Infidelitate, început

– Dacă realitatea este cu adevărat absurdă, despre ce poate scrie un poet modernist decît despre mistificarea realităţii. Universul e de neînţeles, şi pentru om – singura fiinţă capabilă de a raţiona şi de la care se aşteaptă enunţarea unor cunoaşteri – subiectul devine cu atît mai înşelător cu trecerea timpului: implacabila apropiere a morţii este singura certitudine. Că vom înceta să existăm este sigur şi cu toate acestea omul a făcut în aşa fel încît în toate culturile “mari” să inventeze un Dumnezeu care are în esenţă rolul de a ne decreta nemuritori. Modernismul a pornit dintr-o dorinţă conştientă de a răsturna modurile tradiţionale de reprezentare a artei în general. De exemplu, în Maestrul şi Margareta, Bulgakov îşi imaginează drept ajutoare ale diavolului (coborît să facă o vizită uniunii literare moscovite) pe motanul Behemoth şi pe vrăjitoarea Hella. Atunci cînd realitatea este de neînţeles, toate structurile ce o susţin sînt fictive, pentru că sînt concepute de noi, oamenii. Ne lăsăm ghidaţi de reguli şi legi care nu sînt neapărat necesare dar fără de care am fi pierduţi pentru că nu putem funcţiona fără ghidaje, fără acele jaloane fosforescente de o parte şi de alta a drumului înţeles ca traseu iniţiatic. Fără ele cei mai mulţi dintre noi ar cădea într-o, să-i spunem aşa, prăpastie empatică. Între realitate şi ficţiune avem un spaţiu gol, un invizibil loc de manevră, o gaură neagră din care diverşi autori îşi extrag seva. Ce este acest spaţiu invizibil şi cum de aceşti oameni au intuiţia de a se uita şi a găsi acolo ceea ce le este necesar? Aceasta este o abiliate ce nouă, tuturor celorlalţi ne lipseşte. Dar nu ne lipseşte cu desăvîrşire. Dacă ar fi aşa ne-ar lipsi capacitatea de a-i înţelege. Cu alte cuvinte trebuie să fii poet pentru a găsi o metaforă bună dar apoi orice cititor inteligent poate decodifica şi simţi acea imagine, nu-i aşa? Am spus metaforă şi deja am greşit pentru că poezia modernistă aproape a eliminat metaforele în favoarea unei succesiuni de imagini, aşa cum veţi vedea în poemul următor.
Liniştea era cel mai bun indiciu că studenţii îl urmăreau cu atenţie iar profesorul făcu o pauză pentru a muta cursorul pe slide-ul următor unde ar fi trebuit să înceapă expunerea despre Borges. În acel scurt interval de timp aruncă o privire pe deasupra amfiteatrului şi se opri pentru a i se adresa fetei din primul rînd care ridicase mîna pentru a-i adresa o întrebare.
– Mă scuzaţi, domnişoară, dar sînt în criză de timp. Mă puteţi întreba la final. Aş vrea să acopăr tot ce mi-am propus azi.
Apoi ceru tuturor să copieze un poem de Jorge Luis Borges, numit Simplitatea:

Deschide, poarta spre grădină
Cu docilitatea unei pagini
Ce adresează întrebări de devoțiune
Și înăuntru, privirea mea
Nu simte nevoie să se fixeze pe obiecte
Care deja există, exacte, în memorie.
Cunosc obiceiurile și sufletele
Și acel dialect al aluziilor
Care îmbină orice adunare omenească.
Nu am nevoie să vorbesc
Nici să pretind privilegii false;
Mă cunosc bine cei de care sunt înconjurat,
Știu bine suferințele și slăbiciunile mele.
Aceasta pentru a ajunge la cel mai de sus lucru,
Cel pe care poate probabil Cerul ni-l va acorda:
Nu admirație sau victorie
Ci pur și simplu să fii acceptat
Ca parte a unei Realități incontestabile,
Cum ar fi pietrele și copacii.

