Pivnița

I
Conacul străjuit de doi stejari care se găseau acolo parcă din timpuri incomensurabile, reprezintă, mai ales, locul ei de eternă reîntoarcere. Spre sine mai mult. Serile de vară le petrec împreună, cu precădere, pe terasa largă. Un fel de solemnitate impusă împresoară atmosfera intimă ce dăinuie în jurul mesei etalată stilizat, predominând senzația de seară extrem de familiară. De când erau mici și-au format obiceiul să tărăgăneze până se lăsa noaptea, sperând să nu fie observate și trimise la culcare. Chiar la acea oră, aproape de miezul nopții, lumina difuză a lunii crează impresia de noapte predispusă la povești. De abia atunci, doamna Carmen, cu farmecul ei inefabil de a istorisi întâmplări pline de mister, te poartă cu vocea ei caldă în lumi intangibile altfel. Doria locuiește în apropiere, dar își petrece aproape întreaga vară la conac. În seara de 21 iunie, 1933, plină de emoție, umple repede o valiză, o aruncă neglijent pe bancheta din dreapta a noului ei ford cabriolet și demară în trombă.
Și Clara revine verile acasă. Se lasă mai greu înduplecată, are tendința în ultima vreme să se împotrivească. A ajuns mai devreme, cu trenul de după amiază și a avut timp să se reacomodeze. Serile departe de oraș par statice față de ritmul urban cu care se obișuise, dar de multe ori se simte obosită la sârșitul sejurului. S-a instalat confortabil în fotoliul rămas liber lângă Nadine și încearcă să se convingă că a meritat efortul să vină acasă. Vocea monotonă a bunicii și zgomotele amestecate ce provin de undeva de la distanță, dinspre înunericul dens o acaparează până la urmă. Neașteptat, strigătul ei speriat străpunge calmul instalat și acoperă vocea bătrânei. Fluturi imenși, de noapte, năpustiseră cu câteva clipe înainte spre lucirea năucitoare a felinarelor din colțuri. Aceeași reacție din copilărie predomină și acum. Nu s-a dezbărat de frici. Hidoasele insecte îi sesisează parcă teama și îi dau târcoale amețite. Gestul de a se refugia sub masă este incontrolabil. Încurajată mai ales de Paul, care întotdeauna s-a lovit de dificultatea de a înțelege că i-au crescut copiii, se răsfață nepermis de mult, după opinia Nadinei. Când prinde curaj, își ridică fața din palme. Privește în jur cu respirația întretăiată :
– A plecat ? murmură cu voce tânguitoare.
Paul încuviințează din cap cu îngăduință. Cu o privire scurtă, Nadine dezaprobă silențios atitudinea. ”E numai vina ta, că o încurajezi…” și întinde mâna grijulie pentru a restabili ordinea în buclele scurte și elaborate. Nu e prima dată când se găsesc în dezacord în ceea ce privește educația fetelor. Dacă Doria își are deja viitorul trasat, o strălucită uniune cu un celebru medic chirurg de origine străină, o diplomă în Litere și o vilă de invidiat, Clara se află de abia la început. Un început șubred, ar adăuga Nadine, dacă ar fi sinceră. E răsfățată, extravagantă, sălbatică și incontrolabilă, ar completa ea, fără a renunța la dragostea maternă din glas.
Carmen, angajată în relatare, se întrerupe doar pentru a sorbi o îngițitură de șampanie din paharul ce se odihnește pe masă și își reia netulburată istorisirea. Nu vrea să lase impresia că o deranjează scena la care asistă. Ar fi vrut să fie sinceră și să-și admită slăbiciunea pentru Clara, dar asta încalcă de fapt principiile ei cele mai adâncite. ”Nu trebuie să faci diferențe între copii.” Nepoți, de data asta, după cum e cazul. Ca bunică, intuiește fragilitatea Clarei, spre deosebire de Nadine care simte nevoia să o îngrădească. Protectoare, a luat-o, de când era de-o șchioapă, sub oblăduirea ei de matroană incontestabilă a casei. Paul sesizase și el asta și se alăturase susținerii nestăvilite a mamei lui. Ca atare, acum Nadine se izbește invariabil de complotul celor doi.O seară ca aceasta, în schimb, o îmblânzește și pe ea, nu mai opune rezistență ca înainte. Ridică din umeri dezarmată. Vocea doamnei Carmen, ce străpunge obscuritatea blândă, o acaparează. E nerăbdătoare să audă urmarea. Din când în când se mai aude în depărtare șuierul unui tren de noapte care ține să le amintească ancorarea sigură în realitate. Cu insistență, le aduce aminte de faptul că nu sunt rupți de lume, pierduți undeva într-un univers al intrigilor fără de sfârșit.
