Banchet 2017

Tatăl Ilenei nimerise la masa ambasadorilor.
 
Banchetul avea loc într-o sală somptuoasă pe care Muzeul de Istoria Naturii o închiria doar în serile de week-end, atunci cînd intrarea destinată expoziției civilizației și tradițiilor indienilor se transforma într-o scenă de festivități, iar holul uriaș al cărui perete de sticlă dădea înspre grădina în aer liber, cu scări în trepte și fîntîni arteziene, devenea sală de mese.
Imaginea debarcaderului și a apusului de soare peste acoperișul clădirii Parlamentului era una din atracțiile turistice ale capitalei. Tavanul se afla la 30 de metri înălțime iar accesul în acel uriaș spațiu se făcea prin intermediul a două scări rulante pe care fetele în rochii de seară coborau parcă plutind, două cîte două sau însoțite de părinți, și foarte rar, cîte una de mînă cu un prieten.
La mese stăteau doar elevii de a 12-a și părinții lor, fiecare cu mesele lor: părinți cu părinți și elevi cu elevi. Numele se aflau distribuite lîngă fiecare tacîm în parte. Existau și două mese speciale. Una la care stăteau frații mai mici ai celor care terminau liceul și o alta la care stăteau surorile mai mici. Erau politicoși și bine crescuți, încercînd să înfiripe conversații cuminți, evident la masa fetelor atmosfera era mult mai dezghețată decît la masa băieților.
 
Părinții erau mulțumiți că terminau odată și pentru totdeauna cu plata taxelor de școlarizare, liceul fiind unul privat cu predare completă în limba franceză, majoritatea cadrelor didactice fiind aduse din Franța. În timp ce stătea la rînd pentru a comanda un cocktail, făcea socoteala sumei pe care o dăduse pentru Ileana pe parcursul celor doisprezece ani: 120 000 de dolari. Cîteva mame își ștergeau pe furiș lacrimile aducîndu-și aminte că și ele graduaseră și uite cum retrăiau totul acum. Ce perspectiva diferită! Tatăl Ilenei își amintea de banchetul de absolvire, sau mai bine zis de lipsa acestei amintiri, pentru că nu acceptase să se ducă purtînd sacoul tatălui sau, i se păruse demodat și cu un număr mai mare. Stătuse în camera de hotel, mai precis nu în camera lui ci în camera unei anume fete care, cine știe din ce motiv, refuzase deasemenea să participe la banchet.
Băieții de-a 12-a purtau costume foarte strînse pe corp sau tuxedos. Nici unul nu părea îmbrăcat în sacou de mărime nepotrivită. Tatăl Ilenei luă notă de modelul croielii: revenise exact aceeași modă, aceeași croială a costumului ca pe vremea cînd avusese el banchetul de absolvire: pantalonii strînși pe gambă, pantofi decupați și lucioși. Acum i se părea ridicol. Pe cîțiva băieți, cei înalți și slabi, îi prindea de minune, în timp ce pentru cei scunzi sau plinuți era sinucidere. În general erau mult mai mulți adolescenți supraponderali ca pe vreamea lui dar nu și la școala privată.
“Lipsa banilor sau lipsa educației – una dintre ele îți poate aduce cîteva kilograme în plus, dar care?”
Tatăl Ilenei avea o constantă nevoie de subiecte pe seama cărora să se amuze.
Întîi se distră pe seama faptului că expoziția artei indienilor schimbase din nou titulatura, de la “natives” la “first-nation”. Exista un întreg vocabular nou format, i se părea că sub ochii lui societatea devenea una de tip huxleyan. “Eschimos” era demult cuvînt interzis, iar la radio, Anna Maria Tremonti, cunoscuta realizatoare, spusese că reporterilor li se ceruse evitarea anumitor cuvinte sau formulări. Dăduse ca exemplu verbul “ to commit suicide”, care trebuia evitat deoarece “commit” are sensul de promisiune de onoare, o hotărîre de la care sub nici o formă nu ai dreptul să dai înapoi.
