Arte marțiale (1)

Cînd am început să lucrez la prima companie mare în Canada, m-am împrietenit cu un chinez exact de vîrsta mea, Yang Zee. Aveam aproape 27 de ani pe atunci și el avea o personalitate asemănătoare cu a mea: delăsător și relaxat. Într-o pauză l-am pus să-mi arate ceva mișcări de arte marțiale.
“Păi nu am făcut nici un sport, decît badminton” mi-a zis.
“Frate, eu credeam că voi, toți chinezii știți arte marțiale cum știm noi, în Europa, fotbal: orice băiat fără vreun handicap major știe să șuteze într-o minge.”
Am mai vorbit și cu mulți alți chinezi de atunci și din cîți am întrebat nici unul nu practicase arte marțiale. Am aflat că la școală făceau ceva mișcări la ora de sport, cele care seamănă cu un kata filmat cu încetinitorul: tai chi. Toți băieții chinezi urau tai chi la ora de sport așa cum uram noi handbalul. În schimb am cunoscut nu mai puțin de cinci români aici care făcuseră arte marțiale la noi în țară – și e un oraș în care majoritatea românilor pe care-i știu sînt computeriști. Bineînțeles, eu sînt unul dintre ei
Mi-am dorit să fac un sport de genul ăsta de cînd mă știu, probabil de cînd am văzut stupidele filme chinezești veșnic prezente la începul anilor ’80 prin cinematografe. Primul meu contact, așa cum am menționat într-o poveste, a fost prin băiatul vitreg al unui unchi de-al meu, fratele cel mai tînăr al bunicului – acest unchi încă trăiește și are vreo 86 de ani. Soția lui fusese extraordinar de frumoasă și o luase cu acest băiat dintr-o primă căsătorie, cu toate că el nu mai fusese însurat. La șase-șapte ani, cînd am cunoscut-o, avea deja spre patruzeci de ani iar băiatul vreo șaisprezece și făcea arte marțiale. Îl cheamă Valerică sau Vali.
El mi-a arătat prima oară niște lovituri de pumn și de picioare, apoi mult mai tîrziu (se lăsase) cînd eu eram printr-a opta mi-a făcut o săritură de pe spate, întins, cea în care îți arcuiesti picioarele și tîșnești dintr-un salt direct în picioare – eu o mai fac cîteodată și acum la petreceri Țin minte și acum, prima oară cînd am văzut-o pe viu, atunci la țară, la bunici, m-a impresionat puternic, și săritura dar și el, ca prezență. Era un tip atletic cu umerii lați, musculos, și avea ghionturile falangelor bătătorite de la nenumărate flotări făcute în pumni.
Tot ca să mă impresioneze, a dat un croșeu, cu toată puterea, într-un gard de scînduri de s-a supărat bunicul care se nimerise chiar atunci la fereastră:
“Băi Valerică, îmi repari tu gardul acum?!”
Am încercat chiar atunci și eu săritura dar tot ce reușeam era să mă izbesc prostește cu fundul de iarba din curtea bunicilor. În aceeași vară i-am spus lui Lică, fratele mamei, iar el (acum îmi dau seama) a fost atît de gelos că îl lăudam pe altul că a replicat printre buze, “ce mare lucru?!” urmat de un pumn dat cu toată forța în gard, mult mai tare decît Vali, pentru că a reușit să scoată scîndura din cuie.
Ideea e că de la Vali am luat prima oară contact cu revistele de benzi desenate franțuzești din care, prin generală, citeam Dr. Justice – cu un personaj care era doctor și în situații extreme lua apărarea unor necunoscuți iar pe atacatori îi bătea cu mare ușurință pentru că (ați ghicit) pe lîngă că era doctor avea centura neagră în karate. Vali avea niște tricouri color cu Bruce Lee în poziție de luptă, asta era prin ‘79, nu exista ceva mai la modă pe vremea aia în cartierul Balta Albă din Bucureșți . Și tot la el am văzut o carte de Shotokan (karate) cu poziții, lovituri de pumni și picioare și kata-uri (serii de exerciții complicate care se fac fără partener). Asta a fost primul contact, prin intermediul lui. Și îmi plăcea foarte tare ideea că pot lua apărarea unor persoane necunoscute amenințate de golani, că aș putea salva fete din mîinile lor și ele s-ar putea îndrăgosti de mine.
Îmi plăcea ideea de a fi justițiar, adică să faci dreptate pe cont propriu fără să apelezi la sistem, la justiție, poliție. În clasa a 6-a cînd m-am mutat din cartierul select în cel de la periferie, școala a devenit dintr-odată un mediu mai periculos: curtea școlii era plină de golani, bătăuși, cutitari. Mă simțeam în primejdie, amenințarea putea veni din senin: să zicem jucai fotbal cu unii mai mari și începeau să te înjure că ai luat gol sau că nu ai dat pase. Sau îți cerea mingea și pleca cu ea – dacă nu cumva ți-o șuta pe școală. Printr-a 7-a mi-am confecționat o mască exact ca a lui Zorro și pe sub ea mi-am pus și un ciorap de mătase de-al mamei, apoi înarmat cu o praștie am tras cu pietre în niște golani mai mari care se luaseră de o fată de la mine din clasă. Bineînțeles că nu mi-am dat seama ce ușor puteam fi recunoscut după restul hainelor (pe vremea lui Ceaușescu copiii nu aveau așa multe haine, cam știai imediat după îmbrăcăminte cine care e, de la distanță).