Fetele, crescute în atmosfera aceasta intimă, nu au pus niciodată la îndoială autenticitatea adunărilor de familie. În serile reci, decorul primitor și vesel al terasei este înlocuit de cel al salonului impecabil amenajat, după gustul riguros al Nadinei. Răzbate personalitatea ei sofisticată, relativ sobră, dar care denotă căldură și confort. Candelabrele mari veghează deasupra lor, astfel că lumina vie dă vigoare și creează o stare de efervescență. Negreșit, lasă larg deschise ușile duble care dau spre bucătărie, pentru a lasa sa răzbată până la ei mirosul îmbietor de prăjituri, pregatite chiar atunci de tușa Cari. Cele mai bune dulciuri din regiune. Bucătăreasa robustă și-a depășit de mult statulul de angajată a casei, a devenit membru drag al familiei.
Atunci când poveștile doamnei Carmen nu îi sunt străine, dar mai ales când pune la îndoială acuratețea lor, strigă din bucătărie, sau uneori doar bagă capul după tocul ușii, cât să remarce:
– Coana Carmen, ai uitat?! Nu-ți spusei eu că n-a fost chiar așa…
Apăruse cu câteva minute înainte pe terasă, în penumbră, iar Carmen tresare ușor, odată ce-i simte prezența. Tușa Cari se scuză reverențios :
– N-am vrut să vă sperii, coniță! Am tăcut special, să nu vă întrerup.
Se apucă să strângă de pe masă, în aparență preocupată doar de farfurii, ca brusc să se oprească din proces și să ofteze zgomotos. Se sprijină de spătarul scaunului lui Paul și absentă, caută ceva cu ochii obosiți de bătrânețe și parcă un dor inexplicabil. Niciunul din ei nu îndrăznește să îi tulbure meditația, doar Clara devine nerăbdătoare și o apelează cu delicatețe :
– Tuși, ce ai ? De ce-ai căzut pe gânduri ? Ce speri tu să vezi dincolo de întuneric ?
În timp ce vorbește, îl surprinde pe Paul agitându-se în scaun. Încruntarea lui o tulbură puțin, cât să renunțe să fie invazivă. Amândoi se comportă ciudat, iar Clara e intrigată de situația incertă. Dar numai ea o sesizase. Paul își privește mama cu o oarecare îndoială, solicitând ajutorul din priviri, însă face un efort și-și maschează agitația. Clara sesizează o nuanță, un freamăt…. Atitudinea lui îi sugerează o anume teamă față de reacția bucătăresei. Fusese oare în prag să dezvăluie ceva ce nu s-ar cuveni? Cu un gest ferm, Paul îi concediază femeii orice intenție de a și continua gândul. Nu a fost prima dată când a intervenit abrupt, într-un mod lipsit de noimă pentru fete, reacție disproporționată în raport cu atmosfera destinsă dinainte, ca o contradicție urâcioasă, gata să stârnească mai mult curiozitatea fetei.
– Papa, de ce întrerupi mereu, știi că nu se face ! apostrofează Clara de fiecare dată.
Bărbatul serios, cu statură impozantă, om de succes și neiertător în viața profesională, este complet destabilizat de admonestarea Clarei. Acasă se dezbară de obiceiurile de la birou și devine persoana jovială ce înveselește atmosfera. Se lasă mustrat, fără cel mai mic protest. Acasă nu este rigid. Preocupat, nu îi răspunde de această dată, suficient cât să-o intrige și mai mult pe mezină. Se ridică brusc de la masă, sub pretextul că mai are de lucru în noaptea asta :
– Cari, te rog, adu-mi un pahar de cognac la mine în birou, nu-mi servi desertul.