Cei de la radio trebuiau să folosească de acum formularea “a-și lua viața”. They took their own lives.
Tatăl Ilenei nu fusese niciodată destul de deprimat pentru a avea astfel de gînduri dar o dată, demult, din frustrarea pricinuită de o femeie își stinsese o țigară pe pielea sensibilă de la antebraț. Cel puțin, se gîndi el acum, era frumoasă foc, în genul comparației lui Tolstoi (pentru Kitty, personajul din Anna Karenina) “ieșea în evidență printre celelalte femei precum trandafirul între urzici”).
Tatăl Ilenei nu era ambasador dar nimerise la masa ambasadorilor. În dreapta lui se afla actualul ambasador al Egiptului împreună cu soția, în față, cel al Turciei însoțit de fosta soție, în dreapta, cel al Canadei în Jamaica, cu soția. Într-o parte a mesei se vorbea arabă, dar încet, ca și cum se rosteau rugăciuni pentru binecuvîntarea bucatelor. Din cînd în cînd, din politețe, schimbau convesatia în engleză.
 
Ambasadorii de origine arabă aveau soții mult mai tinere. Cel al Turciei urma să iasă acum la pensie, penultima numire fusese în India, țară în care petrecuse șase ani. Acolo divorțase de soția sa, jumătate turcoaică, jumătate argentiniancă. Probabil că jumătatea latină era cea responsabilă pentru limbuția ei. Îi făcuse ambasadorului trei copii foarte reușiți, doi erau tineri adulți de-acum și se aflau și ei la aceeași masă. Băiatul cel mare terminase Științe Politice la o universitate canadiană și preda engleza în Asia. Tatăl Ilenei deduse că recentele frămîntări politice din Turcia puteau fi responsabile de oarece pierderi ale unor relații din minsterul de externe, altfel cum se explică serviciul complet nepotrivit cu educația unui băiat al cărui tată era diplomat de carieră?
Familia turcă, în ciuda divorțului, era foarte plăcută. Tatăl avea stil, cu toate că nu vorbea deloc, nu intimida prin tăcere. Părea că fosta soție îl dominase toată viața și el își acceptase supușenia pe viață nu numai pe durata căsătoriei. Avea o atitudine binevoitoare, o condescendență care-l învăluia precum un parfum exotic dintr-o lume demult apusă – rețeta se pierduse definitiv. Barbișonul complet alb, în contrast cu tenul măsliniu îi dădea aerul unui fel de amfitrion al acelei porțiuni din încăpere.
Tatăl Ilenei îl compară cu un Allah îmbătrînit prematur de neplăcerile cauzate de către aceia care crezuseră în el dar nu știuseră cum să-l mulțumească.
Fata mijlocie era însoțită de soțul ei, un tînăr slăbuț, de origine palestiniană. Terminase științe politice exact ca fratele ei mai mare și lucra pentru o asociație non guvernamentală care întreprindea acțiuni caritatabile. Lucra împreună cu soțul ei, se întorseseră dintr-o misiune din Palestina și urmau să plece în Siria. Tatăl Ilenei îi spuse că semăna leit cu Paula Abdul varianta tînără a anilor ’80. Din fericire toți de la masă știau cine e Paula Abdul, și, mai mult, fu un prilej pentru tatăl Ilenei de a-și suplimenta cunoștințele de pop-culture aflînd că renumita cîntăreață americană provenea din părinți evrei din Siria. Nu putea ști dacă făcuse o gafă, probabil că nu, deoarece familia turcă părea mulțumită de comparație.
