Jade

Jade a venit pe lume cu greutate. Aceasta este povestea ei de succes, care atrage întotdeauna noi simpatizanți. Solicită multe „Ooo-uri” și „Uuu-uri” însoțite, fără echivoc, de zâmbete adulatorii. Celebritatea îi mângâie orgoliul, dar nu se regăsește în ea decât arareori…
– Aveai 4 kile și nici nu ți se vedeau ochii.
Nu-și amintește, evident, dar i se repetă consecvent, iar ea încearcă să contureze cât poate de plastic imaginea prezentată. La șase luni era doar un cap rotund cu două linii în loc de ochi, plus două puncte ce-i percutau obrajii rotofei. O fotografie alb-negru îi confirmă asta. În timp, liniile s-au transformat în doi ochi mari, migdalați, care au pus pe gânduri generații întregi de oameni, după cum susțin unii. Punctele s-au accentuat în gropițe, o contribuție în plus (conform altor opinii) adusă farmecului ei. Privirea verde s-a definitivat. „Oare câți au șansa să aibă un nume predestinat?!” Fotografia color de la șase luni e însoțită prin viu grai de detalii suplimentare, nesolicitate:
– Erai toată numai „cute-cute”. Până la doi ani ai fost rotofeie.
Curiozitatea o îndeamnă să studieze o altă imagine, în care e surprinsă la o vârstă diferită. O înduioșează diferențele. Acuratețea descrierii de mai sus și absența delicateței surprinsă la Maya, sora ei mai mare, îi aduce un surâs în colțul gurii. Cele două copile, contrastau flagrant. Un copil zdravăn, dintr-o bucată, așa s-ar fi descris. Unde blondina ei soră, cu rochița ei ca scoasă din cutie și parul frumos pieptănat, desena grațios un croisé devant sau derrière, Jade, în pijama, desculță, ciufulită, cu picioare solide bine înfipte în pământ, se juca la robinetul cișmelei din curte. Poza alb-negru nu avea cum să disimuleze praful de pe haine.
– Te schimbam de câteva ori pe zi. Maya putea purta aceeași rochie și ziua următoare…
Ceea ce se detașează însă din fotografia veche este sclipirea ochilor vii și ghiduși.
– Erai de o vitalitate contagioasă. Seara, înainte de culcare, ne adunam toți patru în sufragerie. Te întrebam: “Cum face ursul, Jade?” Știi, ursul uriaș, de pluș, al Mayei. Transpusă în pielea ursului fioros, puneai întreaga gravitate acumulată în vocea ta de copil: “Mor, mor, mooor!”. După care ne luai de după gât cu mânuțele tale mici, râzând peste lacrimile răzvrătite, îmbrățișându-ne înveselită.”
Cu ochii mari, Jade asimilează poveștile din copilăria fragedă, le asimilează cu aviditate și mirare. I se pare un univers inaccesibil, totodată familiar. Trăiește senzația mirobolantă că asistă la el din afară, ca un simplu spectator. Amintirile-i sunt disparate, dar cele pe care le are, le prețuiește, cum în prezentul ambiguu nu se poate ancora.