– Vreau să spuneţi ce înţelegeţi din acest poem, eventual să încercaţi să compuneţi la rîndul vostru ceva folosind următoarele şase cuvinte: reminescenţă, infernal, doză, revulsiv, miocardic, brad.
Profesorul Gabriel Cristescu mai avu timp să vorbească despre prospectul terifiant al eternităţii perpetue cu implicita repetare la infinit a unor secvenţe deja ştiute şi para-ştiute, despre ce ar simţi individul în lipsa oricărei griji, despre apăsările cotidianului care pot distruge sau cel puţin perima inspiraţia creativă.
-Vedeţi, un poet modernist s-ar folosi de apăsarea cotidianului şi respectiva sufocare pentru a ajunge la apăsarea trupului peste fiinţa iubită în timpul actului sexual, apăsare care, paradoxal, este percepută ca o eliberare totală… Pauză. Adică puteţi pleca.
Studenta din primul rînd pare că este genul care nu se lasă refuzată uşor. Îl aşteaptă să se şteargă pe mîini de cretă şi îl abordează cu tonul calm şi categoric al celor care au o opinie clară.
– Poemul acela de Borges este un surogat. E relativ uşor să înşiri cîteva imagini filozofic-contemplative fără rimă. După părerea mea s-a ajuns în situaţia jenantă în care aproape oricine poate pretinde că scrie poeme. Am dat peste un site de poezie cu mii de utilizatori şi toţi scriau poezii şi se lăudau între ei, se segregau în grupuleţe, şi îşi făceau invitaţii de ieşit la cafea. Acum mii de ani, poezia s-a născut ca o dialect secret, un limbaj într-un limbaj, versurile erau scrise într-un cod cifrat, un cod al iubirii, exact cum în ziua de azi nu toată lumea ştie Fortran, aşa şi pe-atunci: era necesar un anumit nivel de pregătire şi mai ales sensibiliate. Poemul avea un destinatar unic, bărbatul iubit, femeia dorită; şi iată cum în ziua de azi poemul a ajuns un fel de anunţ matrimonial la liber, postat pe un wall. Visător (pretins), titrat, caut parteneră pe măsură.
S-a uitat în ochii ei doar o secundă ca şi cum îi era frică să nu rămînă agăţat acolo. Ar fi vrut ca amfiteatrul să se golească cît mai repede dar studenţii, din contră, îşi încetineau paşii în dreptul lor, probabil pentru a prinde o frîntură de conversaţie. Iar ea nu se mişca din faţa lui, avea un combinezon maro închis, cu mîneci scurte, fermoarul tras pînă aproape de gît, dar lăsa să se vadă un medalion stil pandantiv, pe umăr un rucsac din piele neagră care se asorta cu părul de amazoană.
– Şi dumneavoastră ce fel de poeme scrieţi? o chestionă deşi în cap avea o altă întrebare – după părerea lui prea deplasată pentru o primă conversaţie şi complet nepotrivită cu cadrul academic în care se aflau. “Medalionul care vă pendulează la gît are rolul de a vă hipnotiza spectatorii?”.
– Poeme pe care nu le arăt oricui.
Apoi ea continuă să spună ceva despre poemele ei preferate dar el deja nu se mai putea concentra pentru că dinţii ei albi, strungăreaţa care i se vedea printre buzele pline, fragede şi nerujate, zornăitul brăţărilor ce acompaniau gestica braţelor – suma tuturor elementelor ce formau femeia din faţa lui –, aveau efectul unor dopuri pe care cineva (un înger pus pe feste, pentru că ea vorbea acum de îngerul păzitor al poeţilor) i le îndesase adînc în pavilionul urechilor.
