No pain, no gain…

“M-am zgîriat, urzicat, julit, ars, tăiat, tot ce se poate, şi de cîteva ori am luat şi pietre”, Autorul.
 

Prima mea amintire legată de durere este de pe la vîrsta de trei ani, sau poate mai devreme. Locuiam într-un apartament cu două camere, decomandat (adică trebuia să traversezi sufrageria ca să ajungi în dormitor – nu exista hol) şi încă trăia taică-meu. Pentru mine, “trăia sau nu trăia taică-meu” are nu valoare sentimentală ci folosesc asta strict ca pe-o delimitare temporală: dacă trăia, eram mai mic de patru ani.
Eram prea mic şi nu înţelegeam ce înseamnă moarte. Majoritatea oamenilor nu au amintiri aşa îndepărtate ca mine. Întreabă pe oricine: “cînd ai conştientizat că nu sîntem nemuritori?” şi o să vezi că nu vor şti ce să-ţi spună. La înmormîntarea lui taică-meu credeam că oamenii sînt nemuritori şi prin urmare tot ritualul care avea loc nu reprezenta decît o altă joacă a adulţilor. Vedeam pentru prima oară o înmormîntare şi era a lui taică-meu. Ce poate fi mai ciudat? Îmi amintesc cu certitudine că oamenii se chinuiau să nu plîngă în prezenţa mea. Oamenii plîngeau după ce-mi întorceau spatele – în afară de bunica, mama lui, care plîngea tot timpul. Mai tîrziu cînd am revenit în Bucureşti întrebam mereu cînd o să revină tata (deşi îl văzusem în sicriu). Mama locuia cu mine şi cu fratele ei şi îmi răspundeau că are un serviciu foarte departe acum şi că trebuie să am răbdare. O credeam pentru că şi fratele bunicului muncea departe, în altă ţară (Siria). După vreun an a venit ziua cînd brusc am pus cap la cap ce vezusem prin filme sau ce auzisem din diverse conversaţii şi am înţeles că noi toţi murim. Am înţeles că şi eu voi muri. Declicul a fost aşa.. ca şi cum ai aprinde lumina noaptea cînd te duci la toaletă. În noaptea aia, cînd am rămas singur în pat am plîns pînă am udat perna şi a trebuit să o întorc pe partea cealaltă, aşa de mult plînsesem. Cred că de fapt deabia atunci am plîns că murise taică-meu dar plîngeam pentru că urma să mor şi eu şi, de fapt, mai exact, plîngeam pentru că aflasem că toţi oamenii pe care îi cunoşteam, rude, vecini, şi bunici urmau să moară cîndva – toţi, pînă şi noi, copiii urma, să murim cîndva. Era şocant.
 

Cum spuneam, pînă atunci singura durere fizică majoră fusese cînd cineva îmi prinsese degetul mare la uşă, acolo în partea unde sînt balamalele şi unde este cel mai groaznic să-ţi prinzi degetele. Uşa de la bucătărie a unui apartament de la etajul patru dintr-un bloc cu patru etaje. La baza degetului mare de la mîna stîngă am o cicatrice ca de la o tăietură şi este acolo de cînd mă ştiu. Întotdeauna mi-am imaginat că provine de la cantul uşii care mi-a fost ştanţat adînc în piele, dar nu pot fi sigur dacă în realitate a fost aşa. S-a întîmplat aşa de demult încît nici nu ştiu cine a închis uşa. Cert este că în noaptea în care am realizat că murim, mi-am imaginat moartea exact ca durerea aia: “o să fie ca şi cînd cineva îţi strînge degetele la uşă, poate mai rău.” Nu am trezit pe nimeni, am plîns înăbuşit, mi-era jenă că aş pute-o trezi pe mama sau pe unchiu-meu. Şi cînd am mai crescut, am rămas cu obiceiul de a suferi în tăcere. Glumele îmi plăcea să le împart cu oricine, tristeţea preferam să o ţin în mine, este ceva intim, la fel ca şi frica. Un an mai tîrziu la mare era să mă înec, ştiam foarte bine ce se întîmplă. Nu mă aflam într-un loc izolat, din contră: erau oameni peste tot în jur dar mi se părea groaznic de jenant să strig ajutor, să ajung astfel în centrul atenţiei. Mă scufundam, înghiţeam apă, făceam forţări supraomeneşti să merg pe sub apă în direcţia malului în timp ce curentul mă trăgea mai în larg. Cînd aproape reuşisem să ies pe propriile puteri la liman, am fost tras şi mai spre mal de un necunoscut, şi salvatorul ăsta neinvitat m-a întrebat un pic nedumerit: “mă, tu era să te îneci?”.
“Nu”, am minţit calm, “mă jucam…”.
 