…

Jade își amintește acum că a fost pe deplin un copil al străzii. Se străduiește să-și termine editarea unei fotografii stradale. Captase o atmosferă serenă ce se desfășura undeva, la ora amurgului de început de noiembrie: trei copii care-și pasau o minge pe șoseaua pustie, mărginită de copaci și nori grei, traversați de culori translucide. Coroanele roșiatice se răsfrângeau pe asfaltul ud, ca într-o oglindă întunecată. Lucrează la ea de câteva săptămâni întrerupte, fără a se putea decide asupra formei definitive. Când ia o decizie, nu mai revine asupra ei. Formatul digital încetează să mai existe, după tipărire. Culorile ruginii și lumina perfectă o îmbie, dar are totuși impresia că ar putea capta emoția jocului, acea naturalețe pierdută, dacă ar edita-o în alb-negru. Oftează și renunță, aplecând capacul MacBook-ului. „Doamne, dacă până acum ți-am dat liber, ar fi momentul să intervii repede!”, îngână ea, cu un ultim efort de a glumi. Gând rătăcit, de care se agață cu disperarea înecatului. Fire dubitativă, neînclinată spre religie, se întoarce, în ultimă instanță, spre o divinitate privită până acum cu scepticism. Ultima resursă.
Mintea-i galopează în toate direcțiile și resimte în tot corpul dispersarea trăirilor distorsionate. Revine iar asupra mirajului clipei din trecut. Zilele lungi de vară le petrecea pe atunci exclusiv afară, cu pauze rare, când era forțată de autoritatea paternă să facă o mică siestă, conform regulei.
– Ce oră e? întreba tatăl, sugestiv. Dar acesta avea deja răspunsul.
– Ora siestei… răspundeau ele, în dezacord gestic total, nefericite de acest eveniment ce le smulgea din întreprinderi mult mai amuzante.
Cu prima ocazie, o amăgea pe buni, delegată să vegheze asupra lor. O lăsa să adoarmă și evada din pat, când aceasta sforăia mai vârtos. Dacă nu-și găsea pe stradă vreunul din prietenii de o vârstă, asta nu-i ridica nici o îngrijorare. Deși avea o reputație de copil zburdalnic, reușise totodată să-i atragă atenția uneia din surorile mai mari de la numărul 7. În pragul adolescenței, Luna o îndrăgise, fără a pleca urechea la vorba susurată a străzii care făcea aluzii răutăcioase. Introvertită, mai mult contemplativă decât tăcută, nu se găseau deloc în opoziție. Nu aveau nevoie de vorbe multe, împărtășeau în schimb aceeași experiență: studiau împreună lumea înconjurătoare. Prietenia cu Luna-i conferea un confort de care nu avea parte prea des: să fie ea însăși, fără măștile aferente. În mod inexplicabil, uneori simțea că Luna e prelungirea sufletului ei.
În momentele fierbinți ale amiezii, cele două fete aveau strada întreagă doar a lor. Asfaltul ce iradia căldura dădea ochilor impresia de aer tremurător și le invita molatec să se întindă pe spate, cu privirea îndreptată spre cerul senin. Tabloul static, toropit de lumina intensă a soarelui de vară, rămânea nemodificat vreme îndelungată. Cu excepția derulării norilor. Preocuparea alertă, sub moliciunea zilei, era invariabil aceeași: studierea intensă a norilor albi, denși, ce se deplasau leneși, remodelându-și forma în mișcarea lor lentă. Vântul nu adia, briza mării, nu prea îndepărtate, era intangibilă, iar respirația lor delicată nu tulbura atmosfera înconjurătoare. Pe atunci, Jade nu știa că norii au nume elaborate. Formațiunea densă de Cumulus definea clar albastrul porțiunii de cer spre care privea Jade în acea clipă. Sofia o invita monosilabic și conspirativ să-și imagineze diverse forme care prindeau viață. „Uite acolo un dragon!” Spunea ea, cu convingere. „Tu-l vezi, Jade?” Dar în rest, tăcerea le împresura. Din când în când, își zâmbeau tainic. Jade, copila pistruiată cu plete arămii și genunchi zgâriați, încă departe de adolescență, Sofia, brună, cu păr scurt, tuns băiețește, adolescentă, dar încă aproape de copilărie. Lipsa dinamismului nu o deranja pe Jade, în aceste după-amieze. Conspirația lor îi era suficientă.