Pe fata cea mică o chema Heba, colega de clasă cu Ileana și una dintre prietenele ei cele mai bune. Heba înseamnă dar divin în arabă, probabil că ambasadorul și soția lui deja erau certați și Heba fusese concepută pe ultima sută de metri, așa își explică tatăl Ilenei alegerea numelui. Mama Hebei spuse că nu acceptase niciodată o viață de huzureală ca soție de diplomat și își luase atestat de soră medicală, își găsise slujbă de soră medicală în toate țările în care fusese numit soțul ei ambasador. Soția ambasadorului Egiptului se foi pe scaun, se pare că era chiar una dintre acele soții de ambasador fără serviciu – cum era și soția ambasadorului Olandei (aflată la altă masă) – tatăl Ilenei o cunoștea și pe aceea, o femeie mult mai tînără ca soțul ei care își luase mașină sport de două locuri în ciuda faptului că avea patru copii. Tatăl Ilenei o considera o scorpie de pe vremea cînd era Ileana mică, și fusese invitată la prima ei petrecere de aniversare, la o fermă departe de oraș de unde ambasadoarea Olandei se oferise să o aducă înapoi și pe Ileana, Apoi în ultimul minut sunase să anunțe că, din păcate – își cere scuze că a fost atît de aiurită -, a plecat cu mașina sport de două locuri și nu are unde să o pună și pe Ileana. “I don’t have where to put her, futu-ți Olanda mă-tii!” o injurase de nenumărate ori tatăl Ilenei în timp ce condusese cu treizeci de kilometri peste viteza legală pentru a ajunge cu douăzeci de minute mai tîrziu decît ora specificată pe invitație. Uite cum stă rochia de sute de dolari pe ea, ca pe o curcă cu lipsă de calciu, își spuse tatăl Ilenei amuzat de reușita comparației.
 
Reveni cu privirea la mama Hebei fără să reușească să-și șteargă la timp zîmbetul, ceea ce o făcu pe acesta să creadă că-i zîmbește ei și să-i zîmbească înapoi.
– Cel mai greu a fost în India, a continuat ea.
Spitalele din India se pare că sînt destul de insalubre, conduse de administrații corupte, ca în toate țările în care lăcomia oamenilor a devenit incontrolabilă. Băiatul cel mare terminase liceul acolo și după absolvire își anunțase părinții că vrea să urmeze o facultate în Canada.
– Uite așa, inexplicabil, dintre toate țările din lume a ales Canada. Nu cunoșteam pe nimeni aici. L-am lăsat să se ducă singur, ca student internațional. Nu ne-am fi permis niciodată dacă soțul meu nu ar fi provenit dintr-o familie afluentă, mai ales că doi ani mai tîrziu a fost urmat de sora lui. Ne costa 50 000 $ de dolari pe an. Cînd Amer era în anul doi, s-a accidentat jucînd fotbal american pentru echipa universității, a făcut o contuzie serioasă la cap. Era incapabil să continue anul școlar, avea amețeli, deseori cădea brusc din picioare. Uita. Și chestii importante, ceea ce era grav. Practic, pentru recuperare trebuia să-i plătim o soră medicală și ce soră medicală ar fi fost mai bună decît mama lui? Așa am ajuns și eu în Canada, ca vizitatoare, să am grijă de copii. Și cînd am ajuns aici cu toții, Heba a început să plîngă, că ei nu-i place Canada, că ea vrea înapoi acasă. Unde, acasă, măi? La tata, firește, în India, țipase Heba și noi toți am rîs și i-am explicat că sîntem turci și India nu este țara noastră, chiar dacă întîmplarea făcuse să se nască acolo, nici unul dintre noi nu eram indieni, ceilalți copii ai mei se născuseră în Egipt, ceea ce nu-i făcuse egipteni.
Ambasadorul Egiptului se foi și el pe scaun, și spuse prima remarcă a serii. “Eu m-am născut în Egipt dar sînt plecat de atîta timp și în Egipt s-au schimbat atîtea lucruri încît îmi vine greu chiar și mie să mă consider egiptean.” Tatăl Ilenei se întreba dacă nu cumva ambasadorul era creștin copt, așa cum erau părinții Carlei, cea mai bună prietenă a Ilenei, aflați și ei la aceeași masă, în punctul cel mai îndepărtat, ambii doctori. Ambasadoarea nu purta cruciuliță la gît și după haine era imposibil de ghicit religia. Tatăl Ilenei știa regula din diplomație: personalul ambasadelor nu are voie să discute politică, așa că se mulțumi să spună că în urmă cu cîțiva ani vizitase Egiptul.