Iar în timp ce fără să vrea lua notă de limba micuţă şi roşie cu care ea îşi linse buzele cînd încheie de vorbit, şi care se vedea exact precum vîrful unui ruj ce apăsa cu o indiferentă obişnuinţă conturul lăsîndu-le mai apetisante, ca într-un vis, lui i se păru că ea îi răspunsese deja telepatic la întrebarea lui nerostită: “Nu, pentru a hipnotiza îmi rezerv dreptul de a mă folosi ca de obicei de limba aceasta pe care o vedeti şi cu care îmi ling buzele de la stînga la dreapta şi de la dreapta la stînga! E o simplă limbă ca toate limbile, aşa cum are orice femeie de la Dumnezeu.. Uite.. mai vrei să o urmăreşti o dată? Ok, fac asta pentru tine, atenţie, stînga-dreapta apoi voi pocni o dată din degete şi vei fi sclavul meu pe viaţă. Nu uita, pe viaţă, e esenţial.”
Bineînţeles, nu se auzi nici o pocnitură, degetele rămaseră cuminţi în aer, şi el mai că nu răsuflă uşurat cu toate că a fi sclavul ei nu i se părea deloc un supliciu la cît de fantastic arăta. Şi îşi aduse aminte cum demult de tot suprinsese o conversaţie între bunicul patern şi frate-său mai mare, Titel, pe vremea cînd acesta din urmă era pe punctul de a-şi ceda apartamentul unei femei pe care deabia o cunoscuse: “Orice bărbat trebuie să se roage cerurilor să îl ferească de femeile fatale, alea de te fac să-ţi pierzi minţile, că de restul de fereşti şi singur!”
Cînd a întrebat-o în ce domeniu voia să se specializeze, Gabriel Cristescu a avut surpiza să afle că femeia nu era studentă. Îşi dusese fetiţa de şase ani la o grădiniţă cu program redus şi audierea cursului lui de literatură era modalitatea pe care o găsise de a-şi umple timpul pînă la ora patru cînd trebuia să o ia pe fetiţă.
Femeia era atrăgătoare ca un magnet de luat minţile, miroasea bine, deşi după ce s-au despărţit nu ar fi ştiut să explice clar de la ce provenea acel “bine”: parfumuri, şampon, miros de haine spălate cu detergent de calitate? Nu, de fapt se gîndea în termeni estetici ca şi cum frumuseţea avea miros, pentru că asta reţinuse că ea era deosebit de atractivă. Cît vorbiseră pe coridor o mulţime de studenţi întorseseră capul după ea. Avea pe vino încoace şi în acelaşi timp se purtase natural, nu făcuse caz de frumuseţea ei, ceea ce i se păruse cu atît mai fascinant.
În birou corectă nişte examene de mijloc de semestru încercînd să facă abstracţie de interminabila conversaţie pe care colegul lui de birou o avea cu soţia. Ca să treacă timpul îşi sună la rîndul său consoarta pentru a o întreba ce pregătea pentru cină dar Adela, ca de obicei, avea telefonul pe silent sau uitese să şi-l ia cu ea. Era atît de neîndemînatecă şi rămasă în urmă cu tehnologia că de multe ori în loc să-i răspundă îi închidea în nas. Apoi ea îl suna înapoi să-şi ceară scuze. Întotdeauna rîdea şi se autoironiza pentru stîngăciile ei: atunci cînd îl chema să-i deschidă televizorul cel nou sau cînd îi cerea să îi instaleze un program antivirus sau să-i arate şi ei cum să-şi asculte mesajele pe mobil. El citea cărţi numai în format electronic, pe tabletă. Pentru Adela cartea nu se putea numi carte decît dacă se auzea foşnetul paginii cînd o dădeai mai departe.
Pentru că nu avea ce să facă scoase din buzunar versurile împăturite. La despărţire, femeia spre care se îndreptau 99% din totalul gîndurilor lui din ultima oră îi dăduse un petec de hîrtie pe care se găsea un text frumos caligrafiat. În acele cinci minute scurse între momentul scrierii celor şase cuvinte pe tablă şi părăsirea amfiteatrului, reuşise să compună un început de poem:

Ea are stea în frunte, reminescenţa unei supradoze de iubire
Rochia ei, infernal de transparentă cînd spune Sînt dispusă la orice
chiar pregătită să-ţi prescriu noaptea asta ca pe-un revulsiv miocardic
Spatele tău va mirosi a pădure de brazi dintr-un poem nescris
cum se întîmplă adeseori cînd mă pun peste tine desfăcută cadou.

În ziua următoare, Gabriel Cristescu aştepta să se încălzească tocăniţa de cartofi pe care i-o pregătise soţia pentru prînz. Ieşea rar din birou pentru că obişnuia să mănînce sandwich-uri în timp ce citea ştirile pe internet. În camera care servea drept bucătărie se afla un bărbat mult mai tînăr decît el, şi fără să vrea, Gabriel aruncă o privire spre afişajul electronic al cuptorului cu microunde vecin: arăta tot trei minute şi ceva, cam la fel cît avea şi el de aşteptat. Ca urmare, i se păru nepoliticos să păstreze tăcerea în acest răstimp, cu atît mai mult cît chipul bărbatului îi era oarecum familiar.
– Vă aflaţi în vizită la noi cu ocazia simpozionului de mîine?
Tînărul păru surprins de intruziune pentru că nu răspunse imediat, ceea ce îl făcu pe Gabriel să continue mai departe cu presupunerea, tocmai pentru a umple tăcerea înainte ca aceasta să devină penibilă.
– Vă întreb pentru că îmi păreţi cunoscut, cred că ne-am mai întîlnit la vreo conferinţă, poate la Universitate în Bucureşti, asta primăvară?
– Nu. Eu de fapt lucrez aici.
Dintr-odată Gabriel se simţi şi mai stingherit deoarece el îşi pregătea de obicei cursurile acasă, şi tot acolo corecta examenele. În fapt, trecea extrem de rar pe la birou şi chiar şi atunci nu socializa deloc cu colegii. Din acest motiv se simţea cu musca pe căciulă dar îl calmă gîndul că tînărul era probabil student aflat la studii post doctorale şi, cum se întîmplă de obicei, i se oferise să predea temporar vreun curs sau două. Ceea ce ar fi însemnat că “lucrez aici” era o formulare corectă, dar fără doar şi poate exagerată.
În camera mirosea frumos a cafea în timp ce cafetiera se umplea asemeni unei clepsidre cu dublă utilitate.
– Sînteţi imediat după doctorat…
– Nu chiar. Sînt asistent universitar. Predau deja de doi ani aici.
Gabriel fu uluit la aflarea veştii că tînărul îi era de fapt coleg, că împărţeau aceeaşi clădire şi, concomitent, îşi reproşa neevitarea gafei. Dacă ar fi avut curiozitatea să privească din cînd în cînd panoul de la intrare cu pozele tuturor angajaţilor departamentului… Aproape că i se făcu rău cînd în continuare îşi auzi gura vorbind parcă fără el:
– Ei bine atunci… nu-mi rămîne decît să-ţi urez bun venit în departamentul nostru!
În viaţa lui nu spusese din politeţe ceva care să fi sunat mai batjocoritor.
Scoase tocăniţa din cuptor pe jumătate rece, îl salută pe tînăr, şi cu paşi repezi se îndreptă spre biroul lui unde se simţi în afara oricărui pericol de a gafa din nou. Cînd curentul îi smulsese clanţa din mîini, bufnitura uşii urmată de confortul oferit de familiarul încăperii îl inundă ca un calmant liniştitor. Pofta de mîncare îi dispăruse de parcă scurta socializare îl hrănise cu nutrienţi pentru tot restul zilei.

