Cei trei se întâlniră pe debarcaderul micului oraș, în semiobscuritatea serii, cu uniformele de polițiști uzate, furate de printr-o magazie nepăzită a secției unu. Ceilalți șapte, nefăcând parte din forul de conducere al mișcării revoluționare – niște plebei, fără mari realizări, racolați pentru a spori numărul combatanților – erau deja îmbrăcați cu veste reflectorizante, aducând prin statura lor cu milițienii clasici.
„Acum…cât încă mai e o brumă de speranță…cât încă nu au terminat cariile astea mercantile să roadă toți stâlpii…”
– Știți ce aveți de făcut…muniția e suficientă? întrebă cu o șoaptă fermă un individ scund și slab, cu ochii obosiți.
– Este…încă vreo două cartușe din astea și gâdilam asfaltul cu nasul…
Printre neoanele plictisite ale străzilor încă populate de oameni hipnotizați de dansul unor pixeli, siluetele se plimbau la început fără a atrage prea mult atenția. Așteptau semnalul. Când acesta veni pe unda unui „acum” grav, ele se împrăștiară pe străduțe, speriind trecătorii, care își vedeau telefoanele dragi aruncate pe jos în goană.
Panica se instaurase. O adolescentă care stătea pe o bancă, sub un stâlp de iluminat, citind o carte despre ceva umbre gri, vreo 50, cu titlul în engleză, a fost asaltată de două figuri oripilate, care o bruscară și îi jupuiră volumul prețios, de parcă ar fi ars pe rug un eretic. Plânsetele tinerei au fost însă rapid acoperite de zgomotul unei vitrine sparte. Revoluționarii pătrunseră în librăria cea mare a orășelului și dădură foc rafturilor încărcate de titluri la modă și suveniruri diverse, infiltrate discret printre ele. Încercând să acopere strigătele victorioase, Schon Bitigan se sui pe casa de marcat și ordonă:
– Cruțați nevinovații! Puținii care merită să fie salvați să fie duși în biblioteca veche!
Flăcările creșteau și se unduiau în ritmul trosnetelor violente. Afară, alergând care încotro, oamenii se fereau de tirul susținut al atacatorilor, care își descărcau sacii din spate și frustrările din suflet. Asfaltul se umpluse de cartușe goale și coperți cartonate, iar Schon își permise pentru prima oară să zâmbească. Contraofensiva începuse bine…
Mă numesc Ghiban Costin, am 18 ani și sunt elev absolvent al clasei a XI-a la Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu”, București. Realizările mele până în acest moment se limitează la participarea și câștigarea unor premii la diferite concursuri școlare, de la matematică, informatică, până la olimpiada națională de istorie și concursuri literare precum Tinere Condeie 2017(premiul III la categoria poezie si Mențiune la categoria proză). De asemenea, am colaborat în anul 2015 ca redactor cu revista liceului, „Bitul Liber”, având un articol publicat în primul număr al acelui an.
Cuvintele sugerează iar imaginația cititorului se pune la treabă. Un flash-fiction izbutit, cu mesaj clar și bine livrat. Plăcut.
E ok, dar parca ai vrut sa rescrii o pagina din Fahrenheit 451 si problema e ca-i doar o pagina..
Interesant. Am mai auzit comparatia asta la un text in engleza publicat pe un alt site. Interesant pentru ca nu am citit cartea – si o recunosc cu rusine – desi este de ceva timp pe lista de lecturi. O sa imi insusesc critica, admitand ca sunt la inceput de drum si nu am experienta necesara..
Când textul e atât de scurt, fiecare detaliu ar trebui să conteze. În cazul de față, cuvintele sunt toate acolo, dar citirea lor nu duce la interpretarea întregului. Mai ai nevoie de niște detalii de fond și de suprafață.
ditto, cornel si pavel.
scrisul vine din citit. si cititul ia timp.
in plus, pentru flash fiction, nici macar virgulele nu trebuie sa fie de prisos si orice cuvint trebuie sa conteze.
poate ai auzit de povestea de 6 cuvinte a lui hemingway:
„to sell. baby shoes. never worn.”
pare simpla da’…