– Unde ați fost, mai precis?
– Intr-o croazieră pe Nil. Am aterizat în Luxor și de acolo am luat vaporul pînă la barajul Assuan, cu cîteva opriri pe parcurs.
– Uite, soția mea este exact din Luxor.
– Foarte frumos, mi-a plăcut foarte mult acolo.
A urmat un schimb de politețuri, ambasadorul afirmînd că și el își petrecuse un concediu în Brașov și-i plăcuse mult acolo, mai ales că existau și urși în libertate. “Nu așa în captivitate, cum ești tu” spuse în gînd tatăl Ilenei continuînd să rostească numai lucruri bune despre Egipt – țară care în realitate îi făcuse o impresie groaznică, de la vapoarele învechite care poluau în așa măsură că nu se putea sta pe puntea-platformă unde chiar și sezlongurile se înnegreau, pînă la programe de divertisement penibile, își amintea de o dansatoare din buric care arăta ca și cum se culcase în anul dinainte cu toată populația Egiptului. “Probabil că în realitate exact aceeași impresie i-a făcut și lui România.” își spuse tatăl Ilenei, remarcînd ușurința cu care se integra între diplomati.
– In ritmul ăsta ajung să schimb petrecerile românești cu unele egiptene, îi spuse destul de încet soției, în românește.
 
Ambasadorul Egiptului se uita numai jos, în farfurie și mînca cu pasiunea unui arhitect absorbit în totalitate de creația unei machete. Într-adevăr pentru această categorie de oameni servitul mîncării e parte integrantă din descrierea postului, “dineuri oficiale interminabile la care prezența e obligatorie și trebuie să mîncați întotdeauna ca și cum nu vă e foame deloc.” Ambasadorul mînca, într-adevăr, cu grația celui care nu a cunoscut foamea niciodată sau ca un suferind de pancreatită. Dintre cele două meniuri disponibile, vegetarian sau somon cu orez și sparanghel, alesese, la fel ca tatăl Ilenei, somon – numai că tatăl Ilenei îl terminase demult și momentan tăia în bucățele din ce în ce mai mici un ultim fir de sparanghel privind absorbit în farfuria vecinului corpolent și aparent lipsit de apetit. Nu i se părea, ambasadorul Egiptului chiar construia ceva în farfurie. Ultimele trei fire de asparagus erau înfipte în semisfera de orez rămasă neatinsă. Sosul somonului fusese întins pînă la orez, exact ca o cărare șerpuită.
– Pare ca și cum ați construit ceva…, spuse tatăl Ilenei.
– Da. Ce reprezintă?
Tatăl Ilenei încerca să ghicească dacă și răspunsul era tot o glumă, cum fusese de fapt întrebarea lui.
Dar părea că nu, nu era vorba de o glumă, ambasadorul era cît se poate de serios în dorința lui de a-și expune macheta atenției tuturor.
– O corabie pe mare cu velele trase? se aventură tatăl Ilenei cu jumătate de gură.
– Nu. Este o oază. Iar aceștia sînt cei trei palmieri din jurul ei… Vedeți?
Pentru prima oară fața rotundă a ambasadorului se destinse într-un zîmbet larg. Părea la fel de mîndru de creația artistică din farfurie pe cît transmitea zîmbetul de suport din parte soției lui, zîmbet ce lăsa să se înțeleagă că era totuși obișnuită cu astfel de forme de spontaneitate artistică din partea lui.
Pe scenă era în plină desfășurare o dare de premii, era parte din programul conceput de elevii care se schimbau în continuu pe scenă, un prilej deasemenea de a-și etala toaletele.
