Arte marțiale (3)

Din punctul meu de vedere, găsesc că artele marțiale se asemănă oarecum cu scrisul.
Ambele le-am făcut cu la fel de multă pasiune, numai că la intervale diferite din viață. Ar fi fost imposibil să scriu sau să citesc în perioada cînd făceam arte marțiale, cum pe lîngă școală nu mi-ar fi rămas timp de alt hobby. Ambele, artele marțiale și scrisul, sînt ocupații în care performanța depinde numai de tine (nu sînt “sporturi” de echipă).
Ambele îți pot dezvolta un ego ce poate fi dăunător.
Niciuna din ele nu necesită cine știe ce cheltuieli, în schimb îți “înghit” o grămadă de timp.
Nu m-am ales cu nimic de pe urma scrisului în afară de cîțiva prieteni și o stare de maximă satisfacție, cînd îmi ieșea un text bun și îl reciteam cu plăcere. Exact la fel și “dincolo”.
Toată viața am fost atras să fumez dar faptul că am făcut sport mi-a dat voința necesară să nu o fac (decît “controlat” : cînd și cînd o țigară). În schimb, la un moment dat, într-o perioadă cînd scriam regulat începusem să beau destul de mult, aproape seară de seară.
Pot să scriu despre arte marțiale dar nu pot folosi scrisul în ring. Totuși artele marțiale și arta de a scrie vin cu o filozofie comună: trebuie să fii disciplinat, să studiezi creațiile altor maeștri și mai ales să îți analizezi propriile mișcări cu un ochi critic spre o cît mai rapidă auto-perfecționare.
Cred că ambele cer o mare doză de curaj.
Acum mult, mult timp am fost martorul unei scene de bătaie cu mănuși de box. Prietenul meu cel mai bun la vremea respectivă împotriva altui amic, mai mic de înălțime și cu mai puțină masă musculară, ambii la fel de agili. Spre nemulțumirea mea, prietenul meu a pierdut neașteptat de repede, nu puteam pricepe cum fusese posibil. Și un altul îmi spune: “Nu ai văzut că lupta cu frică să nu îi strice ăla frumusețe de față? El nu era concentrat să dea lovituri, era concentrat să nu primească.” Și într-adevăr, fusese o observație foarte bună: prietenul meu era atît de concentrat de imaginea lui, de cum era văzut din afară, încît pierduse confruntarea din start prin neparticipare, să zic așa.
Dacă am învățat ceva care mi-a rămas pe viață, atunci pot spune că asta a fost: indiferența de a lua bătaie, de a avea o buză spartă sau o arcadă tăiată. M-am bătut astă vară, după o pauză de ani de zile (zeci) în care nu m-am mai antrenat absolut deloc, cu un tip semi profesionist, mult, mult mai tînăr decît mine. În secunda cinci am luat o lovitură de călcîi prin întoarcere, în plin piept, care în mod sigur mi-a fisurat o coastă pentru că m-a durut cîteva săptămîni. Obișnuința cu durerea și faptul că era o situație prin care mai trecusem, m-a făcut să-mi păstrez calmul, să ascund că am încasat o lovitură devastatoare din primele secunde (asta e de neiertat) și pînă la urmă să cîștig prin abandon. Lupta e pe FB.
Dacă ți-e frică să nu o pățești, ai pierdut orice meci din start.
Țin minte cum am primit o dată un cot prin întoarcere, de fapt o lovitură nepermisă – imposibil de prevăzut cînd știi că adversarul nu are voie să ți-o aplice. Am avut șase copci deasupra arcadei și de la urgență așa m-am dus în seara respectivă în Grozăveșți, la prietena mea. Nu mi-a făcut nici un reproș, plîngea fără să spună un cuvînt. Cînd mi-a rămas cicatricea deasupra arcadei, am fost foarte mîndru. În primul rînd că semănam cu bunicul care avea ceva foarte asemănător de la o schijă de pe front, în al doilea rînd deoarece citisem într-o carte că printre tinerii germani ai secolul 19 o cicatrice pe față dobîndită în luptă era un semn de noblețe. În afară de asta trebuiau, bineînțeles să aibă cunoștințe de literatură, istorie, muzică, deci cicatricea venea ca o ultimă distincție: nu e doar “poet”, e un bărbat complet. Clar, din punctul meu de vedere, un bărbat complet trebuia să știe să se apere sau la nevoie, într-o situație de urgență, să lovească.
