Cartea Oglinzilor de Eugen Chirovici (o carte ok ce putea fi capodoperă)

eugen

“Am publicat prima mea proză scurtă în 1989 şi primul meu roman, Masacrul, doi ani mai tîrziu. A fost un mare succes în acel moment, peste 100.000 de exemplare vîndute în mai puţin de un an. A fost urmată la cîteva luni mai tîrziu de un alt bestseller, “Un comando pentru general”, un thriller politic a cărui acţiune se petrece în Italia. Am publicat cincisprezece cărţi în România înainte de a pleca din ţară şi m-am stabilit în străinătate acum patru ani.
Acest roman, primul scris de mine în limba engleză, a fost un proiect derulat între februarie şi mai 2014.” Eugen Chirovici, 2017.

“Ideea acestei cărţi a început să germineze acum trei ani, în urma unui taifas la care am stat împreună cu mama şi fratele meu mai mare, cînd m-au vizitat în Reading, unde locuiam la acea vreme. Le-am spus că mi-am adus aminte de înmormîntarea unui jucător de fotbal care a murit foarte tînăr într-un accident de maşină pe vremea cînd eu eram copil. Au spus că eram mult prea mic pe atunci, aşa că nu aş fi putut fi acolo, la cimitir, cu ei. Am insistat, spunîndu-le tot felul de detalii: că sicriul era deschis, iar pe pieptul mortului era o minge de fotbal. Au spus că era adevărat ce spuneam, dar probabil că erau lucruri auzite de la ei sau de la tatăl meu, după ce participaseră împreună la înmormîntare. Dar sigur nu erai cu noi, a adăugat mama.
A fost doar un exemplu despre capacitatea uriaşă a minţii umane de a-şi cosmetiza şi chiar falsifica amintirile, dar a plantat ideea romanului meu.” Eugen Chirovici, 2017.

Am dat aceste două pasaje pe care le-am extras de la sfîrşitul romanului, din secţiunea “mulţumiri”.

Le-am tradus în limba română, pentru că romanul mi-a parvenit în engleză şi aşa l-am citit.
Sînt destul de uimit că până la Cartea Oglinzilor nu auzisem deloc de Chirovici, un autor care a avut un roman debut vîndut în 100.000 de exemplare, în România anilor ’90, ani în care pînă şi Mircea Cărtărescu (aşa cum chiar el spune) vindea chestii de prin casă în talcioc – atît de mare sărăcie era în România. 15 romane publicate, e iarăşi foarte mult, oricît de uşor ar fi să publici în ziua de azi.
Practic, tot ce ar trebui să facă Eugen Chirovici acum, după succesul de vînzare al Cărţii Oglinzilor, ar fi să traducă profesionist cîte un roman de-al său pe an şi să-l publice în străinătate unde cărţile se vînd şi pot aduce autorului beneficii materiale, nu doar tituatura de “scriitor” sau “poet”, cum e la noi.
Mai adaug doar că într-unul dintre primele interviuri ale autorului din 2015, acesta spunea cît se poate de clar că un amic din Anglia i-a tradus cartea în engleză. Informaţia aceasta a dispărut fiind acum înlocuită de o nouă afirmaţie: “primul roman pe care autorul îl scrie în engleză.” Denaturarea adevărului sau minciună, nu avem de unde şti. Tot la final autorul îi mulţumeşte lui Alistair Ian Blyth, cunoscut traducător română-engleză.
Dacă vă aşteptaţi după introducerea asta că o să scriu recenzia cărţii ca un “hater”, vă înşelaţi. Sînt cît se poate de imparţial.
Succesul lui Eugen Chirovici mă bucură foarte tare pentru că aşa cum spuneam într-un editorial pe care nu stau să-l caut, singura şansă de a reuşi ca scriitor român este să îţi traduci şi să-ţi publici romanul în engleză ☺. Apoi, dacă ai norocul să faci vânzări, revin-o prin ţară (cînd şi cînd, atunci cînd mai îţi aduci aminte) şi fii sigur că vei fi adulat de toţi criticii care nu te băgau în seamă pînă atunci. E sindromul ăla de care unii români nu scapă niciodată: “e bun, are certificări din afară” sau “da, e cineva.. are venitul în euro nu în RON”.
Dar să spun ceva şi despre roman.
Cartea este structurată în trei părţi, fiecare parte reprezintă “vocea” unui personaj care aduce viziunea sau cercetările sale asupra unei crime petrecută cu aproape treizeci de ani în urmă – a “cold case”.
Versiunile diferă pentru că fiecare martor are motivele lui de a spune un adevăr denaturat sau are nişte amintiri modificate cumva independent de voinţa lui. Cartea m-a făcut să mă gândesc imediat la The Luminaries (recenzia aici, apropo că vorbeam azi de munca în zadar pe site – a trecut neobservată deşi la vremea aia era prima recenzie în România a unei cărţi ce tocmai luase Booker Prize.) Ca şi acolo, ni se prezintă o crimă şi o poveste învăluită în mister, ca şi acolo avem de-a face cu o varietate de versiuni şi mărturii spuse un pic altfel de la martor la martor. The Luminaries a luat Booker Prize, Cartea Oglinzilor a fost doar bine vîndută. Să vedem despre ce e vorba.
Agentul literar Peter Katz primeşte un manuscris incomplet, intitulat Cartea Oglinzilor. Este imediat intrigat de potenţialul poveştii precum şi de stilul original a povestitorului. Autorul, Richard Flynn, a scris un roman autobiografic despre perioada în care fusese student la Princeton la sfîrşitul anilor 1980, documentînd relaţia sa cu o studentă, protejata sau discipola faimosului profesor de psihologie Joseph Wieder.
Într-o seară, chiar înainte de Crăciunul lui 1987, Wieder a fost ucis brutal în propria casă. Cazul nu a fost rezolvat niciodată. Acum, douăzeci şi cinci de ani mai tîrziu, Katz suspectează că Richard Flynn foloseşte cartea fie pentru a mărturisi crima, fie pentru a descoperi cine a comis-o.

