Sticle cu capac de tablă (din „Jurnalul lui Sake”, Ed. Limes, 2017)

Sticle cu capac de tablă

La întoarcerea de la Constanța au oprit la apartamentul din București. Era într-o seară de vineri, spre ora 9. Tânăra chiriașă era plecată pentru week-end. Țineau un dormitor din două sub cheie și, în lipsa chiriașei, puteau ocupa și sufrageria. A doua zi de dimineață urmau să își continue drumul, spre Craiova.
Maică-sa a găsit foarte bună ideea lui, cu pizza. În România, printre pensionari, pizza încă își păstrase forța de atracție a fructului oprit. Apăruse cu adevărat abia după Revoluție, iar popularitatea ei crescuse în paralel cu diminuarea dispoziției lor de a frecventa restaurantele. Trecuseră 20 de ani de atunci, iar ei nu ajunseseră să se întrebe, asemenea celor mai tineri, dacă pizza-i bună sau nu pentru sănătate. Ei erau generația celor care nu mâncaseră pizza niciodată pe săturate.
De la supermarketul Cora, a luat un pinot noir de Bohotin. De la restaurantul de lângă magazin, a luat o pizza Speedy. Întors în apartament, a găsit-o pe maică-sa întinsă pe spate, în patul din dormitor, cu un ochi pe ecranul televizorului mic, instalat pe comoda cu oglindă. A pus cutia cu pizza pe masa din bucătărie și a început să caute un tirbușon. În dulapul din bucătărie și pe rafturile din cămară n-a găsit. Prima lui idee a fost să se întoarcă la Cora, dar ea a fost repede înlocuită de o a doua, să caute un tirbușon printre vecinii de palier.

Blocul lor fusese dat în folosință în 1988, iar primii ocupanți au fost, în majoritate, foști locatari de clădiri demolate, din zona Gării de Nord. Lume sărmană. Cristina și Sorin ajunseseră aici în toamna lui 1989, prin schimb de locuință. Un apartament de două camere, nedecomandat, fără balcon, la parter, lângă Autogara Militari, contra unuia de trei camere, la etajul 5, decomandat, cu balcon, lângă stația de metrou Lujerului, adică cu două stații de metrou mai spre centru. Apartamentul 92 a fost casa lor până la plecarea în Canada, în 1995.
Pe palier mai erau alte trei apartamente. Cel cu numărul 93 fusese ocupat, la început, de un cuplu tânăr de țigani. Țigani românizați. El absolvent de școală tehnică postliceală, ea cu 10 clase terminate. El angajat ca tehnician de aparatură electronică, ea casnică și cochetă. Pe ea a ajutat-o Cristina, în primii ani de după Revoluție, să redacteze o scrisoare, în engleză, către Patrick Swayze, actor și dansator american de care Sorin n-avea habar pe-atunci și de care a mai auzit doar când a murit, mulți ani mai târziu, de la CNN. Tânăra a expediat scrisoarea fără știrea soțului. Acum, apartamentul era ocupat de o doamnă pensionară cu inima fragilă, care îl cunoștea pe Sorin, dar care nu i-ar fi deschis ușa la ora la care se aflau.
La numărul 94 încă stăteau o femeie și fata ei, blonde și obeze amândouă. În anii în care locuiau ei în bloc, fata era elevă în clasele gimnaziale. Mama îi vizita periodic, ca să împrumute cărți din biblioteca lor. Când a terminat liceul, fata s-a măritat cu un tânăr pakistanez. Tinerii căsătoriți locuiau tot acolo, s-au intersectat cu ei pe palier de câteva ori, pe parcursul a doi ori trei ani, cu ocazia venirilor lor în țară. Mai târziu, Sorin nu l-a mai văzut pe pakistanez, deși fata tot acolo locuia. A sunat la ușa lor, dar n-a răspuns nimeni.
La numărul 95 locuise o altă familie tânără, cu doi copii. Când s-au mutat Sorin și Cristina în bloc, unul abia începuse să meargă, altul era încă în scutece. El fusese prieten de pahar cu țiganul de la care obținuseră Sorin și Cristina, prin schimb, apartamentul. Ea era slabă, înaltă, blondă și tăcută. Apartamentul lor avea podeaua integral acoperită cu preșuri și era extrem de sumar mobilat, nu din vreun considerent estetic, ci din cauza sărăciei.
Vecinul de la 95 era un om apăsat de sentimentul că trăiește sub potențial. A căutat să stabilească relații amicale cu Sorin. Odată, când era singur acasă, l-a invitat pe Sorin la un pahar. Mai târziu, Sorin l-a invitat la rândul lui pe la ei, când era singur. Vecinul le-a văzut rafturile pline de cărți, din sufragerie. I-a spus lui Sorin că și lui îi plăcea să citească, dar că nu prea avea timp. Din ce citise, cel mai mult îi plăcuse o carte a unui american, însă atât titlul cărții, cât și numele autorului îi dispăruseră din memorie. Sorin l-a întrebat dacă nu cumva vorbea de o carte de Jack London. Vecinul a rămas uimit, nu înțelegea cum de Sorin fusese capabil să ghicească. Sorin i-a spus că, din câte își amintea el, Jack London avusese personaje care luptaseră să facă ceva din viața lor, pornind de jos. Vecinul l-a văzut ca pe-un soi de vrăjitor, capabil să citească gândurile.
La Revoluție, la instigarea vecinului de la 95, au făcut împreună un drum de-a lungul bulevardului Armata Poporului, apoi pe lângă Academia Militară, până la Casa Radio. Pe întregul parcurs, au fost terorizați de păcăniturile de gloanțe. Ajunși la destinație, au văzut amândoi un bărbat în uniformă bătut de alți bărbați în uniformă, apoi sechestrat într-un tanc, sub bănuiala că ar fi fost terorist. Imediat după Revoluție, acest vecin vindea casete de muzică, la ieșirea din stația de metrou de la Lujerului. Peste câteva luni, își obținuse certificat de revoluționar, pe baza poveștii lor comune. Vecinul și familia lui s-au mutat repede din bloc, vânzând apartamentul înainte ca prețurile să fi crescut semnificativ.