Fără șovăială, Clara se hotărăște să-l urmeze, nu înainte de a lua în mod flagrant de pe masă un ciorchine de struguri negri. Spre disperarea Nadinei, îl depune într-un șervețel, cu o totală lipsă de etichetă.
– Ia o farfurie de desert, Clara ! O să scapi pe jos boabe de struguri…
Clara nu o mai ascultă, se îndepărtează sfidătoare, lăsând doar să se vadă din mers cum își trece palma umedă de la strugurii proaspăt spălați peste mătasea vaporoasă a rochiei de seară. Pentru a ajunge pe culoarul unde se găsește biroul lui Paul, travesează întreaga aripă de sud a conacului. E ultima ușă pe dreapta, lângă bibliotecă. Deschide ușa și bagă mai întâi capul întrebător, dar nu mai apucă să vadă decât cum Paul își trage pe el sacoul ce-l ținuse mai devreme în mână și iese repede pe ușa dinspre treptele care duc în pivniță. Nepăsătoare, se așează pe locul lui Paul, pe scaunul de la birou, depune neglijent cirochinele pe o mapă și începe să răsfoiască schițele neterminate.

II
Nu și-a dat seama când a adormit. Paul urcase probabil și a găsit-o dormind cu capul pe birou. A trezit-o cu un sărut pe creștetul capului:
– Fetița tatei, de când ești aici ?
Clara știe să se insinueze în sufletul lui Paul. Și-a făcut de o vreme obiceiul să petreacă ore întregi în biroul situat la mansardă, special amenajat pentru momentele când nu se deplasează la sediul firmei. A învățat să fie tăcută, cât să nu-l perturbe când lucrează concentrat. Își amintește și acum crâmpeie din perioada când deprinderea ei doar căpăta contur, de abia ajungea la clanța ușii. Se ridica pe vârfuri ca să o atingă.
Se strecoară mereu neanunțată și, ca și cum i se cuvine, se instalează confortabil pe canapeaua chesterfield ce tronează în fața biroului greu de mahon, la care Paul desenează preocupat. Nu se întrerupe din lucru, doar ridică puțin privirea în semn de recunoaștere. Lumina soarelui de după amiază străbate prin ferestrele înalte care dau spre parc. Uneori, Clara aduce cu ea un roman pe care mai apoi îl răsfoiește distrată, alteori, o tavă cu biscuiți de casă, ornați cu ciocolată, pe care îi ronțăie tacticos. Dar de cele mai multe ori, se sprijină curioasă de spătarul scaunului de piele, aplecată peste umărul lui Paul. Din când în când scoate câte o exclamație de admirație sau surpriză.
– Papa, ce bine știi tu să desenezi ! Ce inspirat ești tu, papa !
Paul este cel mai bun creator de modă din țară. Talentul și avangardismul lui l-au situat repede printre designerii vestimentari consacrați din întreaga lume. De câțiva ani buni, Clara a devenit în mod tacit consilierul lui cel mai de preț și nu numai că a ajuns să nu mai ia decizii fără a o consulta la schițele finale, dar chiar îi apreciază atât de mult gustul rafinat și simțul estetic, încât îi solicită opinia de fiecare dată când are nevoie de un nou costum de uz personal. Flerul ei îl ghidează spre cele mai potrivite accesorii, iar când este pe deplin satisfacută, se înclină încântată și îl îndeamnă insistent să-l vadă și Nadine. Să-și manifeste și ea aprecierea. Paul are carismă, place îndeosebi femeilor, iar cei aproape 50 de ani refuză să se arate pe figura și corplul lui atletic. Pe Nadine o amuză modul ferm în care își dă Lara verdictul final:
– Esti șarmant, papa !
Clara nu a dormit bine cu o noapte înainte. S-a trezit puțin obosită și confuză. Ca după o noapte de alcool combinat cu marijuana. Ceva i-a spus, încă de la prima oră a dimineții, că ziua asta este importantă. Nu știe însă prea bine ce poate fi marcant. Biscuiții de casă rămân uitați pe măsuța joasă, iar degetele ei frământă absent țigara fină, în timp ce-și aruncă privirea peste tiparele de pe birou.