…

În căutarea echilibrului perfect, dar și inspirată de nevoia unei stabilități anume, în acest moment, Jade ar da orice să o regăsească pe micuța cu păr roșu din trecut. Acea impresie constantă, de pe vremuri, că merge pe sârmă numai și numai pentru spectacolul în sine, ca și cum era o sursă eternă de amuzament, este înlocuită acum de senzația amețitoare de cădere în gol, la cel mai mic dezechilibru. Nu îi place să piardă controlul. Cu mintea orientată undeva spre un moment stabil din viața ei, își amintește fugar de Sofia. Dar ea nu mai face parte din universul ei. Coboară panta amintirilor și se oprește iar la imaginea ei dolofană, de copil lipsit de griji, cu picioarele bine înfipte în pământ.
– Nici măcar greutatea nu a rămas de partea mea, zîmbește ea, cu amărăciune în glas. Poate ar fi contrabalansat.
Axel o privește surprins. „Ce-o vrea să spună?!”, se întrebă el cu o urmă de plictiseală. Contactul vizual cu ochii ei verzi, cercetători, îl smulg din apatie. Într-un final, înțelege de unde vine remarca, atunci când îi cade privirea pe fotografiile împrăștiate pe măsuța de cafea. Într-adevăr, Jade îi pare acum expusă și vulnerabilă. Pentru o secundă, uită impasul în care se găsesc de o vreme bună. Pentru o secundă, se luptă cu tendința survenită de nicăieri, de a întinde mâna să îi cuprindă palma moale. „Jade!”, o cheamă în gând. Nu reușește să articuleze. Într-o doară, se felicită pentru prezența lui de spirit. „Hmm… Mai degrabă lașitate…”, se mustră el, tot în gând. Se simte obosit de parcursul sinuos din ultima vreme, sătul să fie absent în permanență sau să-și cenzureze gândurile ce zboară haotic, dar cu o consecvență surprinzătoare, în altă parte. Toate astea l-au adus în pragul unei decizii. Cea care a constituit, în ultimele luni, un ungher secret al existenței lui, a devenit parte centrală a experienței, timp în care imaginea concretă a soției – care ocupase suveran și îndelungat locul cel mai important – începuse să pălească treptat. Pistruii adorați odată, ce-i decorează nasul ei acvilin, acum îl enervează. Pentru că reprezintă marca slăbiciunii lui. Figura ei palidă, ca și cum este în convalescență după o boală grea, îl îndeamnă să o asigure cu falsitate:
– O să îți fie mai bine fără mine, crede-mă!
Axel e convins că a sunat al naibii de ridicol. Nici el nu crede asta. Dar ce să spună în plus?! Nu e mai bine să simplifice lucrurile?! Cuvintele lui inoportune reverberează în întreaga ei ființă. Își simte stomacul greu, iar starea de greață o domină. „Nu acum, nu acum, Jade… Nu e momentul să arăți slăbiciune!”, se admonestează singură. Autosugestia o ajută acum să își recapete poziția demnă a corpului ei încă zvelt.
– Cum îți permiți să-mi spui mie asta?! Ți-ai pierdut orice drept, în clipa în care ai abandonat ambarcațiunea, mon capitain!
Influxiunile vocii aproape o trădează, dar e totuși capabilă să se redreseze cu eleganță. Mocnește ura, dar e reținută. O înfrânge, astfel că tonul vocii este plat. Știe că furia e ca un monstru înnegurat atunci când îi permite să câștige teren. Furia câștigă, ea pierde. Acum vrea să fie elocventă, să dea dovadă de tenacitate și rafinament, să-și ascundă sufletul beteag de dor, iar fiecare cuvânt rostit să nu-și piardă din cadență. În schimb, se ascultă vorbind și dintr-o dată se rușinează de patetismul sfâșietor din spatele tonalității înșelătoare.
– Nu, iarta-mă, nu ar trebui să mă erijez eu în judecător…Știi cum se spune, fiecare își merită soarta. Probabil nici eu nu sunt scutită de asta. De fapt, am trecut amândoi printr-o înșiruire întreagă de clișee și am lăsat să se instaleze încetișor – fără a avea vreodată putința de a interveni – un modus vivendi care ne-a definit curbura relației noastre. Dacă am trăit ceva extraordinar vreodată, s-a rătăcit undeva în depărtare. Dragul meu, am fugit amândoi de stereotipuri și iată-ne prinși în tumultul lor.

