Domnul Arsenie, doctorandul

Nu s-a putut afla cât timp a trecut până când unul dintre cei doi s-a hotărât să rupă tăcerea. Poate că rămaseră acolo două minute sau doi ani, ceea ce, în vremurile noastre, e totuna. Ploaia cădea în stropi mici care își dădeau coate în plonjarea lor naturală spre pământ. Coatele stropilor erau apoase, contactul între ei spărgea apa în miliarde de stropi mai mici care, cu aceeași îndârjire, își dădeau coate la rândul lor spărgându-se în miliarde de stropi mai mici care… Și pentru că, dacă cei doi ar fi rămas blocați în tăcere povestea noastră ar fi trebuit să se termine brusc aici, s-a întâmplat apoi ca doamna Nadia să vrea să vorbească. A fost o reacție spontană, pare-se, deși poate că nu în totalitate, din moment ce domnul Franz observase că, în tăcerea ei desăvârșită, își făcuseră loc câteva oftaturi. Acestea nu se împinseră unele pe altele cu coatele, nu pentru că erau mai disciplinate decât stropii de ploaie sau pentru că le deranja cacofonia, ci pentru că veneau pe rând și erau mai puține. Din oftaturile doamnei Nadia, dar și din conversația pe care o avusese până atunci cu vecinul său, oricine ar fi putut trage concluzia că exista de partea ei o iritare, sau poate o întristare ori, în orice caz, povară sufletească, nu de tipul celei despre care ne vorbesc purtătorii de sutană în termeni declamatori, Orice desfătare trupească este o povară sufletească, spun ei în timpul cuvântărilor, fluturându-și degetele arătătoare a amenințare înaintea oilor dezorientate ai căror păstori sunt, ci acel tip de povară pe care o purtăm înăuntrul nostru atunci când nu avem suficient spațiu de depozitare în afară. O afacere profitabilă s-ar dovedi închirierea unor spații personale unde să se poată păstra, pe rafturi bine organizate, necazurile, greutățile, tristețile noastre, subnutrite, prăfuite, ținute în întuneric, în captivitate, și eliberate doar atunci când, de prea multă fericire, ne-ar durea mușchii feței și ai abdomenului.

 (…)

Așadar, doamna Nadia începu să vorbească. La început a fost o izbucnire modestă, un oftat care, la final, conținea câteva sunete, însă în scurtă vreme a luat amploare, sunetele au devenit cuvinte, mâna și degetele au început să gesticuleze, gura a început să pronunțe și ce s-a auzit clar întâi a fost o întrebare, Vreți să știți ce e cu biletul, iar domnul Franz a răspuns imediat că da, bineînțeles că voia, din moment ce biletul conținea, după părerea lui, neplauzibilul, adică neverosimilul și neadmisibilul, sau neadmisibilul pentru că neverosimil. Acest joc de cuvinte cu grad ridicat de plauzibilitate l-a sintetizat domnul Franz într-o singură replică, anume, Da, vreau să știu. Nu a mai spus despre cuvântul întrezărit pe bilet la sfârșitul capitolului precedent și despre dilemele pe care le generase de câteva ore în mintea lui. Iată, dacă el se afla atunci acolo, dacă vorbea cu de el considerata frumoasă, deși cam acră vecină, se datora numai acestei împrejurări, faptului că nu înțelesese (și cotinua să nu înțeleagă) cine era Steinway. O reacție cauză-efect a dus la împușcarea tavanului, sensul de responsabilitate l-a făcut pe domnul Franz să se intereseze de soarta vecinilor de deasupra; restul îl cunoaștem, nu îl mai vom repeta. Vom repeta, în schimb, ceea ce doamna Nadia a povestit în următoarele zeci de minute despre soțul ei care, astfel, își face intrarea în poveste.