Și în literatură e exact la fel: dacă ocolești anumite subiecte sau cuvinte pentru că ții la imaginea ta sau ți-e jenă de ce va spune “mămica”, rudele, prietenii după ce te vor citi, atunci e foarte probabil că îți vor ieși tot felul de banalități sforăitoare care nu vor interesa pe nimeni în afară acelor rude sau prieteni – numai ei te vor încuraja să continui. Trebuie să ai curajul de a te exprima nu într-o formă cît mai accesibilă lor, ci mai degrabă în forma în care îi provoci să gîndească, prin ceva ce-i scoate din ale lor – cum altfel să le atragi atenția?
O greșeală comună e să-ți vizualizezi cititorii. Dacă în timp ce scrii îți pasă de cititori pățești exact ce a pățit prietenul meu: pierzi lupta din start.
Am scris mai demult o “scenetă” hazlie depre vecinii mei iranieni. “Eu nu aș scrie în deridere despre vecini” mi-a spus o prietenă. În gîndul meu, cine crezi că îi pasă despre ce ai scrie tu: vreme, serviciu și copil mic? Prietenul meu cel mai bun din România mi-a spus astă vară că el nu ar scrie lucruri intime, de genul celor pe care le povestesc în autobiografia foileton pe site: cum a apărut fi-mea pe lume. Așa este, dar după cum spune Harari în “Sapiens”: comunicarea dintre oameni a apărut din nevoia de a bîrfi, și ghiciți despre ce vorbesc doi profesori universitari cînd se întîlnesc? Dacă răspundeți subiecte academice, vă înșelați. De cele mai multe ori bîrfesc alți colegi. Și la fel despre nevoia de a-mi ține viața cît mai privată: de ce ar fi asta atît de important cînd eu însumi nu sînt important, în plus, în maximum 40 de ani nici nu am de gînd să mai fac vreo umbră Pămîntului? ☺ Totul e atît de irelevant și trecător încît mie, ca să folosesc expresia din Dristor, “mi se rupe”. Același răspuns l-aș da altui amic care mi-a spus “de-acum trebuie să ai mai multă grijă ce scrii, ești scriitor Humanitas!” Deci și lui la fel: “Serios, scriitor Humanitas? Nu știu cum să-ți spun dar mi se rupe de fapt…”. (Oricum e doar o carte, în sensul una, nu două ☺). Cred că răspunsurile de mai sus îmi vin în stilul ăsta și le pot pune atît de ușor pe foaie tocmai din cauză că am făcut arte marțiale, sînt obișnuit cu loviturile, tăbăcît, am simțit gustul propriului sînge în gură, și există o conexie pe creier deja făcută de pe vremea cînd îmi auto-analizam “avariile” și-mi spuneam mie însumi pentru a mă încuraja: “o nimica toată, în cîteva zile vei fi ca nou.”
Aproape toate scrierile lui Kafka pornesc din relația pe care o avea cu tatăl lui care încerca să-i controleze viața în totalitate. A găsit curajul să scrie despre asta dar totuși nu destul cît să scrie direct. Această rezervă de a-și expune frontal angoasele l-a condus către un stil nou, complet diferit, bazat pe simboluri și metafore. Timiditatea, reținerea, abordarea unui stil ambiguu și a unui subiect controversat, toate acestea l-au făcut pînă la urmă celebru post mortem.
Revenind la arte marțiale (în realitate m-am plictisit să scriu despre asta) am rămas dator cu povestea din strip club-ul din Brașov.