Într-a 9-a m-am împrietenit cu un coleg care stătea la două blocuri de mine, Vlad, era de familie de profesori de limba română, tatăl chiar cu doctorat în literatură (teza fusese despre Ulise de Joyce) care era director la cinema Cultural. Vlad era mai mic de înălțime decît mine și un pic plinuț dar și el era înnebunit să găsească o sală de arte marțiale și prin relațiile tatălui său află de o sală în care antrena cel mai bun instructor la vremea aia, Benea, colonel de securitate cu doi ani de specializare arte marțiale petrecuți în China. (părinții lui Vlad spre deosebire de ai mei îl încurajau să facă sport ca să slăbească și să scape de astm).
Așa că al doilea contact cu lumea asta a fost prin Vlad. Imi amintesc ca seara mă duceam pe la el sau mergeam prin parcuri și-mi arăta (ca să mă impresioneze) tot felul de figuri. Una pe care o țin minte și acum: m-a pus să-l țin cu ambele mîini de gît, pe la spate, strîns, ca și cum îl ștrangulam. Și m-a prins cu mîinile lui peste mîinile mele, s-a împins cu fundul foarte tare în stomacul meu și m-a tras cu toată forța de brațe, el aplecîndu-se spre sol. Efectiv m-am simțit catapultat peste el, nu eram deloc pregătit și am făcut o rotație de 360 de grade prin aer, căzînd pe spate fără răsuflare. Conta că el era mai mic decît mine, cu centrul de greutate mai aproape de sol. În fine, nu mai spun lovituri de picioare cu pivotare, rotative, care în karate nu existau. Totul era fluid, spectaculos, îmi plăcea la nebunie, stilul chinezesc nu se aseamănă deloc cu cel japonez (karate). Este cu adevărat o artă, după părerea mea, în comparație cu wu-shu, karatele sînt o ciomăgeală.
Problema era că acolo unde făcea el era un fel de club închis pentru copii de nomenclaturiști, de actori, de securiști, fără să spun că și costa foarte mult.
M-am dus cu celălat prieten al meu, Andrei, undeva unde era de nasul nostru: karate. Instructorul era unul Cezar, cred că avea vreo 24 de ani pe vremea aia, era dur, era băiat de cartier dar stilat, nu înjura, nu vorbea urît, foarte corect cu noi, ne lăuda sau certa dar cu totul îndreptățit, adică nu făcea favoruri. E o mare calitate asta în România și pentru vremea aia dar și în zilele noastre: să nu faci favoruri unora pe care îi cunoști mai demult sau care îți sînt prieteni. Bineînțeles avea centura neagră și era maniac. Aici nu puteai deveni bun dacă nu practicai ca un fanatic – fiind un sport dur nu e deajuns să ai forță, agilitate și coordonare perfectă ci trebuie să faci exerciții de flexibilitate, într-adevăr, extrem de dureroase.
Cezar nu avea sală deoarece nu avea relații și fiind sport interzis făceam prin parcuri, mergeam o groază cu tramvaiul, autobuze, pînă în cartierul Floreasca! Țin minte că la încălzire săream peste garduri vii dar dacă apărea cîte un pensionar care se uita la noi prea mult deveneam nesiguri: dacă cheamă miliția? Din cauza asta nu am făcut prea mult cu el, poate că nici jumătate de an. Nu îmi plăcea faptul că nu era cadru organizat, mereu schimbam locul. Într-a zecea iar, treapta a doua, am învățat ca nebunul, nu aveam timp de nimic, maică-mea m-a pus să fac meditații la ambele materii ca să rămîn la clasa de mate-fizică.
În fine, într-a 11-a a venit revoluția și odată cu altele s-au legalizat și artele marțiale . Toți elevii de centura neagră a lui Benea și-au deschis la rîndul lor săli de arte marțiale, făceau prin licee, seara. Și așa am ajuns să mă duc împreună cu Vlad, dar la fel ca prima oară, nu am avut cursivitate dar am luat contact prima oară cu stilul chinezesc predat de un instructor profesionist. Tipul era student la ATF pe vremea aia și după antrenamentul de duminică aducea un video și ne repeta mișcările din filme de arte marțiale rulate cu încetinitorul. Imposibil de explicat în cuvinte ce putea să facă tipul ăsta (Bogdan Uritescu), ce flexibilitate avea, vorba lui Vlad: făcea sfoara sau șpagatul (că sînt diferite) peste 180 grade, adică între paralele picioarele lui făceau unghi obtuz. Podul pe spate din picioare sau dacă dădea un călcîi în spate era așa de flexibil că-și putea da cu talpa în cap. Sărituri peste cap fără să pună mîinile pe sol, tot ce vrei.
Într-a 12-a, iar pauză pentru că învățam pentru admitere, poate doar trimestrul 1 m-am dus, nu mai țin minte exact. Din anul 1 am început să mă duc regulat, de trei ori pe săptămînă, cîte două ore.

(va urma)
iar pe

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.