– Ce zici papa, crezi că buni Carmen o să-l placă pe Luca? Nu știu de ce, dar mi-e teamă de ce va spune, dintre voi toți părerea ei contează cel mai mult. Ce zici? întreabă ea din nou, scuturând țigara peste umărul lui Paul, în scumiera rătăcită printre hârtii.
– Când spuneai că aterizează? o întreabă, în sfârșit oprindu-se din lucru, ca să-i acorde atenția cuvenită.
– Mâine la prânz. Am vorbit cu șoferul de la firmă, poate mă însoțește la aeroport. Sper că nu te superi…
O studiază cu atenție și încă nu înțelege că mica lui Clara nu mai e fetița insistentă de altădată, cu bucle castanii, răzlețe, care îi încadrau figura ștrengărească de copil. Tânăra din fața lui îl privește rugător și aproape solemn, în speranța că va auzi ceea ce vrea ea să audă. Chipul ei grav – pus în evidență de părul prins artistic într-un coc stilizat, cu breton ce coboară spre ochii mari, umbriți de neliniște – îl înduioșează. Paul se străduiește să recunoască în persoana din fața lui copila zburdalnică de altădată. Clara nu are timp să sesizeze aerul cercetătăr al tatălui. Este în expectativă, iar el nu știe deloc ce să-i răspundă. Nu se poate însă abține să se întrebe de ce Clara are nevoie de validarea bătrânii, până la urmă, tot ce contează este ce crede el despre Luca. Își drege glasul și-și alege cuvintele cu grijă :
– Cu siguranță, se va bucura, ce crezi ?! Știi cât o flatează când îi soliciți opinia.
Ca și cum era tot ceea ce conta, Clara pleacă de lângă el și se trântește pe canapea, ușurată ca de o mare greutate. Începe să studieze cu multă curiozitate coperta revistei Glamour. Numărul din iulie 1969, de abia tipărit, a fost livrat de dimineață și depus cu conștiinciozitate pe brațul canapelei de către bucătăreasa care îi cunoaște pe îndelete îndeletnicirile după-amiezelor ei. Își trage sub ea picioarele descoperite de rochia scurtă de vară ce îi urmărește discret formele delicate. Paul renunță să o mai chestioneze, se ridică de la birou, își ia de pe umeraș sacoul de la costum și îl trage pe el gânditor. Absorbită, Clara nu observă decât prea târziu că Paul dispare în spatele ușii secundare, ce duce spre scara interioară a casei. Nu a mai fost folosită de ani buni, nimeni nu coboară în pivniță pe acolo.

III
Se trezește amorțită. S-a smuls cu greu dintr-un somn agitat. O înșiruire de vise succedate și lipsite de sens au făcut-o să se perpelească pe toate părțile.
Tot corpul și-l simte ca pe o povară, așa cum te simți după mai multe nopți nedormite. Ceva îi pare amețitor, ca o amăgire, dar nu știe la ce face referire singura porțiune de creier rămasă activă. Cu un efort, se dă jos din pat și iese pe ușa dormitorului. E surprinsă când dă de Doria în capul scărilor.
– Doria, tu ai observat ceva ?!
– Cum ar fi ?! În afară de faptul că arăți ca și cum n-ai dormit de o săptămână ?
– Nu știu… răspunde ea confuză. L-ai văzut pe papa azi ?
– Poate înainte de a coborî îți treci cu o perie prin păr, o apostrofează Doria cu voce amuzată și intenția de a-i ignora întrebarea. Ce-ai făcut azi-noapte, draga mea ?!
– Ăăăă… Am dormit ?! ezită Clara, cu figura traversată de o grimasă mucalită, timp în care încearcă să-și netezească șuvițele ciufulite ale părului rebel.
– Mă întrebi sau confirmi ? nu se lasă Doria.
– Amândouă… Hm, ce oră este ?
Doria râde acum cu toată gura frumos desenată și o trage delicat în jos pe trepte :
– Hai să-ți dau o cafea, cu singuranță ai multă nevoie de ea. Unde mai pui că, diseară, trebuie să fii în formă maximă.
Clara ridică ochii nedumeriți spre sora ei mai mare, în așteptarea unei explicații suplimentare.
– Soro, eu nu știu ce-ai, dar te porți de parcă cineva ți-a luat mințile ! exclamă Doria, intrigată de comportamentul surorii ei mai mici, care denotă lipsă de concentrare.
