Da, era un film de rahat, asta spunea o mamă în fiecare seară atunci când, cu telefonul în mână, își răsfoia feed-ul facebookian lăsându-se transpirândă când pe spătarul fotoliului, când pe brațele lui, când înainte, cu coatele pe genunchi, în bătaia artificială a aerului de la ventilator, iar un tată aproba, da, era de rahat până la urmă, și totuși nu își putea lua ochii de la el, o telenovelă urmărită de un bărbat nu (mai) e un film chiar atât de prost, își pierde esența negativă, devine mai urmăribilă. Din ochii fiecărui bărbat care ajunge de la muncă acasă seara cu tricoul murdar și care se trântește pe canapeaua din bucătărie în pielea goală punându-și brațele sub cap și picioarele pe brațele canapelei, ies unde nevăzute, purtând cu ele un flux nevăzut, creând o legătură cu ecranul mai tare decât orice lanțuri de prizonier. Acea legătură crește orgoliul producătorilor iar telenovela noastră poate chiar ajunge, în funcție de câte astfel de relații vizuale stabilește cu soții doamnelor din Stat, suficient de inteligenți să nu protesteze atunci când se întorc acasă, renunțând de bunăvoie la monopolul asupra canalelor favorite pe care îl au sâmbăta sau duminica, să ajungă, spuneam, la mult râvnitul rang de serial.
Dar serial sau telenovelă, nu ne privește, o mamă spunea că e un film de rahat, un tată spunea că da, amândoi mânați spre furie de suișurile și coborâșurile poveștilor reprezentate, ca în viață, atunci când îți vine să îți faci rău, să te omori sau măcar să te dai cu capul de un perete, așa spune vorba, poate unii chiar o aplică, noi nu putem decât ipotiza. Iar dacă niciuna dintre opțiuni nu e practicabilă, măcar să înjuri, de mamă, de tată, de naiba, de dracul și de sfinți, ca să nu mai pomenim de cei care îndrăznesc să ajungă cu spurcatul direct la dumnezeul din ceruri, oricare dintre acei zeci de mii ai popoarelor prezente și trecute ar fi el. Ca în viață, după coborâșuri vin suișuri, căci alteori îți vine să sari în sus de bucurie și să nu te mai oprești până la aceleași personaje divine pe care le-ai înjurat în momentele dificile, de data aceasta pentru că te simți ocrotit de ele și răsplătit, ai vrea să le strângi mâna cu recunoștință, Mă scuzi, Iisuse, mai exagerez câteodată, era totul o metaforă, și cea cu morții și cea cu răniții, sper ca răbdarea dumnezeiască cu care aici pe Pământ se zice că te-ai lăsat bătut în cuie să nu fie doar o altă invenție de-a oamenilor, îți vine, spuneam, să sari într-un picior ca un copil jucând șotron și să strângi pumnii de fericire atât de tare încât să-ți iasă degetele prin podul palmelor. Ca în viață, așa era și telenovela sau serialul, numai că, de fapt, în viață nimeni nu îți taie frânele la mașină și nu te amenință cu arma și nu te plesnește peste față atât de perfect și nu îți strigă, Eu te iubesc, chiar nu înțelegi, am vrut să fie bine, am făcut-o pentru noi, se ignoră ce anume și care dintre îndrăgostiți a făcut-o, nimeni nu își pierde memoria în viață după ce s-a lovit la cap de o suprafață dură și nu și-o recuperează încet încet, amintindu-și de anumite intimități de mult uitate și adânc îngropate de noul subconștient, aceste lucruri nu se întâmplă în viață, cel puțin nu în cea a acestei mame și a acestui tată, doi oameni practici, cu capul pe umeri, robotind toată ziua pentru a susține și menține familia numeroasă și câinele, care după părerea unora face parte din același grup social mai sus menționat, deși nimeni nu i-a cerut părerea în legătură cu integrarea iar el cu siguranță nu și-a înțeles rolul din moment ce mușcă în dreapta și în stânga, stăpâni și musafiri, după cum i se năzare, fiind posesiv cu orice picior de om îi iese în cale, în jurul căruia execută un dans cuceritor excelent (unele păsări exotice l-ar ciupi de invidie), pentru ca într-un final, cu limba scoasă și respirația accelerată, să se prindă de el cu labele și să-l posede, literalmente să se frece de el precum ursul de copac sau mâinile unui maseor profesionist de corpul uleios al unei cliente.
În timp ce mama și tata în cauză se uită la telenovelă sau serial exprimându-și indignarea, câinele are o criză sentimental-instinctivă și se prinde deodată de piciorul tatălui, aflat pe punctul de a-și încheia pledoaria cu o desăvârșit de adâncă ultimă cugetare, Ia mai dă-i în pizda mamei lor, spune, se ignoră dacă entitatea mai sus menționată e comună sau separată pentru fiecare dintre cei la care tatăl se referă, Au făcut filmele astea de rahat ca să te țină în fața televizorului și… Ei bine, chiar în acel moment interveni puternicul, blănos de ferfenițitul și de toți apreciatul câine al familiei, de parcă nici nu i-ar fi păsat de ceea ce se vorbea și ar fi atacat din neobrăzare, deși nu poate fi vorba de asta dacă e să ne gândim bine, pe motivul lipsei obrajilor la câini, însă atunci măcar din neobotare sau nemustăcioare, în fine, termenul devine neimportant atunci când ne sare țandăra.
