Scriu pentru cititorii de azi

Nu pot spune că zilele în care nu reuşesc să scriu sunt ratate, pentru că nu sunt genul de scriitor „disperat” care pune scrisul mai presus de viață. Am numai aşa o părere de rău că m-am lăsat dus de valul trăirii şi nu am mai găsit nici măcar câte o jumătate de ceas pentru unele însemnări sau pentru două-trei fraze. Iar regretul acesta nu e semn bun niciodată. E un avertisment serios că ar cam fi timpul să mă mişc repede la lucru şi să nu mă mai lamentez ca un „loser”, dacă nu cumva vreau să ajung să regret şi mai mult şi să-mi fie apoi şi mai greu să continui.

Nu scriu pentru mine, scriu pentru cititori. Şi nu scriu în primul rând pentru cititorii de după ce eu nu voi mai fi în această lume, aşa cum în multe cazuri scriitorii încearcă o consolare pentru nemulţumirile din prezent, ci chiar pentru cititorii de azi, pentru cei pe care aş putea să-i întâlnesc în timpul vieţii mele şi de la care aş putea să aflu impresiile, cu care aş putea discuta.

Bineînţeles că îmi face plăcere să scriu şi acesta este beneficiul cel mai important pe care îl am de pe urma scrisului, dar nu-mi imaginez niciodată scrisul ca pe ceva secret care ar urma să fie descoperit şi revalorizat după trecerea mea, ci mai curând ca pe o cale de a mă apropia mai mult de oameni, de a-i cunoaşte, de a fi acceptat ca unul de-al lor.

Adevărurile despre viaţă pe care le descopăr prin scris –  atâtea câte sunt – aş vrea să fie văzute şi de cititorii mei de azi, iar aceasta aş vrea să fie luat ca pe un dar pe care îl fac unor oameni pe care, deşi nu-i cunosc personal, mi-i doresc parteneri într-o călătorie spirituală şi emoţională, complet inedită şi pentru mine. Ei sunt oricum partenerii mei de drum, pentru că îi am mereu în minte când avansez – cu tatonări şi ezitări sau cu îndrăzneală şi hotărâre – în teritoriile din spatele cuvintelor, la fel de reale pentru mine precum un mal de râu sau un parc răcoros.

Nu scriu ca să fac plăcere cititorilor (deşi îmi doresc să le placă ceea ce scriu), ci pentru a le propune un fel al meu de a vedea lucrurile, mizând în special pe curiozitatea lor naturală, pe dorinţa lor de a înţelege, aşa cum şi eu încerc să văd şi să înţeleg ce este dincolo de aparenţe.

Când scriu nu am în minte un cititor anume, ci unul virtual, un nickname de pe interfaţa vieţii cu moartea. Sunt prins între tentaţia puternică şi vitală de a trăi clipa, în voia căreia mă las mereu cu fiecare rând scris, şi himera unei vieţuiri fictive şi atemporale, pe care o văd mai mult ca pe un clişeu al istoriei culturale decât ca pe un bun câştigat.

Prefer discuţia la o cafea cu un cititor în zilele vieţii mele de azi oricărei promisiuni de viitor în legătură cu scrisul. Ştiu, nu trebuie să aleg. Ştiu, le pot avea pe amândouă. Şi ştiu că aceasta este partea plăcută a vieţii. Ceea ce simt acum este că emoţiile pe care le întreţin şi le amplific scriind ar merita un ecou, mai înainte de orice retrăire, fie ea mai timpurie sau mai întârziată. Înţeleg să trăiesc cu intensitate clipele vieţii mele reale nu numai pentru că trăirea nu ţi se oferă niciodată decât acum şi aici, ci şi pentru că intuiesc că nu altceva decât trăirea aceasta este resursa inepuizabilă pentru scrisul de care fac uneori poate prea mult caz.

Când scrisul devine obsesie, riscul de a trece pe lângă nuanţele subtile ale lucrurilor şi legăturilor dintre ele este cât se poate de real. Preocupat să avansezi în pustietatea paginii, nu mai vezi adevărul din spatele întâmplărilor şi situaţiilor, uiţi ceea ce face ca scrisul să fie un mecanism viu, magic, adică doar un instrument cu ajutorul căruia se construieşte lumea.