Se întîmpla în ’97 în perioada cînd am lucrat pe șantier. Un subinginer mi-a explicat cum făcuse un maistru un ciubuc de cîteva salarii nerespectind niște norme de pe desenul tehnic. Maistrul a recunoscut apoi, la cererea subinginerului, ne-a invitat la restaurant (pe o mică parte din banii ăia) și mai departe, la un strip club unde toată consumația a fost acoperită tot de el. Subinginerul avea vreo 48 de ani la vremea respectivă – deja avea ficatul slăbit de cîtă tărie filtrase pe șantierele țării. Eu eram la început și am ținut mai bine la băutură, maistrul era și el relativ ok. După ce s-a pilit, subinginerul a început să se poarte ca un adolescent: fluiera aprobator, a invitat o fată să-i stea în poală, a început să danseze pe lîngă altele. Spre amuzamentul celorlați din sală și spre jena noastră, la un moment dat s-a pornit să-și dea hainele jos în ritmul muzicii, trăgînd cu ochiul la tipa care făcea strip tease, pentru a fi cît de cît sincronizați. Cravata, cămășa, cureaua, părea de neoprit. Cei de la mese se uitau mai mult la spectacolul oferit de colegul nostru decît la fete, ceea ce l-a enervat pe managerul localului astfel că fără nici o avertizare, ne-am trezit cu patru bodyguarzi imenși lîngă noi: doi l-au luat pe subinginer de lîngă ring și l-au ajutat să se îmbrace, ceilalți doi au venit la masa noastră și ne-au spus să plătim ca să plecăm. Eu știam deja povești, auzite direct de la sursă, cum se poartă bodyguarzii cu un client în stare de ebrietate. Cunoșteam foarte bine din ce mediu provin și cum tratează astfel de incidente: ca pe o șansă de a se refula și a aplica loviturile învățate și repetate la sală – doar că fără mănuși ☺. Chiar mă gîndeam, că eu ca eu, puteam ține o gardă și eventual încasa niște lovituri, dar pe bietul subinginer nu-l vedeam bine deloc, mi-era milă de el, cu atît mai mult cu cît mă atașasem de el, era colegul meu de apartament și protectorul meu pe șantier (unde eu eram stagiar). Îi evaluasem pe bodyguarzi și deja convenisem că nu aveam șanse să cîștig o eventuală luptă. În timpul ăsta doi îl încadrau pe subinginer, unul pe maistru și unul pe mine, mergeam de-a lngul unui hol. Cel care era lîngă mine era curios ce hram poartă “cretinul” care începuse să se dea rotund în clubul lor. Și pe loc am inventat această poveste, împletind realitatea cu chestii fictive și spunînd-o pe un ton dezaprobator. “Cretinul” era director de șantier cu 40 de oameni în subordine. Lucrătorii erau veniți din toate zonele țării pe o perioadă de șase luni, cît dura lucrarea și erau cazați la un hotel de două stele (asta era adevărat). Din cînd în cînd managerul care era alcolist își dădea în petec, făcea urît prin vreun bar sau club și atunci era dat afară, drept pentru care uneori în aceeași noapte, alteori a doua zi venea cu cîte douăzeci de muncitori după el și se răzbuna pe acel club sau bar. În final căzusem de acord: “ai dreptate, un cretin mai mare că asta nici că există”. Tipul mă lasă, se duce la cei din față, îi ia deoparte și le relatează ce aflase de la mine… apoi ne lasă să plecăm, ba chiar ne spune “ne scuzați, așa ni s-a spus să procedăm, noapte bună!” Subinginerul era prea beat să realizeze pericolul prin care trecuse, dar maistrului nu-i venea să creadă că scăpasem așa ușor. După ce îi spun și lui povestea pe care o inventasem zice: “Super, mîine venim înapoi, să vezi că de data asta o să ne da masa aia rezervată!”

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.