Îi dă totuși timp să ajungă împreună până în bucătăria spațioasă și și-o imaginează prăvălindu-se pe primul taburet de bar. Ceea ce și face, epuizată. Cu resemnare, Doria apasă butonul de ON de la esspresor, anticipând deja aroma de cafea proaspăt măcinată și susurul cafelei. ”De cafea am și eu o nevoie acută”, își spune ea în gând, în timp ce plasează două căni sub duza cafetierei. Selectează hotărâtă opțiunea de două cești și urmărește fascinată șuvoaiele fine ce se preling pe pereții cănilor. După prima gură sorbită din cafeaua fierbinte, Clara simte că în sfârșit poate articula, deși senzația de moleșeală refuză să o părăsească. Această moleșeală îi induce un blocaj mental.
– Doria, sincer, ce se-ntâmplă cu mine ? Am impresia vagă că nu mă pot desprinde din ceva… Dar nu-mi pot aminti din ce… Ca și cum aș avea un vid în memorie. Senzație similară cu cea a unui lapsus, cuvântul nu vine la suprafață, dar totuși eu știu că rezidă în străfunduri… Ce este ? Tu vezi ceva în atmosfera din casă ? Mă simt dezorientată.
– Doar ca e prea cald si trebuie să deschidem larg geamurile. Poate să ne târâm până la balansoir și să ne continuăm băutul cafelei pe terasă ? sugerează ea revigorată.
– Dar papa… Clara nu-și termină gândul, cum realizează că nu are idee ce urma să întrebe. Se adună puțin, derutată și reia pe alt ton :
– Diseară avem planuri ?
– Daaah, Clara, zău așa ! Ce naiba ! Aproape c-ai organizat totul singură, ai uitat ?! Cari s-a lăsat greu înduplecată să-ți facă pe plac de data asta, dar atât ai insistat, că a cedat până la urmă. Ai venit hotărâtă să o faci să gătescă după nu știu ce rețete de la 1900 toamna, găsite undeva pe net. ”Atât de vechi și autentice, Cari, hai te rog, fă-mi și mie pe plac, măcar odată !”, te rugai tu insistent. Evident, a cedat. Asta pentru că a intervenit buni, care nu-ți rezistă. Cred că înțelegi, într-un fel și-a asumat orice consecință față de reacția mamei. Ea, cu ideile ei foarte moderniste și rigide, când e vorba de alimentație la noi în casă, îți dai seama ! După care ne-ai lăsat la toți bilețele pe pernă care comunicau invitația specială pentru cina din seara asta. Clara, te rog, spune-mi că nu e doar imaginația mea…
– Nu, nu… Desigur. Eu…da, eu am planuit totul. Vine și Luca ?
– Adică mă întrebi pe mine ?! Tu nu știi ?
– Doria, am avut câteva zile agitate, mărturisește Clara. Își freacă insistent ochii cu palmele, sperând să o aducă undeva la lumină gestul mecanic. Vine și Luca, da, îmi amintesc c-am făcut invitația…
…
Ziua se derulează normal în continuare, fără alte evenimente care să-i suscite atenția disparată a Clarei. Găsise între timp răspuns și la ce stăruise în eter mai devreme. Cu o simplă atingere a ecranului, declanșează un sunet prelung spre un număr memorat la secțiunea favorite. Speră ca în receptor să audă vocea lui Paul și nu a asistentei lui.
– Papa, unde ești ? Stai puțin, nu mă așteptam să răspunzi, să-mi pun căștile, ca să am mâinile libere. Așa, ce faci ? Speram să te prind la micul dejun…turuie ea animată.
– Scumpa mea, aveam programate câteva întâlniri peste zi. Îmi pare rău. Era ceva important ?
– Nu, nu mai știu… În fine, vroiam să-ți propun ceva legat de ultima ta colecție… Aș vrea să vin și eu la Milano în septembrie… Se poate ?
– Sigur, draga mea. Cu Luca ?
– Ăăăă, papa, nu m-am hotărât încă. Vorbim mai târziu. Ah, să vii repede… Mi-a spus Doria, adică eu am avut inițiativa, știi, să luăm cina împreună în seara asta.