Pe noii locatari ai apartamentului 95 nu-i știa, dar ei erau ultima lui speranță. A apăsat pe butonul soneriei. A auzit pași apropiindu-se de ușă. Și-a focalizat privirea pe vizor și a zâmbit. S-a considerat norocos că becul de deasupra ușii nu era ars.
„Cine e?”, l-a chestionat o voce de bărbat pensionar, fumător și supărat. „Un vecin”, a răspuns Sorin. „Care vecin?” „De la apartamentul 92.” „Acolo locuiește o tânără.” „Eu sunt proprietarul. Vin rar pe-aici.”
Ușa s-a deschis cât a lăsat-o lanțul de siguranță. În deschizătură s-a ivit un domn în vârstă și în maieu. „Aveți cumva un tirbușon?”, a întrebat Sorin. Omul l-a privit lung, fără să clipească, așa că Sorin a repetat. „Un tirbușon!” „Ce-i aia?” „O chestie de destupat sticlele de vin!” „N-am așa ceva.”
În spatele lui a mai apărut cineva. Domnul în vârstă a prins curaj și a eliberat ușa din lanț. Un tânăr oarecum atletic, tot în maieu, l-a privit pe Sorin și i s-a adresat mai vârstnicului colocatar: „Ce vrea?”
„Sunt vecinul de la apartamentul 92”, a intervenit Sorin. Tânărul i s-a adresat: „Și?” Sorin a expus iar problema, dar mai pe larg: „Am nevoie de un tirbușon. Împrumut. Pentru două minute, cel mult.” Tânărul l-a privit două secunde cu gura căscată, apoi i-a răspuns: „Lasă-ne, domnule, în pace!” „Bine, vă las”, a zis Sorin, începând să se îndepărteze de ușa lor. Domnul în vârstă a simțit nevoia să risipească tensiunea. „N-avem așa ceva, că luăm numai sticle cu capac de tablă!” Sorin i-a mulțumit pentru precizare.

Maică-sa aproape adormise. Cu greu, a convins-o să vină în bucătărie și să mănânce puțină pizza. Nu-i mai era foame, nu mai voia decât să doarmă. Când Sorin i-a spus că se întoarce la Cora, după tirbușon, i-a zis doar: „Bei singur. Mie nu-mi mai trebuie.”
A ajuns iar la supermarket, când era aproape ora închiderii. A mers cu pași mari pe coridoarele dintre rafturi. A sărit în fața unei tinere angajate: „Caut un tirbușon! E un instrument de scos dopul din gâtul unei sticle!” „Știu ce-i aia tirbușon!”, i-a zis tânăra, apoi i-a arătat lui Sorin unde le găsește. Aveau câteva modele. A ales unul integral metalic și rabatabil.
Întors la apartament, a găsit-o pe maică-sa culcată. Sforăia ușor, lungită pe spate. În bucătărie, a destupat sticla de vin și și-a pus un pahar. O poșircă. A studiat dopul. De plută, prins de umezeală pe jumătate din lungime. A turnat tot vinul în chiuvetă.
Sâmbăta care a urmat a fost ziua în care el și maică-sa s-au văzut pentru ultima oară. El a mai văzut-o, e drept, o lună și jumătate mai târziu, dar fără ca ea să mai fie în viață. În acea sâmbătă, a dus-o la Craiova, iar mașina ei, pe care maică-sa nu mai putea s-o conducă, a rămas tot acolo. În după-amiaza aceleiași zile, s-a întors cu trenul, la București.
Duminică dimineața a avut avionul, spre Montreal. La Otopeni, detectorul de metale i-a găsit tirbușonul. Îl băgase într-un buzunar al genții de voiaj pe care urma să o ia cu el, în cabină. O gafă inexplicabilă. N-a reușit să bea un ultim pahar de vin cu maică-sa. N-a reușit să bea, singur, un ultim pahar de vin cu ea alături. Nu i-a rămas nici măcar tirbușonul.

Florin Oncescu

Florin Oncescu s-a născut la Constanța, în 1960. În 1995 s-a stabilit în Canada, la Montréal, iar ulterior a petrecut perioade extinse în Statele Unite, unde se află şi în prezent. Are publicate următoarele volume de proză scurtă: Dispoziție depresivă (Ramuri, Craiova, 1994), La umbra unui enciclopedist (Omniscop, Craiova, 1998), Întoarcerea (Ramuri, Craiova, 2003), Ilustrate din America (Limes, Cluj-Napoca, 2007), Jurnalul lui Sake (Limes, Cluj-Napoca, 2017). Este prezent în antologiile colective Chef cu femei urâte (Allfa, 1997), Repetiţie fără orchestră (Limes, 2004), Farse, lacrimi şi o găleată de sânge (Limes, 2008), Migrating Memories: Central Europe in Canada, Vol. 1 (CEACS/AECEC, Brno, 2010). Este colaborator statornic al revistei Pagini româneşti, de la Montréal. Din 2004 este membru al Uniunii Scriitorilor din România.