopăr, să-i aflu. dar am coborât și printre voi și nu cred că e om aici, vânător care să nu mă știe. Am alergat și eu câmpul și Pădurea, am vânat și eu cu voi, cu copiii voștri. Fiindcă eu, ca și femeia aia lungită în pat, ca și mama noastră, sunt dintre voi, eu vă simt durerile, vă simt frica.
Mulți dintre oameni încă se uitau la mine, la Lucia, sus, palizi, cu gurile căscate. Alții începuseră să-l privească încruntați pe Pavel.
– Și eu m-am dus să-i întreb, acolo sus. De ce nu se face nimic cu boala? De ce se ia mâncarea Orașului? De ce i se fură copiii Orașului și nu sunt lăsați s-aleagă unde să crească? Și nu mi s-a răspuns nimica. Și ne-au dat afară pe toți, pe noi copiii furați, ne-au împuns cu armele lor. S-au ascuns de noi când le-am pus întrebări.
– Nu ne băga pe noi în certurile voastre! țipă o femeie.
– Taci fă, că-s și ale noastre, e și Orașul nostru. Ne-am săturat, zise un bătrân.
– Unde credeți că pleacă tinerii Orașului? Unde-i Gelu al lui nea’ Sile? Unde-i Florin al morarului? Unde-i Ioana a lui Sandru? zise Pavel.
– Sunt în Pădure!
– Da, da! S-au dus la vânătoare și-o să se-ntoarcă ei, spuneau cei din mulțime.
Sile își încremenise privirea pe chipul lui Pavel de când îl auzise menționat pe Gelu.
– Și dacă i-a furat Turnul? Dacă i-a luat cum ne-au luat pe noi de mici? continua Pavel răcnind. Dacă acuma, după ce s-au descotorosit de noi, s-au hotărât să-i ia pe alții mai vajnici. Și să ne lase pe noi toți, cei din Oraș, să murim de molimă, în timp ce ei stau în ascunzișuri.
– Nu vedeți, bă, proștilor, că are dreptate? Vă ardeți casele morților ca să uitați dă ei, să uitați dă boală, da’ boala tot mănâncă din noi. Boala e blestemul Pădurii. Vrea să ne trezească din somn, mănâncă din noi cum mănâncă Turnul din Oraș, din Pădure și bucatele ei. Pădurea vrea s-o răzbunăm, proștilor!
– Da! Da! ziceau în cor.
– Haideți să le cerem socoteală, spunea Pavel. Haideți toți să le spargem ușile închise!
Am început să țip din nou la corpul moartei, peste cuvintele lui Pavel.
– Păpușă, te-au închis afară? Ei te-au omorât! Ei mi te-au luat și vor să ne ia și pe noi! O să murim toți, fetița mea! O să vin la tine, o să ard cu tine aicea sus!
– Nu, nu! Dați fata jos! țipau din mulțime.
Alții mă priveau pe mine și, în același timp, îl aprobau pe Pavel.
– Să mergem! Să mergem peste ei! spuneau tare și dădeau din cap, cu ochii în sus.
Auzeam atât de bine prin acel tumult, fiecare sunet, fiecare voce. Sile s-a ridicat, la un moment dat, s-a sprijinit de umărul lui Pavel și i-a zis încet:
– Paulică, tu chiar bănuiești că mi l-au luat pe Gelu acolo?
– Hai cu mine, nea’ Sile, hai să-i scoatem de-acolo! Gelu te-așteaptă sus, l-am văzut când ne scoteau afară, l-am văzut legat și cu ochii în lacrimi, spunea tare Pavel ca să-l audă și ceilalți. Țipă după matale, după noi!
Sile urlă atunci în față într-un plânset gros. Se-ntoarse spre mulțime.
– Haideți băieți după copiii noștri! le țipă.
– Nu-i mai asculta, Sile! Dacă ne spun snoave să ne pună împotriva Bătrânilor? Nu mai ții minte Duminecile și ce ne mai lăudau? Bătrânii nu ne sunt dușmani!
– Așa e, așa e, hai acasă Sile, hai la vânătoare să vânăm pentru Turn c-avem nevoie de Turn ca să ne ghideze, s-avem în sus unde ne uita.
Și mulți alții îi aprobau.
Dar chiar atunci am auzit o bătaie în cadrul de lemn. M-am uitat în jos, pe după margine, în partea opusă mulțimii. Toma, cu o torță în mână, mi-a făcut cu ochiul.
– Ești gata? Dau drumul?
Am dat din cap. Atunci el a strecurat torța printre nuielele cadrului și a băgat-o înăuntru la paiele ce s-aprinseră imediat.
M-am întors cu ochii spre cadavru și-am țipat, am urlat cu forță de-am tăiat toată vocea, tot murmurul mulțimii.
– O să mor cu tine aicea, mămică! Prințesa mea, ia-mă cu tine acuma! Că, dacă nu, o să mor de boală în Orașul ăsta care se curăță, mămică. O să mă lase morții cum te-au lăsat pe tine. Cum te-au lăsat să mori în chin și durere!
Flăcările își ridicau capetele printre scândurile platformei, aprindeau pânza verde pe care Lucia era culcată.
– Luați fata de-acolo! Salvați fata că moare în flăcări!
Prin fum, l-am văzut pe Sile urcând scările în fugă și venind la mine. Era cu ochii închiși, mă apuca de mâini, mă trăgea spre el. Dar eu i-am pus mâna pe față, i-am înclinat capul spre Lucia și-atunci a deschis ochii. Mi-a dat drumul, s-a aplecat asupra ei, șoptind, mestecând încet și-n gol prin barbă. Apoi a urlat, la fel de bolnav, ca și cum ar fi tăiat prin gât. Și-a rămas puțin așa, aplecat, cu ochii închiși, cu coatele sprijinite pe pieptul ei.
Se făcea cald acolo. Patul de nuiele începea să fumege sub Lucia.
– Dădeți-vă jos! Dă-o jos, Sile! Muriți acolo!
S-a trezit imediat și s-a năpustit asupra mea. M-a tras spre el, m-a strâns puternic de tot la piept. Simțeam că avea să mă frângă. Și m-a luat așa, peste picioarele Luciei. A pornit fugind spre scări. Pe după capul lui, vedeam patul de nuielușe luând foc și fumul ascunzându-i fața Luciei.
Când am coborât, Sile s-a aruncat în genunchi pe pământ. Își ținea capul culcat pe umărul meu, mă apăsa puternic cu fruntea. Îl auzeam scâncind.
Apoi au venit mulți asupra noastră, întreaga mulțime adunându-se în jur. Sile s-a ridicat și, cu mine încă în brațele lui, s-a uitat spre oameni.
– Nu mai așteptăm, vânători! Azi mergem să le cerem socoteală și să ne luăm copiii! Nu mai putem să stăm degeaba ascunși. E vremea să plătească pentru tot!
Oamenii țipau gros din spate, o mulțime întreagă la unison. Glasul lor se ridica-n aer ca un zgomot de horn, ca țipătul acela prelung pe care-l scosese un tânăr vânător când intrasem pentru prima dată în Pădure.
În spatele lui Sile vedeam siluetele lui Pavel și Toma, stând unul lângă altul, două umbre. Și, mai în spate, flăcările unindu-se într-una singură, acoperind patul Luciei.

Mircea Bocioacă

Născut în 93. Fost nimic, actualmente student la construcții și scriitor începător.