În cazul meu instinctul de conservare este depăşit de frica de ridicol. Frica de moarte nu este destul de puternică, altfel nu-mi pot explica lipsa reacţiei fireşti de a căuta ajutor. Acum vreo doi-trei ani m-am gîndit că şi copiii mei sînt la fel. I-am întrebat dacă ştiu să ţipe în caz că ar fi într-o situaţie extremă, i-am pus pe rînd să urle ajutor, aşa ca la o repetiţie. “Imaginaţi-vă că e noapte şi sînteţi atacaţi, la cîteva sute de metri e cineva care vă poate ajuta, să zicem chiar eu – cum strigaţi ajutor?” Le era aproape imposibil… M-am gîndit că e important să-i învăţ să ţipe, poate şi mie mi-ar fi prins bine să mă înveţe cineva asta atunci, demult. Şi am stat cu ei pînă au reuşit să ţipe acceptabil.
 

De zgîriat, m-am zgîriat ca orice copil care a crescut la ţară, cel mai des cînd treceam prin sîrma înghimpată a gardurilor. La noi, toate viile erau împrejmuite cu sîrmă înghimpată, şi la fel era şi curtea IAS-ului înspre care dădea grădina bunicilor. M-am zgîriat de nenumărate ori trecînd să iau caise de acolo sau struguri din alte părţi. Terenul de joacă nu avea limite, gardurile nu erau puse acolo pentru noi: treceam şi prin proprietatea CAP-ului şi prin curţile vecinilor fără să ne gîndim de două ori. Săream după minge, după vreo găină de-a noastră. Ştiam care curte are cîine slobod şi care nu. Altă regulă nu exista.
 

N-am să uit niciodată ziua cînd m-am zgîriat cu adevărat rău. Nu a fost vorba de tăieturi adînci, din contră, au fost cele mai fine tăieturi pe care ţi le poţi imagina. Era sfîrşit de vară şi m-a rugat bunicul să îl ajut să descarce o remorcă de “păpuşoi” – aşa spuneau ei la porumb. Era din cel furajer: cu tot cu tijă, frunze, ştiuleţi, crescut înalt, cu florile din vîrf, maronii şi răsfirate. Trăsese la noi în curte şi nu aveam ce face, l-am ajutat. Eram îmbrăcat în tricou cu mînecă scurtă, deja transpirat şi plin de praf de la joacă, nici nu am luat seama la tăieturile fine pe care mi le brăzdau tecile frunzelor de porumb de fiecare dată cînd mă chinuiam să iau cîte un braţ strîngîndu-l strîns la piept să nu-mi scape pe jos. Luam braţ după braţ şi le descărcam repede pentru că mă grăbeam să mă întorc la băieţi, pe uliţă. În noaptea aia, mai tîrziu în pat, nu am putut să adorm de usturime. Pielea de pe antebraţ era roşie şi ardea de mă seca la inimă. Acum cînd aud pe cineva că se plînge de o mică tăietura cu marginea hîrtiei mă ia rîsul. Paper cut? Una? Să vezi ce e aia “corn cut” şi vreo mie… Şi la fel ca şi în viaţă: parcă preferi o tăietură adîncă de cuţit. O vezi, ştii unde să aplici badajul, leocoplastul. Poţi feri locul respectiv, e doar unul singur, l-ai localizat. Mai rău e să ai de-a face cu multe împunsături în multe zone, pe care nu le vezi, poate nici nu le simţi pe moment şi brusc le conştientizezi pe toate odată mai tîrziu cînd nici nu te aşteptai. Revezi în cap cum, cine ţi-a făcut rănile. Sînt în toate direcţiile, se întretaie, cu cît te gîndeşti mai mult la ele cu atît te ustură mai tare.
 

