O, Doamne!
O, Doamne, ce am făcut?
Când se vor termina toate astea?
Jur că nu am vrut să se întâmple toate astea. Dar sunt mai slabă decât am crezut că voi fi. Au trecut trei ani de când l-au luat pe Don și l-au trimis peste oceane, să lupte și să moară. Nu l-au întrebat dacă vrea asta, pentru că dacă l-ar fi întrebat, Don ar fi spus că nu e interesat să zboare peste oceane, să lupte și să moară. Ieri, copii m-au întrebat când se întoarce tatăl lor acasă. Fiecare din ei are 5 ani, și abia și-l amintesc. Simt, pot doar să simtă că ceva lipsește. Că lucrurile nu au fost mereu așa. Că patul mamei lor nu a fost mereu atât de gol, dimineața când vin să o trezească.
Le-am spus aceeași minciună pe care le-o spun de vreo doi ani încoace. Că tatăl lor se va întoarce curând.
I-am trimis la joacă. Stăteam pe canapea și ascultam radioul. Ultimele știri de pe front. Aproape nu mi-am dat seama când programul s-a încheiat și radioul a devenit mut. Priveam în gol. Soarele a coborât spre orizont și o rază roșie mi-a intrat în ochi, printre jaluzelele trase.
Îl vedeam pe Don, unul din mulți, alergând pe un câmp cu arma în mână.
Gâfâia.
Avea ochii lărgiți de parcă alerga pentru viața lui. Gâfâia cu dinții strânși, ca nu cumva să îi scape sufletul din trup.
Stăteam pe canapea și m-a cuprins frica. E frica aceea pe care o am de când a plecat Don. Frica aceea că într-o zi voi auzi o bătaie în ușă și când voi deschide, acolo se va afla un soldat, un bărbat pe care nu îl cunosc, tuns scurt, cu uniforma apretată, iar el îmi va spune că îi pare rău.
Și vor fi cele mai elocvente trei cuvinte pe care mi le va spune cineva vreodată.
Mă gândeam la scenele astea. Don alergând pe câmp, cu sufletul plin de frică, atât de plin încât îi iese prin ochi, iar apoi un bărbat spunându-mi că îi pare rău.
Am început să tremur. M-am gândit la copii mei. La copii noștri. La timpul pe care nu îl vor împărți cu tatăl lor. La toate acele zile pe care el nu le va putea umple alături de ei. M-am văzut îmbrăcată elegant și simplu, ducând flori la marginea orașului.
Am început să tremur și mai tare. Am văzut o umbră trecând prin fața ferestrei și inima mi s-a oprit în loc.
O, Doamne!
O, Doamne, ce am făcut?
Stăteam pe canapea, privind în gol, în semiîntunericul apusului, și mă gândeam la copii și la Don. Și la mine. Apoi a trecut o umbră prin dreptul ferestrei, și următorul lucru pe care mi-l amintesc e că mă aflam în fața ușii lui Paul. A deschis, surprins, și am văzut zâmbetul lui curtenitor. M-a invitat înăuntru. După ce ușa ne-a ferit de privirile vecinilor, l-am sărutat apăsat și el m-a dus în dormitorul lui. Avea brațele zgâriate și nu l-am întrebat de ce. Mi-a desfăcut fermoarul de la spate și m-am întors spre el. Avea gura caldă și mirosea puțin a alcool. S-a lipit de mine și am simțit că mă voia.
Am strâns ochii, să nu mai văd chipul lui Don, alergând.
Gâfâind.
Stăteam pe burtă și îmi curgeau lacrimile pe perna mototolită a lui Paul. Nu cred că și-a dat seama că plângeam. Se împingea în mine și îmi șoptea lucruri, până când i-am spus să tacă din gură. Nu îmi puteam aduce aminte cum suna vocea lui Don.
L-am văzut din nou, alergând, murdar pe față, transpirat. Avea fața imobilă, doar ochii erau plini de frică și furie.
Gâfâia.
Gâfâiam și eu.
Don a căzut, rostogolindu-se pe pământul cald. În viziunea mea, mi-am plimbat ochii peste trupul lui. Am văzut că o pată mare și întunecată se întindea pe pieptul cămășii lui kaki.
L-am sărutat și l-am mângâiat. Era transpirat. Am pus mâna pe rană și am apăsat. Fără succes.
Continua să gâfâie.
Și eu gâfâiam alături de el. Tot mai tare, tot mai repede.
Avea ochii în flăcări și buzele răsuflau cu greutate, împroșcând fire de salivă.
