Frantz (2016) – Minciuna e uneori justificată

Nici nu ştiu cum am ajuns să văd “Frantz”, dar rar m-a captivat cinematografia unui film atît de repede cum a reuşit acesta încă de la primele cadre alb-negru. Povestea care l-a inspirat pe regizorul francez François Ozon este de fapt o adaptare a unui alt film, german, din 1932 – Broken Lullaby.
Acţiunea începe într-un orăşel din Germania, în 1919, imediat după terminarea primului război mondial, locul în care logodnica lui Frantz încearcă să trăiască cu durerea pierderii iubitului. Locuieşte în casa celor care ar fi trebuit să-i devină socri, e înconjurată de obiectele celui decedat, camera acestuia a rămas neatinsă de la plecarea lui pe front. În fiecare zi se duce la mormîntul iubitului. Singura plăcere a vieţii lor (a ei şi a părinţilor lui) constă în omagierea celui ce murise. Atmosfera e de film Hitchcock si totusi mai subtila (pentru ca mie nu-mi plac filmele lui Hitchcock).
Primul lucru pe care l-am apreciat este faptul că numele filmului este al unui personaj care nu apare deloc dar lipsa lui este simţită în permanentă, este ceea ce pune totul în mişcare. Frantz este personaj principal pentru că protagoniştii nu îl pot uita. Mort fiind, el este prezent în gîndurile lor mai mult decît dacă ar fi fost în viaţă.
În timpul unei vizite la cimitir, Anna, (Paula Beer) întîlneşte un tînăr francez, Adrien, (Pierre Niney) care tocmai vizitase deasemenea mormîntul logodnicului ei şi intrigată de prezenţa străinului misterios, încearcă să afle motivul care îl determinase pe un fost soldat inamic să îndure inconvenienţa deplasării într-un mediu ostil. Adrien pretinde că a fost prietenul lui Frantz în timpul şederii acestuia în Paris, înainte de începerea războiului. Adrien este timid, cultivat şi împărtăşise pasiunea pentru muzică a lui Frantz, vizitaseră muzeele împreună, saloanele de dans, apoi războiul îi separase. În cîteva momente semnificative, filmul devine color. Prima secvenţă color apare atunci cînd Adrien menţionează pînza favorită a lui Frantz, o pictură de Manet reprezentînd un bărbat trîntit pe un pat cu capul aruncat înapoi. Atunci spre finalul filmului acea lucrare ne este arătată detaliat, ea prezintă sinuciderea unui tânăr.
Până cînd Adrien se întoarce la Paris, între el şi Anna apăruse deja o atracţie profundă, o atracţie ce-şi are rădăcinile în tristeţe – e posibil ca suferinţa comună să fie liantul unui gen de legătură interumană dintre cele mai trainice.
Înainte de a pleca Adrien îi face o mărturisire Annei şi este momentul cînd filmul începe să placă şi mai mult pentru că din nou tratează o temă foarte interesantă : minciuna justificată, pe post de faptă bună. Conjunctura care aduce doi oameni puri şi sensibili pe un teren alunecos (în care minciuna te face să-ţi autochestionezi neîncetat moralitatea propriilor fapte) o aduce pe Anna să consulte sfatul unui preot, şi creşte gradat încărcătura psihologică a filmului.
„Frantz” are un puternic mesaj pacifist care este cumva prezent în permanenţă, ca un soi de decor foarte bine realizat. Mesajul apare în vorbele tatălui lui Frantz cînd spune că părinţii (naţionalismul lor) sînt de vină şi merită acum să sufere pentru că aşteptările lor şi patriotismul de bravadă le-au trimis fii în braţele morţii. În contratemă vedem ce multe similitudini sînt între germani şi francezi, la fel, ce asemănători erau cei doi tineri, Frantz şi Adrien. În partea a doua a filmului, de partea cealaltă a „baricadei” regizorul ne prezintă o altă scenă pur naţionalistă, într-un restaurant în care toată lumea se ridică în picioare să cînte La Marseillaise cu versurile-i şocant de brutale şi anacronice: “Prin cîmpiile noastre auziţi răcnetele nemiloşilor ostaşi? Vin pînă la voi în braţe să vă gîtuie fiii şi soaţele, etc“ Sînt versuri ce nu au nici un sens pe timp de pace, la fel cum nu au nici cele din Deşteaptă-te române! şi probabil că la fel sînt majoritatea imnurilor naţionale de pe Terra.
Filmul are calitatea de a nu fi previzibil, chiar şi finalul e neaşteptat.
Decorurile sînt excelente, actorii bine aleşi (bun casting), şi împreună cu imaginile alb-negru reuşesc să transporte spectatorul într-o cu totul altă dimensiune.
Şi ce putem cere mai mult de la o experienţă cinematografică dacă nu să ne oblige să uităm realitatea şi prezentul?

Link la film cu subtirare în limba română.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.