Bunica era foarte atentă cînd răsturna mămăliga pe masă. Îi era frică să nu o ating, spunea ea că cea mai rea arsură aşa se face. Şi în universul lumii lor de la ţară, aşa şi era: nu exista smoală sau păcură şi nici carbid, cu care ne jucam la oraş, luînd cu asalt şantierele – seara abandonate sau lăsate în vigilenţa vlăguită a vreunui paznic ramolit. Primele arsuri le-am făcut la plita sobei, sau jucîndu-mă cu focul, apucînd un vreasc de partea de care nu trebuia, luînd o sîrmă încinsă dintre tăciuni, apucînd grătarul prea de aproape. Nu mai ţin minte cum mă ardeam, nu conta, ei aplicau mereu acelaşi tratament: frecau repede arsura cu ulei şi cu sare. La contactul cu sarea, usturimea era atît de teribilă încît, cred eu, revenirea la nivelul de usturime inferior, simţit înainte, era înregistat ca şi-o (falsă) alinare.
 

Toate senzaţiile astea despre care am vorbit, arsuri sau tăieturi, pot fi asemănate cu suferinţele din dragoste. Cine a trecut prin aşa ceva, ştie. Eu am trecut prin asta cu o singură tipă, apoi cînd m-am vindecat, mi-am promis să nu o păţesc la fel cu alta. Se purta foarte frumos, apoi brusc nu mă mai băga deloc în seamă. Era foarte frumoasă, mirosea întotdeauna a parfum, îşi făcea ochii cu rimel iar rochiile ei erau croite mulat pe talie. Ţin minte după o petrecere la ea, ne sărutasem, în fine, eram împreună sau asta era senzaţia mea şi la plecare aveam nişte stropi de noroi pe manşeta pantalonului. Ea s-a aplecat şi mi-a scuturat tot noroiul ăla, de faţă cu ceilalţi. Vorbea cald ca şi cum îmi aparţinea total. Apoi brusc nu mai era cu mine. Nu ştiai de ce, nu exista ceartă, explicaţie. Adică ieri ne-am sărutat, corect, dar azi e altă zi. Şi după vreo lună vorbea iar dulce şi cu un fel de reproş în voce, ca şi cum eu o uitasem pe ea, şi nu invers. Numai ce mi se cicatrizase rana şi totuşi o luam de la capăt, chiar începeam să cred ce-mi sugera comportamnetul ei: că eu eram cauza răcelii, aşa că brusc prindeam viaţă, spuneam bancuri, făceam iar glume cu ea, flirtam. Era iar incredibil de bine o perioadă scurtă… şi cu toate că presimţeam ce avea să urmeze, nu aveam control asupra mea. Nu mă atrăgeau alte fete, dacă încercam ceva cu altele era în dorul lelii.
 

Pînă la urmă experimentam cu ea o senzaţie de traumatism combinat: zgîrieturi adînci, arsuri şi peste tot veneau tăieturile fine ca de frunze de porumb. Multe, mici, se suprapuneau.. erau de fapt gîndurile mele şi rememorările “a ce a fost”, fraze, dialoguri, situaţii retrăite. Ce trebuia să fi făcut diferit, ce ar fi trebuit să spun diferit.
Mai tîrziu cu altă fata mi-a fost uşor să identific ce nu voiam să găsesc la ea, mă familiarizasem aşa de bine cu durerea că o simţeam dinainte să apară, recunoşteam din prima oamenii capabili să ţi-o cauzeze premeditat. Şi am învăţat că nepremeditat e ok.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.