Paul era tăcut, așa cum l-am instruit. Don a vrut să îmi spună ceva, dar nu avea aer să rostească niciun cuvânt. Era cald. Ferestrele au început să se întunece. Patul scârțâia ritmic. Don părea că aude zgomotul, că își aduce aminte ce însemna acel zgomot. L-am prins pe Paul de șold și l-am oprit.
Don a murit pe câmp, printre firele de iarbă pătate cu roșu închis. În liniște, cu dinții strânși.
Și eu am murit, dar a fost o moarte mai mică. Am țipat, pentru că sunt mai slabă decât el.
Și pentru câteva clipe, am fost liniștită și împăcată cu toate.
O, Doamne!
O, Doamne, ce am făcut?
Don mi-a spus să îl aștept, că se va întoarce. Dar a trecut atât de mult timp!
Ieșind pe ușa lui Paul, mi-am promis că asta avea să fie ultima dată. M-am ferit cât de bine am putut de privirile oricui s-ar fi uitat după mine. Am ajuns acasă și m-am simțit murdară. M-am spălat pe corp cu apă fierbinte și mi-am făcut o clismă.
Stăteam în pat și priveam tavanul alb și gol. Mă simțeam vinovată și singură. Lângă mine, perna lui Don e umflată într-o formă perfectă. Așa a fost în ultimii 3 ani.
Astăzi m-am dus la biserică.
Mai erau pe acolo câteva femei. De când a început războiul, mereu se găsesc câteva femei în biserică. Majoritatea sunt femei tinere, ca mine. Toate poartă culori pastelate. Uneori mai vezi câte una în negru. Cele în negru sunt cele mai tăcute. Ele sunt cele norocoase. Pentru ele nu mai există incertitudine. Pentru ele nu mai există frica de a primi păreri de rău. Ele nu mai tresar atunci când o umbră le trece prin dreptul ferestrei.
Ele sunt rămășițele martirilor. Ele și rodul pântecelor lor.
M-am așezat pe una din bănci și am încercat să mă rog. Nu am putut. Nu am rugăciuni în mine. Am doar întrebări. Iar de la biserică niciodată nu am plecat cu mai multe răspunsuri decât cele pe care le-am adus cu mine. Teamă și un gol în stomac. Dumnezeu e prost. Nu are răspunsuri.
De câte ori nu am stat în genunchi, în casa lui, și l-am întrebat:
– Când se va întoarce Don?
Iar el repetă, ca un ecou:
– … Se va întoarce Don?
Privesc pereții albi și curați ai bisericii, inspir aerul răcoros și bun, dar nu plec alinată. Pereții aceia nu au răspunsuri pentru mine. Pentru niciuna dintre noi. Ochii vitraliilor sunt goi. Clopotele de deasupra mea nu fac decât să adâncească neznădejdea. Preotul nostru vorbește aiurea. Să așteptăm, să ne rugăm. Tatăl va avea grijă de toate.
Mă îndoiesc că Dumnezeu îmi va crește copii. Că Dumnezeu va pune mâncare pe masă și va plăti facturile. Că Dumnezeu mă va mângâia și va face dragoste cu mine. După ce se termină războiul ăsta, Dumnezeu va pleca pe alte meleaguri, ocupat cu alte războaie.
Dumnezeu ne-a uitat. Oricât de frumoase ar fi zilele, nu mă pot bucura de ele. Așteptarea mă apasă din ce în ce mai tare. Sunt dimineți în care nu mă pot ridica din pat și mă sufoc. Privesc afară pe fereastră, îmi văd copii jucându-se în iarbă și îmi simt lacrimile în gât. Trebuie să fac eforturi imense să nu plâng. Nu vreau ca ei să îmi vadă lacrimile.
Nu contează.
În curând va veni toamna. Atunci va ploua, iar eu voi putea sta în dreptul ferestrei și voi putea plânge. Lacrimile nu se văd în ploaie.
M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.
Un fragment condensat, cu fraze care merg direct la țintă, fără a se abate de la drum (mesajul propus). Aștept vol. 2 (Don?).
MIHAI, mersi de semn. lucrez la volumul 2, dar nu va fi despre Don. vreau să fac un colaj de povestiri dintr-un mic orășel, din perspectiva ”celor rămași acasă” pe timp de război, deci vor fi majoritatea femei. poate apare și Don, dar încă nu știu când.
Are un ritm sacadat și e scris intenționat așa, se vede. Ca focurile armelor pe front. Ți-ai extins interesele și e bine, ai abandonat micile (și marile) drame familiale și/sau personale pentru povestiri care gravitează în jurul războaielor. Poate iese ceva bun din asta, că de-acum știi cum se face!