Dar manuscrisul se termină brusc – iar autorul său moare în spital, fără ca cineva să fi primit continuarea. Katz îl angajează pe jurnalistul John Keller să cerceteze crima şi să reconstituie evenimentele pentru a reuşi o versiune cît mai plauzibilă a porţiunii ce lipseşte din roman.

Din punctul meu de vedere, Chirovici scrie prima parte a romanului, cea a “manuscrisului” fără greşeală. Este un adevărat profesionist, povestea nu este un simplu thriller, este mai mult decît atît. Aşa cum James Clavell nu scrie bestseller şi atît, Chirovici demonstrează că nu este neapărat un scriitor comercial. Povestea este bună şi este scrisă cu har şi cu răbdare. Partea aceea captează atenţia de la primul rînd şi pe măsură ce avansezi eşti din ce în ce mai acaparat. Diverşi martori, diverse perspective, fiecare aduce ceva nou, ceva inedit – ca cititor eşti absorbit şi încîntat. Bineînţeles, e o provocare să păstrezi atenţia de-a lungul a 300 de pagini – cum faci să nu plictiseşti? Ce va aduce nou martorul următor, ce schimbări?
Romanul începe la persoana întîia din perspectiva editorului Katz care primeşte manuscrisul, continuă la persoana întîia ca naraţiune a lui Richard Flynn (manuscrisul) şi cred că orice cititor cît de cît pretenţios, ca să nu zic inteligent, este încercat de o primă dezamăgire de debutul părţii a doua: alt personaj, din nou persoana întîi şi stilul naraţiunii nu se modifică deloc (!). În partea a doua, Keller urmăreşte câţiva dintre jucătorii-cheie, inclusiv pe detectivul de poliţie, acum pensionar, Roy Freeman, unul dintre anchetatorii iniţiali ai cazului. Roy tocmai fusese diagnosticat cu Alzheimer şi încearcă să rezolve cazul o dată pentru totdeauna, înainte de a-şi piarde controlul asupra minţii sale. Acolo, la partea a treia, a fost momentul în care eu mi-am spus: dracu să mă ia, trebuie să termin cartea măcar să scriu o recenzie dacă tot mi-am pierdut timpul pînă aici! ☺
Cartea Oglinzilor a fost prezentată cu mult tam-tam în perioada pre-publicării. Toată lumea, de la recenzori pînă la cumpărătorii internaţionali (ARC a anunţat că romanul a fost vîndut în 38 de ţări) – a trecut peste amănuntul esenţial: cel al poveştii şi a felului în care a fost scrisă.
Este clar de ce a primit atît de multă atenţie: începutul este extraordinar de bine scris, prima parte e ireproşabilă.
Totuşi, ajuns la ultima pagină, realizezi că rezultatul final este departe de aşteptări. Ai sentimentul pe care tot mai des îl constaţi la cinema la finalul unui film cu trailer de excepţie: doar trailerul a fost de excepţie, filmul s-a dovedit a fi de duzină. Personal, la finalul cărţii am fost nemulţumit. Atenţia şi interesul mi-au scăzut în timp ce avansam: curiozitatea de a descoperi cine a comis crima mi se diminuase la maximum.
Ştim de la marii prozatori, perfecţiunea detaliului adoarme “vigilenţa” sau “ostilitatea” cititorului dar, după părerea mea, uneori Chirovici exagerează (cînd aflăm detalii din viaţa personală a unor personaje secundare ce apar pentru doar cîteva zece pagini). Aceeaşi observaţie la descrierea personajelor. Nu vrem să ştim cum arată femeia de serviciu care mătură culoarul în timp ce te duci să anchetezi un tip din biroul de la capăt. Aşa ceva…

Există cîteva probleme de folosire “literară” a limbii engleze:
‘he’d made spaghetti Bolognese from a recipe from a colleague în Italy”
“we, purely and simply..”
“and he minded his own business at work”
“While he was looking for some steaks în the fridge”
“and he was making some instant mashed potato”
“the mere smell of the booze was enough to make me queasy after the dinner”
“She wasn’t wearing glasses and I wondered whether she’d switched to contact lenses în the intervening years.”

Dau link la o altă recenzie, pe bookhub.ro, site-ul în care s-au adunat sute de recenzii pozitive, majoritatea la romane ale literaturii contempoarene româneşti! Doamne fereşte, nimic negativ… acolo domneşte parcă şi acum comunismul… aici

Editorial despre tehnici de publicitate, apropo de Cartea Oglinzilor aici

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.