– Nu am uitat, Clara, desigur.
– Ciao, papa!
” O conversație neprogramată, oare de ce l-am sunat ?”, își spune ea intrigată. ”Ceva nu este ceea ce pare a fi…” Gândurile îi sunt întrerupte de vocea monotonă a doamnei Carmen. Aceasta fusese până acum absorbită în lectura unui roman polițist, scufundată în șezlongul tras în umbra uriașă a umbrelei de soare.
– Copila mea, ce te frământă?
– Buni, cum îți par eu ? Normală ?! o abordează Clara, fără nici o atenționare.
– Hmm, tare aș vrea să știu ce vrei să auzi draga mea… Să te ridic în slăvi și să-ți spun că te detașezi din mulțime datorită superiorității tale sau că te detașezi din cauza unui neajuns al minții ?
„Cu atitudine poznașă, ca întotdeauna…”, remarcă nepoata, neavând răbdare acum să jongleze cu ironiile fine ale bătrânei.
– Buni, făcu ea o grimasă, de ce mi se pare mie că știi la ce fac referință ?
– Iubita, nici nu știi cât mă bucur ca ești aici vara asta ! exclamă Carmen, ignorând întrebarea.
”Iar vorbesc în dodii, se pare… Și mai ales singură.”, concluzionează Clara dezarmată.
– Da… Și eu, îngână ea preocupată, în timp ce se ridică de pe bancă.
– Mă duc să mă pregătesc, buni. Ne vedem la masă… Ah, stai, ai văzut-o pe mama cumva azi ? Nu era prin casă…
Carmen o privește insistent câteva clipe și alege apoi să răspundă neafectată :
– Nu e niciodată înainte de ora 5:30 acasă. Astăzi a spus că va face o excepție pentru tine, îți amintești? Cum obișnuiește ea să spună ? ”Azi e istorie, iar istoria nu se scrie singură !” Voi femeile moderne, draga mea, sunteți ceva aparte, iar mama ta nu face excepție când e vorba de carieră.
În drum spre camera ei, Clara se abate câteva minute la bucătărie.
– Cari, unde crezi că ar fi mai bine să pregătești masa ? Pe terasă sau înăuntru ?
– E păcat să nu stați afară în seara asta. Va fi exact ca … pe vremuri, ezită Cari fâstâcită. Adică, e o seară frumoasă și înstelată, cu toată poluarea din zilele noastre…
Clara nu o mai ascultă și se îndepărtează. ”E clar că nu sunt în apele mele… De ce persistă senzația asta stranie că lumea e altfel azi ?!” Tot ea ridică din umeri și se forțează să se gândească la ceva mai prozaic, cum ar fi, ce vestimentație să-și aleagă pentru diseară. Lipsită de entuziasm, își alege până la urmă o pereche de pantaloni scurți foarte șic de un verde-smarald, asortați cu un top suav, de mătase ușor contrastantă și vaporoasă, de culoare roz-pal. La încălțări, s-a oprit asupra unei perechi de sandale nude, fără toc, ale căror curele subțiri se înalță mlădios pe glezna delicată. Temătoare că mintea îi joacă feste, renunță să se mai încreadă în ceea ce-i oferă mediul înconjurător. Se așează pe marginea patului și așteaptă cuminte să se scurgă timpul până la ora cuvenită a mesei de seară. Nu-și consultă nici telefonul, nici laptopul lăsat deschis pe birou. Se lasă doar cucerită de percepțiile personale din ultima vreme.
O oră mai târziu, coboară înveselită, nici ea nu știe prea bine de ce. Luca tocmai intra în casă. O întâmpină cu un zâmbet larg pe față, cum ochii îi cad pe silueta atrăgătoare a fetei. La vederea lui, începe să coboare treptele cu repeziciune, doritoare să-l îmbrățișeze.
– Luca, darling, se repede Clara să îl cuprindă în brațe.
Câteva clipe se mulțumește cu căldura trupului lui lipit de ea. Apoi, se smulge din îmbrățișare și îl întreabă șoptit, cercetându-i figura, în căutarea unei elucidări:
– Spune-mi, în ce an suntem ?
Drept răspuns, crezând că glumește, Luca o sărută apăsat pe buzele calde.