Premiul de cel mai iubit de profesori, premiul de cel mai popular elev, cel mai simpatic cuplu, premiul de cel mai bine îmbrăcat. Pentru acest premiu care îl desemna pe cel mai la modă, pe scenă a urcat un băiat negricios, destul de mic de înălțime, plin de energie și extrem de jovial. Avea părul ondulat, dat pe spate cu gel, dinții albi și trăsături frumoase, dar la corp prezenta mici semne de îngrășare, greutatea în plus părînd comasată în zona taliei și a fundului – lucru dezagreabil pentru un băiat. “Decît să bată magazinele după haine mai bine ar sta în gym…” își spuse tatăl Ilenei, mirat totuși să afle că băiatul era copil de diplomați algerieni, că părinții îl lăsaseră în grija unui frate mai mare aflat deasemenea în Canada pentru studii (cîtă încredere!), în timp ce ei se aflau într-o țară arabă destul de instabilă politic. În plus, de mai bine de un an, băiatul era prietenul Isabellei – fata ambasadorului Canadei în Jamaica și în același timp un vizitator constant în casa Hebei unde venea să se socializeze la orele mesei, amănunt divulgat de mama Hebei care era nu numai fostă soție de ambasador dar și o bucătăreasă grozavă. Mama Hebei spuse că aproape că l-a adoptat pe Waffi pe post de al patrulea copil – și acest lucru părea plauzibil avînd în vedere ce bine hrănit era Waffi. Tatăl Hebei dorise ca la pensie să se întoarcă în Turcia dar fosta soție îl făcuse să se răzgîndească pe motiv că Heba nu avea carnet de șofer și nu era numai datoria mamei să o ducă și să o ia cu mașina prin tot orașul, acolo unde era chemată, ci și a tatălui, “pentru că acesta e adevărul ia doi să faci, dar și să crești ca lumea un copil”. În cele din urmă ajunseseră la următoarea înțelegere: își luaseră o casă prevăzută cu un apartament adiacent cu intrare separată pe care constructorul și-l imaginase destinat unor socri ce ar dori să stea alături de copii și de nepoți, dar acum, prin natura împrejurărilor devenise ideal ca locuință a fostului sot.
Festivitatea premiilor, a filmărilor și a luării de instantanee foto încetase. Acum luminile se diminuaseră mult și lumea începuse să danseze pe un amestec de muzică, uneori modernă, alteori retro, aleasă probabil cu gîndul la gusturile bieților părinți a căror prezență era mai numeroasă decît cea a copiilor, cum aproape fiecare copil era însoțit de ambii părinți.
 
Ileana se apropie de scaunul tatălui ei. Era fumoasă, așa îmbujorată și emoționată și mai ales total neștiutoare de farmecul ei.
– Hai să dansăm!
– E dansul tată-fiică?
– Nu, ăla o să fie puțin mai tîrziu.
– Pff, păi e foarte ritmat, mă și miram…
– Da, vreau să dansăm salsa, cum m-ai învățat cînd eram mică.
– Ok, încercăm. Păcat că nu mi-ai spus să fi repetat un pic acasă.
Au dansat salsa din ce în ce mai repede, pînă ce dansul a devenit amețitor de repede și atunci în jurul lor lumea s-a oprit din dans, privindu-i și ținînd ritmul prin bătaia palmelor. Tatăl Ilenei s-a oprit cîteva secunde cît să-și arunce sacoul pe un spătar de scaun care nu era al lui apoi a revenit parcă și mai dezlănțuit, ca și cum sacoul fusese o cămașă cu zale.
– Ce prevăzătoare ai fost să te descalți!
– A zis Isabelle că a filmat tot dansul.
– Foarte frumos, să mi-l trimiteți și mie.
Ileana se încălță la loc cu pantofii albi cu toc, minusculi.
– Tatal ei e tot ambasador în Jamaica și mama tot la fel stă singură aici?
– Da, stă să aibă grijă de Isabelle. Știi că Isabelle e născută în Rusia?
– Vorbeste rusește?
– Nu, doar spaniolă că a făcut școala generală în Argentina. Oricum, tatăl ei e high commissioner.
– Aa, deci nu ambasador?
– Nu se numește ambasador. Între țările din Commonwealth poziția de ambasador se numește high commissioner. Dar tot ambasador e.
Stateau față în față, respirînd sacadat, un pic transpirați. Ileana zîmbea și asta era cea mai bună răsplată. Un băiat brunet, subțirel s-a apropiat de ei și s-a recomandat: “Mă numesc Jade. Chiar vă pricepeți la dans mai bine decît noi.”
