Mă numesc Alexandra

La botez şi gazdele au un băiat cu care mă înţeleg foarte bine pentru că vorbeşte foarte mult, ca o fată, şi tot el se lasă pe cregile de la un prun din grădină ca să pot să ajung, sînt coapte-coapte prunele, mîncăm prune şi îl ascultăm pe el, la sfîrşit l-am întrebat dacă mereu vorbeşte aşa mult şi atunci mi-a spus că bunicul lor a căzut din vişinul de la poartă chiar înainte de botez, culegea, acum e la urgenţă şi nici el, nici părinţii nu au chef de botez dar deja făcuseră pregătiri, invitaţii, şi au cheltuit o grămadă de bani… apoi nu a mai vorbit şi a început să plîngă cînd mi-a spus asta, a scăpat craca şi cîteva prune brumate au căzut pe jos, încă nu mă săturasem dar nu am mai mîncat pentru că ştiu cum e să îţi pierzi părinţii, deşi nu ştiu cum e să îţi pierzi bunicii, în orice caz, e tot rău, cel puţin dacă stai toată ziua cu bunicii ca mine şi îţi vezi părinţii rar, mai rar ca poştaşul care aduce scrisori din Italia – şi mama e plecată dar ea trimite pachete, tata nici măcar nu a scris niciodată i-am povestit şi lui Cristinel despre taică-meu cum şi-a pierdut mîna în Italia cînd muncea la o brutărie şi s-a luat curentul, el muncea ca brutar şi fără curent se ardeau toate pîinile din cuptor pentru că înăuntru rămăsese încins, cu roţile nemişcate, focul stins, totul era blocat fără curent şi atunci tata a desfăcut nişte şuruburi şi a învîrtit roţile cu mîna, se mişca mai repede ca doi italieni, tata, aşa se lăuda înainte de accident, dar cînd a venit curentul înapoi şi i-a prins mîna la curea (deşi nu l-am mai văzut de atunci ştiu de la mama că şi-o ţine legată la piept), a rămas ca şi cum nu mai circulă sîngele prin ea mi-a explicat bunica: toată lumea ştie cum e să dormi pe o mînă şi să nu o mai simţi – exact aşa e tata şi de-asta nu l-am mai văzut după aia pentru că nu vrea să-l vedem decît dacă se face bine, şi mama plînge la telefon cînd vorbeşte cu bunica pentru că nu o să se mai facă el bine niciodată şi am răăămas singurăăă, nici nu o să mai calc în România, am plecat doooi şi să vin singurăăăă, să-mi trimiteţi măcar copilaşul, dar bunicii mi-au promis că nu o să mă trimită niciodată, aşa că deşi îmi face rău să povestesc asta, m-aş fi simţit prost să creadă Cristinel că dacă mănînc prune şi-s atentă să nu-mi pătez rochia roz şi ploverul alb, sînt şi bine-mersi. Albul şi rozul nu fac decît să mintă lumea, Alexandra are tot ce vrea, Alexandra e bine mersi cînd în realitate nimeni nu are tot ce vrea, unii au mai multe probeme decît alţii, necazurile nu se compară aşa cum nu se compară grîul mucegăit cu pîinea uscată (pîinea uscată tot se poate mînca la nevoie, dar grîul mucegăit, nu) exact aşa e: vii pe lume undeva, nu poţi schimba nici locul nici situaţia şi nici fratele mai mic cu o soră de orice vîrstă, e ceva ce nu se poate, da?
A doua zi l-am văzut pe Cristinel peste gard, se plantase în faţa casei noastre, cred că a stat o oră fără să înţeleagă de ce nu ies la poartă cînd el dădea cu băţul printre zăbrele să se facă observat, adică eu te chem şi tu nu vii după ce am plîns ieri împreună – ce fel de rasă de copil eşti? Nu avea de unde şti că sînt pedepsită.
Înainte de film l-am întrebat pe Pavel: Vrei să împărţim pătura asta? Şi el a zis Nu, e ok, poţi tu să o ai! Aşa că eu am lua-o. După aceea s-a făcut ora mesei şi bunicul s-a dus să facă mîncarea. L-am întrebat, Bunicule trebuie să pun play şi pauză ca să nu se strice televizorul, nu? (aşa ştiam de la el că dacă laşi imaginea nemişcată mult timp se strică televizorul nou trimis de mama). Şi el a zis: Da, da.
Aşa că m-am ridicat să pun play şi pauză pentru că telecomanda nu era cu noi pe canapea. Am pus play şi pauză şi cînd să mă întorc pe canapea Pavel furase pătura mea şi pentru că nu a vrut să o dea înapoi i-am dat una. Atunci el a început să plîngă şi i-am zis, Bine, na, poţi să o ai tu! Dar atunci am văzut că de fapt rîdea şi m-am enervat că mă păcălise cu plînsul, am tras înapoi de pătură să i-o iau şi cum el ţinea strîns, a căzut din canapea dar sînt sigură că nu s-a lovit rău pentru că e aproape de podea canapeaua şi nu am putere să trag tare, chiar dacă el e aşa mic.
După aia căţeaua ne-a văzut şi ea credea că e un joc aşa că s-a dus repede la el cum era trîntit pe covor şi cred că a lovit-o din greşeală sau poate de nervi, nu ştiu exact, dar imediat căţeaua a încercat să-l muşte de mînă. Mi-am dat seama că putea să-l muşte de faţă cum e el mic şi atunci am lăsat repede pătura şi m-am pus între ei, dar căţeaua a vrut să mă muşte pe mine în locul lui şi el a rîs – cît de prost poate să fie: eu îl salvam şi uitase ce nesimţit fusese şi rîdea de mine.