Iar tatălui i-a sărit, era să-i reteze o sprânceană mamei, care stătea pe fotoliu alături de el și aștepta sfârșitul pledoariei sau al episodului telenovelei, nu știm care dintre ele avea să se termine mai repede, din moment ce tatăl continua să o lungească nereușind să se exprime bine din cauza oboselii iar telenovela, combinată cu publicitatea, avea să mai dureze cel puțin încă trei sferturi de oră. Mama s-a speriat când a fost atinsă de țandăra sărită a tatălui, a văzut firele din sprânceana dreaptă căzându-i în poale într-o grămăjoară chiar lângă telefonul mobil pe care încă mai rula feed-ul albăstrui al rețelei de socializare. Ai înnebunit de tot, vru să spună, dar în momentul în care gândul se materializă în cuvinte, prin fața ochilor săi trecu o grămadă neagră de blană care avea la capătul din față un bot întins iar la cel din spate o coadă îmbârligată. Această cometă neobișnuită rula cu viteză atât de mare, încât nici nu se văzu când trecu prin plafon și prin acoperișul casei, făcând țigle să se spargă și bucăți de tencuială să cadă pe masa din bucătărie, spărgând pahare, dărâmând vaza cu laleaua din centru, pe scurt creând un mic mare dezastru în interiorul unei case până atunci liniștite. Ieșiră copiii mamei și tatălui din camere, curioși de ce se auzise bubuitura. Unde-i câinele, țipa mama îndurerată, auzi tu (deși acum nu se mai putea decât vedea) ce i-a venit în minte, hainule, să-i tragă câinelui cu șutul, da ce, e mingea ta de fotbal, nu ți-ar fi rușine, vii cu bot de la muncă și te răzbuni pe noi, îți sare țandăra de la nimica toată, răzbunătorule, acum o să ne și plouă-n casă, cum îl iau pe câine de pe acoperiș, tu să-l iei, că doar nu e vina mea, nesimțitule, și să le explici copiilor, nu mai am liniște-n casă, așa-mi trebuie dacă ți-am dat vânt, numai eu sunt vinovată, bietul animal, e un suflet și el, parcă ce ți-a făcut, da așa te enervezi tu repede, vii de la muncă cu sictirul ăla pe tine, ai grijă, noi suntem familia ta, nu țăranii ăia cu care muncești acolo…
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Dejavu-uri. Ajunsesem și eu să fiu infectat, și culmea, să țin locul soției când nu era acasă, ca nu cumva să pierdem firul povestirii la o anumită telenovelă, la care ea a dat startul. Sceneta cu câinele este comico-apoteotică. Nu mă așteptam la astfel de întorsături. La fel și cei doi protagoniști, evadați de cotidian în sosul hipnotic al telenovelei. Chiar am râs, și chiar m-a întrebat soția de ce o fac singur. Mi-am scăpat o dată motanul de la etaj și nu îl mai găseam prin curte. La fel am pățit-o. Și era o ploaie mocnităăăă, pe la două dimineața. iar a doua zi trebuia să concurăm în show-ul Românii au Talent. La noi s-a lăsat cu jumătate de happy end, am găsit motanul, tot într-un mare târziu… Super, chiar m-a distrat textul, și mi-a înveselit noaptea!
Am scris textul cu intenția de a oferi analiza unui moment de viață obișnuit, casnic, familial și familiar. Din spusele (sau mă rog, scrisele) tale, Adrian, pot trage concluzia că mi-a ieșit. Mulțam!
Mi-am propus să citesc textul cu aproximativ patruzeci de minute în urmă și am reușit într-un final să o fac printre reprize, în agitația de la serviciu. Dar asta nu m-a oprit să nu apreciez umorul și construcția frazelor. Îți ies foarte bine momentele astea, care de obicei pot fi considerate comune/banale. Ne demonstrezi totuși că nu sunt, dacă privim cu atenție.
Mulțam Mihai! Mă bucur că ai reușit să citești. Sunt momente, cum spuneai, deci sunt destul de scurte (cam atât am timp să scriu în afara a ceea ce scriu deja) dar lungimea este compensată de densitate.
Între a avea mercur într-un pahar și apă (în același) este totuși o diferență – se observă însă doar la ridicarea paharului de pe masă :)
Cel mai mult mi-a placut pasajul in care delimitezi realitatea de telenovela – super, m-a distrat. As fi mers mai mult pe asta si mai putin pe ciine :)
Am înțeles. Câinele a fost un pretext acolo pentru a ilustra de fapt reacția personajelor. Altfel nu aș mai fi terminat cu observațiile, și aveam doar două ore să termin textul. Puțin timp, conținut asemenea.
fain. ti se potrivesc, intr-un fel, textele astea care incep si se termina repede, ca lumea vazuta dintr-un tren in miscare. chiar daca a fost doar un pretext, prezenta ciinelui mi s-a parut cheie.
Mulțumesc, Gabi! Reușesc să le scriu repede și oricum pe net textele blitz funcționează cel mai bine. Sunt momente din viață care ilustrează cutare sau cutare aspect. nimeni nu va citi o pagină interminabilă din lipsă de timp și vrere.