…

Trăiește a doua oară în viață sentimentul că nu-și aparține. Asistă, fără participare directă, la derularea evenimentelor. E iar un simplu spectator. De data asta, firul curgător al unei activități ludice din trecut, e înlocuit de o desfășurare cu tentă dramatică în mintea ei. Jade se revoltă. Ar vrea să nu facă parte integrantă din ea, dar se simte neputincioasă acum. De parcă destinul i se desenează pe hârtie, trasat cu pixul cu mină neargă, ce îl ține acum în mâna stângă. Simte textura obiectului, i se pare incredibil de rece în contact cu degetele ei lungi ce-l frământă de câteva minute bune. Nu se poate abține să nu sesizeze ironia situației, asă că intervine peste vocea graseiată a notarului, pe care oricum nu-l asculta demult:
– Maître Jouvot, spuneți-mi vă rog, de ce e necesar pixul cu mina neagră? Ah, nu! Lăsați-mă să ghicesc! îl concediază ea, determinată să contureze singură o concluzie. De fapt, știu, ca să rămână întipărit negru pe alb! Poetică finalizare a unei iubiri ce s-a vrut desăvârșită.
Se întoarce spre Axel, ce o fixează inexpresiv de ceva clipe bune. Îi pare distant. Iraționala senzație că e bună de aruncat, o face să vadă deformat totul. Îi susține privirea îndelungat și, cu o ultimă aroganță permisă în acest anturaj sobru, mâzgălește apăsat semnătura finală, pe hârtia oficială. Lasă să-i cadă cu zgomot pixul din mână și, vlăguită, se sprijină de spătarul scaunului, în căutare de echilibru. Visase să iasă din decor cu mai multă grație. În schimb, sub influența amețitoare a deziluziei, cu câteva clipe înainte, a surprins disproporționat indiferența lui. ”Nici măcar resemnare nu are în gesturi, semnează mecanic, de parcă își pune semnătura pe o factură, nu pe actul ce-i redă libertatea…” Cu acest gând, Jade se scufundă în neant. Nici disprețul, nici teribilismul, nici prestigiul de care ar fi vrut să dea dovadă nu mai erau martori. Predomină dezolarea. În liniștea depusă între pereții încăperii – decorați excesiv, după opinia ei – sunetul telefonului uitat pe biroul notarului, îi face pe toți trei să tresară stingheriți. Axel își drege glasul înainte de a întinde mâna să-l ridice.
– Alo, da, eu sunt. Sigur, nicio problemă. Nu, nu mă deranjați… Da, eu am plasat acea comandă. Da, de acord, da… Plănuisem demult… Mergem mai departe, va confirm. Nu contează asta, insist. Va multumesc, voi profita. O zi bună!
Jade e confuză. Înclină să râdă, isteric probabil, dar i se pare degradant. „Nici nu am apucat să ieșim din camera asta insuportabilă și el e gata să sărbătorească!” Axel nu se străduiește să corecteze impresia ei despre el. Îi strânge măna, ceremonios, și iese pe ușă, până să se dezmeticească ea.

…

De atunci, Jade nu a mai privit niciodată înapoi. Agentul ei de vânzări a refuzat cu fermitate să-i comunice cine a fost misteriosul client care a cumpărat ultimul ei exponat din galerie – fotografia stradală, editată cu un filtru alb-negru contrastant. Iar Axel nu s-a deranjat să o mai asigure că totul va fi bine. Și-a făcut bagajele, a împachetat cu grijă rama neagră, ca mai apoi să o depună în troller-ul de cabină și și-a mai verificat încă o dată numărul de zbor către o destinație necomunicată apropiaților, dar care pentru el a întrunit un nou început, fără personajele din viața precedentă, fără confuzii inoportune.

Monica Tonea

Monica Tonea este absolventă a facultății de Jurnalism și Științele Comunicării. În 2021 a publicat romanul Pasagerii, apărut la editura Casa de Pariuri Literare. Este redactor la Itaca (revistă culturală din Dublin), a publicat în Revista de povestiri și Literomania și scrie pe blogurile Adevărul și TIMPUL. A debutat în 2019 cu volumul de povestiri Piatră de hotar (editura Creator). Din 2001 trăiește la Bruxelles.