Atunci am luat iar pătura şi de nervi am tras cît am putut, şi mamă, ce l-a durut cînd i-am dat degetul peste cap, de la ţipetele alea a încremenit şi căţeaua. Dar nu a fost numai vina mea. El a început. Eu încercam să pun play şi pauză să nu se strice televizorul. Voiam pătura deoarece canapeaua e rece şi am şi o problemă pentru că sîngele ca şi la bunica şi mama nu circulă bine, avem tot timpul picioarele reci. Ei zic că e din cauză că nu port şosete dar nu e de aia, mi le dau jos pentru că transpiră piciorul şi se umezeşte ciorapul şi mi-e şi mai rece.
Mai devreme fără să fac nimic bunicul mi-a spus că sînt o toantă pentru că de atîtea ori mi-a spus să nu pun ciorapii pe masă, că masa e sfîntă, numai să punem pe ea mîncarea primită de la Dumnezeu. Dar şi pentru aia am explicaţie dar el nu are răbdare să mă asculte şi atunci chiar plîng şi cel mai bine îmi face cînd scriu toate astea pe hîrtie, cum fac şi acum. Căţeaua are nişte probleme la ochi, nişte puchine imense, treaba mea e să o spăl cu apă caldă ca să se înmoaie şi să se dea jos mai uşor, sînt maro şi greţoase, singurul lucru bun e că Roxy nu se mişcă, parcă ştie că o să vadă mai bine după aceea, chiar mă lasă să i le curăt, deci recunosc că eu am vărsat apă pe jos, nu ea, şi tot eu am călcat fără să vreau chiar acolo. Mi-am dat jos ciorapul şi l-am întrebat, bunicule, pot să-l las un pic pe masă pînă termin, că dacă îl las pe covor mi-l fură căţeaua şi iar mi-l ascunde pe sub pat?, el a zis da, da, fără să audă, altfel de ce mi-ar fi spus după aceea toanto, de ce ai pus ciorapii pe masă? Eu am spus nu, e doar unul: ciorapul şi el m-a pedepsit să nu ies din curte azi.
Oamenii mari au probleme şi primele noastre probleme sînt nervii lor, sau durerea provocată de greşelile lor, cum a căzut bunicul lui Cristinel din vişin sau cum şi-a accidentat tata mîna, parcă nu i-ar face bine să mă vadă şi aşa cum e, chiar nu înţeleg de ce băieţii fac pe durii cînd de fapt sînt la fel de plîngăcioşi, cel puţin eu aşa am tras concluzia, frate-meu plînge mai des ca mine, şi Cristinel a plîns deşi e băiat, nu e mare lucru să plîngi, mi se pare mult mai greu să îi linişteşti să nu mai plîngă, şi asta e treaba femeilor. Nimic nu se schimbă cînd se fac mari, e mai greu sa fii femeie, chiar bunica oftează uneori că mai bine eram şi eu băiat, că aş fi avut o viaţă mai uşoară. Mie culmea, îmi place să fiu fată. În primul rînd că mi se pare mult mai convenabil să-l văd pe Cristinel cum vine la poarta mea, nici vorbă să-l caut eu prima pe el. Şi ştiu sigur că dacă îi fac cu mîna sau îi zîmbesc două secunde o să vină şi mîine şi poimîine.
Cînd eram mică totul era mult mai uşor pentru că nu înţelegeam mai mult decît căţeaua, Roxy. O dată bunica a spus că nu mai e nici o îndoială, lumea s-a întors cu fundul în sus. M-am gîndit cum o să fie acoperişul pe pămînt, şi podul casei camera de zi, şi cum o să zdrăngănească tabla casei cînd o să ne punem seara pe ea în genunchi la icoană, să ne facem rugăciunea, la lumînarea care o să fie cu flacăra în jos, şi Isus pe cruce răstignit şi răsucit. Frunzele copacilor în pămînt şi rădăcinile în sus, aşa cum văzusem o dată un copac răsturnat de furtună, şi era o experienţă nouă să te joci printre rădăcini în loc de crengi.
A doua zi cînd am văzut că lumea rămăsese tot cu fundul în jos am rămas cu gîndul la joaca printre rădăcini, îmi părea rău că de fapt nu se poate. Am început să fac o groapă, voiam să sap un tunel pînă sub rădăcinile nucului, să îndepărtez pămîntul şi să mă dau pe rădăcinile lui ca pe nişte liane, îmi doream o casă a mea sub pămînt. Şi acum Pavel e la vîrsta aia pentru că ne-am dus la înmormîntare la bunicul lui Cristinel şi cînd cineva a oftat şi a spus că i-a sunat ceasul omului, Pavel s-a uitat mirat la ceas pentru că nu suna. Şi chiar dacă ar fi sunat, nu înţelegea de ce trebuie să fim aşa trişti. Am aşteptat să vină preotul şi cînd a apărut pe poartă, Pavel a dat alarma: a intrat Dumnezeu în curte, a zis, încurcase cuvintele şi deşi era înmormîntare aproape toată lumea a rîs.
Mai tîrziu ne aştepta şi pe noi acasă o telegramă, tata murise în Italia şi mama venea acasă definitiv iar el a început să joace, tot ce a reţinut a fost că mama vine la noi de tot. A fost foarte vesel în ziua aia şi bunica mai tare plîngea cînd îl vedea aşa, zicea mielul lui Dumnezeu, rîde că nu ştie ce-l aşteaptă în viaţă.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.