După ce udă cactusul de lîngă fereastră şi duse caneta de V8 la cutia de reciclabile de pe hol, îşi verifică emailul cu un gest care devenise automatism. Era aşa cum îi spusese băiatul lui adolescent, “tati, verific ce s-a mai întîmplat pe facebook nu pentru că vreau sau pentru că sînt curios – ci pur şi simplu îmi urmăresc mîinile cum bat singure adresa şi parola pe tastatură, la modul că nu am control asupra lor, pe cuvînt!”
Exact aşa îşi verifica şi el emailul de cel puţin zece ori pe zi. Şi spre surprinderea lui, printre multe emailuri importante, legate de serviciu, şi unele mai puţin importante, admistrative (cum ar fi, de exemplu, o avertizare cu privire la un nou virus, o invitaţie pentru o sesiune de protecţia muncii în facultate pentru cei care folosesc laboratoarele – nu îşi putu opri un oftat de indignare: el nu le utiliza niciodată şi atunci de ce primea astfel de înştiinţări?!) găsi unul cu titlul “Ce impresie ţi-a făcut poezioara?”.
În general nu suporta diminutivele dar de data aceasta simţi cum, efectiv, cuvîntul “poezioară” îi unse inima şi asta deoarece dinainte să clicheze pe titlu, avea o idee clară cu privire la autoarea emailului.
Inima îi bătea tare pentru că numai o singură persoană de pe planeta asta l-ar fi putut întreba pe el, un profesor universitar respectat, şi chiar temut pentru severitatea cu care nota examenele, despre ce părere i-ar fi făcut o anume “poezioară”. În afară de emailurile comerciale, automate, de genul “o apariţie editorială nouă de la librăria noastră pentru tine, exact pe gustul tău!” pe care le primea automat din partea librăriei virtuale Humanitas sau de la Elefant.ro nu-şi amintea să fi primit email-uri la per tu pe adresa de la serviciu.
În conţinutul mesajului se afla continuarea poemului, la fel de bună ca prima, de un erotism decent şi bine dozat, chiar amuzant pe partea de final unde autoarea, aluziv, pretindea că gîndul la ea poate schimba brusc universul real cu un altul virtual, de vis.
“Versurile mele pot transforma birourile în canari gălbiori şi nimfe dezbrăcate.”
Şi la a doua întîlnire, în lumina puternică a soarelui de iulie, femeia era parcă şi mai brunetă. Purta din nou sandale cu toc dar de culoare bej, asortate cu o rochie albă, dantelată la umeri, cu volănaşe vaporoase, iar la gît avea un colier simplu, un fel de imitaţie ca de scoici sfărîmate din care ici colo ieşeau nişte mici perle albe, cît nişte flori de mărgăritar.
Au stat pe o bancă unde s-au întîlnit sub pretextul de a primi din partea ei un manuscris de aproximativ o sută de pagini conţinînd gînduri şi întîmplări înşiruite în “stil jurnal”, dar de fapt, după cum i-a atras ea atenţia, jurnalul era unul fals.
De data aceasta subiectul de discuţie a fost o trecută deficienţă de vorbire a fetiţei ei care nu scosese nici un cuvînt pînă la doi ani şi patru luni. Nu au vorbit deloc despre literatură sau despre manuscrisul ce şedea între el şi ea precum un copil cuminte.
La doi ani fusese cu fetiţa la un logopet fără nici un rezultat, apoi la alţi şi alţi specialişti – din nou bani cheltuiţi în zadar –, pînă cînd, într-o bună zi, copilul spusese din senin o propoziţie complexă de la început pînă la sfîrşit, cu o dicţie perfectă.
– Nu am să uit pînă mor nici ce a spus nici ce am simţit atunci. Ştii, nu poţi să-ţi imaginezi ce senzaţie ai ca mama cînd crezi că fiinţa la care ţii cel mai mult pe lume, copilul tău, s-a născut cu o imperfecţiune. Cît timp ea nu vorbea aproape că nu mai vorbeam nici eu. Îi citeam mereu seara la culcare. De multe ori îi citeam poezii. Nu neapărat poezii pentru copii. Îi citeam din cele care-mi plăceau mie. De Nichita Stănescu, alteori de Sorescu. Uitam să le schimb, sau eram prea obosită să le schimb, nu ştiu.. cert e că citeam cîte trei sau patru săptămîni din aceeaşi carte. Acelaşi volum de poezii. Şi într-o seară spun primul vers dintr-o poezie de Nichita, fac o mică pauză şi, fără să vreau, aud uimită un murmur care venea dinspre ea şi care – jur că mi se părea că visez! –, era chiar continuarea poeziei. Am citit iar primul vers (deja plîngeam acum, sau nu era un plîns propriu-zis, ci lacrimile îmi curgeau singure pe obraz) şi am îndemnat-o: “hai, mami, acum tu, dragă mea”. Eu dorm cu ea de cînd s-a născut, el doarme în altă cameră. Noi ne culcăm foarte devreme, lui în schimb îi place să stea la televizor, la meciuri de box, de fotbal, în orice caz, ce vreau să spun este că numai eu am auzit-o continuînd poezioara lui Nichita cu glasul ei de îngeraş, imaginează-ţi.. cu nişte coarde vocale neobişnuite să rostească vocale sau consoane, pentru că pînă atunci doar plînsese sau rîsese sau gemuse în somn, şi dintr-odată o aud şoptind cu o pronunţie perfectă – era doar puţintel rîrîită:

De mult negru mă albisem
De mult soare mă-noptasem
De mult viu mai mult murisem
Din visare mă aflasem
Vino tu cu tine toată
Ca să-ntruchipăm o roată
Vino tu fără de tine
Ca să fiu cu mine, mine
O răsai, răsai, răsai
Pe infernul meu, un rai…

(Va urma)

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.