Nu m-au atras niciodată experimentele „artei pentru artă”, chiar dacă sunt tentante în sine şi înţeleg de ce fascinează spiritele ludice. Cu fiecare vers, cu fiecare rând de proză, am evitat capcana textualismului, pentru că am simţit că astfel pot preveni eşecul în încercarea de a cunoaşte şi de a înţelege. Când mă trezeam şi eu prins uneori de mirajul textualizării, mi se părea că aş fi în situaţia unui copil căruia îi place mai mult să demonteze jucăriile şi nu să se joace propriu-zis cu ele. Poate că şi în acest fel am ajuns să inventez himerismul, ca pe o cale diferită de agitaţia postmodernistă a anilor optzeci, onorabilă şi explicabilă şi ea în contextul socio-politic al momentului, însă nu pe gustul şi aspiraţiile mele de atunci.

Mă interesează, fireşte, stilul şi posibilităţile lui de rafinare şi înţeleg că stilul are adesea aceeaşi greutate în impactul unei opere literare asupra cititorului cât conţinutul, sau mesajul, sau, în fine, cât semnificatul, dar sunt mult mai atras de povestea de viaţă din spatele lui, de secvenţele „umane” cuprinse în el.

Nu scriu nici poezie, nici proză mai înainte de a-mi clarifica emoţiile sau, în general, lucrurile pe care le am de spus. Recunosc că descopăr şi eu noutatea pe măsură ce avansez în ocuparea spaţiului alb al paginii, dar esenţiale rămân pentru mine tensiunea declanşatoare a impulsului de a scrie şi secvenţa de viaţă careia doresc să-i dau expresie. În această privinţă, fără să ignor noile tendinţe şi direcţii literare, mă simt mai aproape de unii clasici decât de experimentaliştii de azi. Ceea ce mi se pare, în sfârşit, chiar mai important, dincolo de aceste afinităţi, este ca pagina scrisă să aibă validitate în raport cu ea însăşi, adică să aibă credibilitate pentru cititor. Iar credibilitatea aceasta se obţine, din cât am putut să-mi dau seama, dintr-un amestec de discreţie netrucată şi îndrăzneală reţinută. Arta de a menţine exchilibrul între aceste două atitudini poetic-narative este aceea care conferă autenticitate unei construcţii literare, unei opere. Excesele, fie într-o direcţie, fie în alta, aduc în faţă scrisul şi mecanismele lui, ceea ce pentru mine înseamnă pierderea sensului adânc, uman, al operei literare. Nu scriem ca să demonstrăm că ne pricepem la scris sau ca să dovedim măiestrie în arta literară, ci mai mult ca să propunem lumii un mod de a vedea lumea.

Când scrii, ajungi să cunoşti pe viu senzaţia banală că trăieşti intens şi îţi clarifici gândurile şi sentimentele, mai mult şi mai mult, fără limite. Viaţa ta nu se suspendă în tot acest timp ca şi cum te-ar aştepta să pui punct ultmei fraze pe ziua aceea şi să reia ea firul trăirii de unde fusese lăsat, ci se amplifică şi se nuanţează într-un fel special pe care „trăirea live” nu-l cunoaşte.

Vasile Baghiu

Poet, prozator și eseist, fondator al himerismului poetic, a publicat în ultimii ani un volum de proză scurtă și două romane: Punctul de plecare, Planuri de viață, Fericire sub limite. De asemenea, este autor al mai multor volume de poezie, între care Gustul înstrăinării, Febra, Depresie, Metode simple de încetinire a timpului, Respirație asistată, Avantajul de a nu câștiga nimic. A obţinut prin concurs mai multe burse „writers-in-residence” în Occident şi a apărut cu traduceri în reviste din străinătate. Este inclus în antologii precum O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea de Marin Mincu sau Manualul vânătorului de poeți de Nicolae Coande. A primit mai multe premii, între care Premiul Poesis, Premiul Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor, Premiul Mihai Ursachi, Premiul Liviu Rebreanu, Premiul Patrel Berceanu. A avut diverse experienţe de muncă, între care şi pe aceea de asistent medical într-un sanatoriu de tuberculoză, care i-a inspirat o mare parte dintre scrieri. Ca profesor a publicat un ghid-manual în șapte volume pentru învățământul sanitar (Teoria și practica nursing) și mai multe articole de specialitate. Este iniţiator şi susţinător în oraşul său al proiectelor educaţionale Sănătatea lecturii și Cultura sănătății. Psiholog în domeniul promovării sănătății, trăieşte la Piatra Neamţ și călătorește frecvent în Europa. Aleargă și participă la curse de alergare, experiență care stă la baza romanului Confesiunile unui scriitor alergător, publicat în 2022 parțial pe citestema.ro, în pregătire acum la o editură.