– Nu, serios, Luca, te rog, în ce an suntem ? continuă ea rugător.
– În 2017, răspunde el contrariat.
– Evident, vine replica ei promtă, ca și cum fusese doar un test întrebarea ei caraghioasă. Cum altfel ?! Hai, vino, dragule, ne așteaptă la masă, nu-i mai dă ea timp de reflecție.
Îl trage după ea și nu îi dă drumul la mănă, până pe terasă. Prezența lui îi conferă echilibru. Atmosfera care îi întâmpină îi dă vaga impresie de déjà-vu. Clinchetul tacâmurilor și al paharelor ciocnite, vocile amestecate, vesele, chicotele și, mai ales, penumbra. Privește în jur contrariată, sperând să descopere un indiciu necesar, care să justifice sentimentul bizar de dedublare. I se pare dintr-o dată că timpul și spațiul sunt noțiuni pregnante și semnificative. Avem obiceiul să nu le dăm importanță, în general. ”Totul se desfășoară atât de familiar și totuși în mod impersonal, prin opoziție, nefamiliar, străin…”, se instaurează gândul agasant.
– Clara, avem antreurile pe masă. Chiar ne întrebam de ce întârziați, dragilor, îi primește Nadine surâzătoare. Am fost eu reticentă față de extravaganța asta a ta de a pregăti un meniu din alt secol, dar cred că uitasem cât de plăcute sunt serile noastre împreună.
– Nu mai contează din ce epocă e măncarea, câtă vreme noi suntem aici, ancorați în realitate, nu ? completeaza Carmen, cu voioșie simulată. Sau i se pare Clarei.
Un fluture mare, de noapte, o distrage de la ideea ce se conturează în minte, astfel că rămâne suspendată în aerul blând de afară. Fluturele urât încearcă laborios să treacă de abajur, spre becul incadescent al lămpii. Clara privește năucă scena repetitivă. Fluturele se izbește de sticla protectoare a lămpii, iar becul, lumina, îi par departe. Insistă iar și iar. Tenace. Senzația de amețeală îi revine. Acum o localizează. Își explică… E ca și cum s-ar fi deplasat în spațiu cu o viteză incontrolabilă, zăpăcitoare și care i-a stors vitalitatea. Își rotește ochii spre Paul, care este foarte preocupat să își orneze cu puțină zacuscă o felie de pâine de secară. Îi pare foarte relaxat, cu mânecile cămășii albe suflecate până la coate și cravata desfăcută, depusă pe un colț al mesei alături de butonii scumpi. Sacoul bleumarin se odihnește pe spătarul scaunului. Sacoul, sacoul o atrage în mod irezistibil. Fără prevenire, se apropie trufașă de Paul, îi ia sacoul de pe spătar și-l aruncă pe umerii ei mici. Se repede apoi spre camera de zi pe care o străbate cu rapiditate. Traversează holul lung în fugă, coboară cele câteva trepte ce duc la demisol, se oprește o secundă să inspire profund și dă ușa de la biroul lui Paul de perete. Cu o mână, ține strâns reverele sacoului prea mare pentru ea. Cu respirația sacadată, face ultimii pași până la ușa secundară, mai îngustă, care se află în partea opusă a încăperii. Stă mută în cameră goală și i se pare că totul se mișcă în jur cu o repeziciune de neînțeles. Iar amețeala o zăpăcește mai tare. Privește insistent clanța metalică a misterioasei uși care desemnează obstacolul dintre birou și pivniță. Inima îi bate nebunește în piept. E doar la o întindere de mînă. Dar ezită să ducă gestul până la capăt. Vocea puternică a lui Paul, care a urmat-o îndeaproape, fără să-și dea seama, o întrerupe abrupt :
– Clara, nu…

Monica Tonea

Monica Tonea este absolventă a facultății de Jurnalism și Științele Comunicării. În 2021 a publicat romanul Pasagerii, apărut la editura Casa de Pariuri Literare. Este redactor la Itaca (revistă culturală din Dublin), a publicat în Revista de povestiri și Literomania și scrie pe blogurile Adevărul și TIMPUL. A debutat în 2019 cu volumul de povestiri Piatră de hotar (editura Creator). Din 2001 trăiește la Bruxelles.