Au schimbat cîteva vorbe dar nu se prea auzea nimic în vacarnul muzicii.
– Cine era? Prietenul tău?
– Haide, mă lași?
– Atunci de ce ar fi venit să se prezinte?
– Așa, pentru că e politicos. Ți-aș fi spus dacă aveam prieten. E doar o formalitate, așa e regula, fiecare fată să fie însoțită de un băiat. Dar nu e prietenul meu. Și nici nu are rost să fiu, el pleacă peste vară în Maroc să-și viziteze familia, stă toată vara, apoi eu plec în septembrie la facultate.
– Arată foarte bine, oricum.
– Tati…
Cuvîntul sunase ca un reproș și în același timp ca o rugăminte: destul.
Înapoi la masa ambasadorilor i se părea acum un drum spre o lume de care nu apaținea.
– Stai că urmează dansul father-daughter.
Talia ei era mică de tot, era tot o fetiță, dar o fetiță care la terminarea verii pleca de acasă printre străini.
– Dintre toți tații de aici, să știi că ești cel mai reușit. Serios, că esti.
O strînse un pic mai tare de mînă, aproape fără să vrea.
– Să știi că întotdeauna am vrut să-ți spun… a fost un privilegiu să am un copil ca tine: plăcut, vesel și inteligent. Întotdeauna veneam acasă cu plăcere pentru că știam că urma să stăm la masă împreună și că o să glumim. Cu cine o să mai glumesc de-acum?
– O să te sun la telefon.
– Stii că la telefon nu-mi iese nimic, nici măcar conversația…
– Atunci o să ne textăm.
– Ok, o să ne textăm, să nu uiți.
– Nici nu mi-am dat seama că ești așa sentimental și nostalgic.
DJ-ul puse o altă melodie, Depeche Mode.
– Uite, formația ta favorită.
– Da, exact, și în plus Enjoy the Silence. Ai vreun amestec în chestia asta?
– Poate că…
– “All I ever wanted / All I ever needed / Is here in my arms…”
Melodia se termină, tatăl o pupă pe obraz, simplu, natural – din afară nu s-ar fi văzut nici o urmă de afecțiune.
– Îmi cer scuze că te-am certat atunci, demult. Sînt foarte mîndru de tine, și cînd te-am certat atunci, o singură dată, de-asta te-am certat, pentru că am vrut să ajung în ziua asta, acum, aici, și să fiu mîndru de tine. Ai fost proiectul meu cel mai important, dar fără să realizez.
 
Apoi o luă înapoi, fără nici o grabă, cu un mers calm, elastic, probabil un pic studiat, înapoi spre locul lui de la masa ambsadorilor.
– Respectul se manifestă diferit de la țară la țară, un pic diferit în fiecare civilizație, spunea ambasadorul Egiptului. De exemplu, cînd doi tuaregi se întîlnesc în mijlocul deșertului și e prima oară cînd se văd, cel mai tînăr îl salută primul pe cel mai bătrîn. Dar cînd sînt de vîrste apropiate, atunci nici unul nu salută, ci încep să dialogheze încercînd să stabilească prin simple întrebări și răspunsuri care dintre ei este mai înțelept, mai experimentat, urmînd ca după aceea să aibă loc conștientizarea unei ierarhii.
“Ba pe naiba… eu cred că nu își pierd timpul cu tîmpenii de genul ăsta; din moment ce nu or să se mai vadă niciodată își arată unul altul penisurile, și cel cu penisul mai mic îl salută pe cel cu penisul mai mare apoi pleacă mai departe.” se gîndi tatăl Ilenei în timp ce expresia feței transmitea un viu interes. Apoi o căută pe privirea pe Ileana și în alt colț al ringului de dans îl găsi și pe Jade, pe băiat, și, fără să vrea, în sinea lui răsuflă ușurat pentru că Jade semăna prea mult cu el tînăr și nu voia un astfel de individ prea aproape de fata lui.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.