Arsenie Buch era profesor de istorie și preda la liceu. De la o vreme însă, nesatisfăcut de puțina apreciere de care se bucura în rândul elevilor, care nu ratau ocazia de a îi arăta cât se plictiseau în timpul orelor sale aruncând cu avioane de hârtie unii în alții, hlinzind, făcându-și semne între ei, dându-și ochii peste cap, butonându-și telefoanele mobile, dându-și coate pe sub bancă, râzând pe sub mustăți (deși majoritatea băieților încă nu dispuneau de mustăți sănătoase iar fetele, evident, nu aveau deloc), pe scurt, arătându-se complet dezinteresați, încât domnul Arsenie își spuse că nu merita o asemenea soartă, ba, mai bine spus, asemenea loc de muncă, ori, ceea ce e totuna, că locul de muncă nu îl merita pe el care, după ce studiase cu atâta perseverență în urmă cu douăzeci de ani pentru a obține catedra, ajunsese în nemaipomenita situație de a dori să renunțe la ea de bunăvoie. Se înscrise, deci, la cursul de doctorat, cu gândul de a face carieră la universitate. Și pentru că fiecare doctorand pregătește o lucrare, a sa era despre nimeni altul decât, și doamna Nadia nu se bâlbâi deloc atunci când îi pronunță numele, Nabucodonosor al II-lea, regele babilonienilor. Nu s-a putut afla dacă subiectul cercetărilor sale a fost inspirat de numele de curând schimbat al străzii pe care locuia, însă se poate presupune cu destulă certitudine că, din moment ce de multă vreme nu se mai scrisese în cadrul acelei universități, sau în afara ei, o lucrare de doctorat pe această temă, numele străzii avusese o anumită greutate decizională. Ultimul volum despre Nabucodonosor (o reconstituire a vieții regelui babilonian) îndelung disputată de critică din cauza inexactității în relatarea faptelor istorice, fusese scrisă cu peste cincizeci de ani în urmă de un arheolog care, se pare, participase personal la săpăturile care scoseseră la iveală poarta lui Ishtar, a opta poartă a cândva splendidului oraș al Babilonului. Profesorul Arseni Enbuch, după ce obținu acel volum de la un anticar din centrul orașului, se documentă în direcția celor patru zări și mări și colțuri și vânturi, cercetând fiecare document despre Nabucodonosor, fiecare volum aflat în bibliotecile din întreaga lume, cheltuind sume uriașe pe împrumuturi, restituiri, copii fotografice, întreținând corespondențe în engleză cu întreg mapamondul până când, într-o zi în care soarele lumina mai splendid ca oricând mângâind cu razele sale calde frunzele copacilor, ale ierbii și ale florilor, precum și membrele înghețate ale cerșetorilor, hotărî că avea destul material la dispoziție pentru a se apuca, în sfârșit, de treabă. Un an întreg, cât durase documentarea, se bucurase de cea mai sinceră susținere din partea doamnei Nadia care, deja profesoară universitară remarcată, înțelegea perfect prin care furci caudine trebuia să treacă soțul său pentru a ajunge de partea cealaltă a catedrei academice. Un scriitor ce trăise mai mult în secolul nouăsprezece decât în cel trecut, pe numele lui Alexandru Semănătorul, afirmase în scris într-o carte ce acum, la anticariate, nu mai face nici două parale (tocmai pentru că face cinci, ceea ce oricum nu e mult) un adevăr nepieritor; dovada rezistenței sale în timp este dată de faptul că încă se mai scrie despre el aici, Oamenii serioși, a spus el, mai bine spus, a scris el, de fapt, mai bine scris, a scris el, Oamenii serioși, cinstiți și vrednici sunt remarcați! Fără îndoială, domnul Arsenie își dezvoltase de-a lungul timpului aceste calități, alături de răbdare, o altă trăsătură de caracter esențială pentru a rupe gura târgului, dacă dorim să folosim o expresie mai învechită, pentru a fi cel mai tare din parcare, dacă e să urmărim gustul frazeologic modern (ignorând aruncătorii de bețe în roate care, doar pentru că mor de invidie, vor afirma că parcarea e goală), pe scurt, pentru a se afirma. Despre afirmare scria semănătorul nostru, care se pare că avea deja o opinie despre orice vrem și noi să ne dăm cu părerea aici (scriitorii ăștia sunt toți la fel, au câteva fraze pe care le repetă la nesfârșit, de ajuns să le lege diferit față de cei care au scris înainte și hop, apare un nou roman excepțional), spunea deci semănătorul nostru, referindu-se la un profesor examinator ce teroriza niște biete eleve la examenele finale, El vrea să se afirme ca om de spirit, el vrea să dea reprezentație pentru publicul care e de față. Iată, deci, cum afirmarea sau, mai bine zis, dorința de afirmare animează nu doar spiritele studenților or, în cazul de față, ale doctoranzilor, ci și (mai ales) pe cele ale profesorilor. Am vrut să evidențiem acest lucru pentru a putea înțelege mai bine comportamentul pe care îl va avea președintele Comisiei de Evaluare a Lucrărilor de Doctorat, și care nu diferea mult de cel din povestirea domnului Alexandru Semănătorul, deși trecuse mai bine de un secol de atunci și poate că nici locul poveștii, deși încă nu s-a înțeles bine unde se petrece, nici povestea examinatorului, nici cea a președintelui de comisie, nu mai era același: se presupune însă (sunt destule indicii aici care să confirme această concluzie) că undeva în Occident. Or, dacă e să analizăm ceea ce desemnează cuvântul, la nivel de langue, așa cum încearcă și reușește să explice noțiunea un renumit lingvist francez contemporan cu deja de prea multe ori numitul Alexandru Semănătorul, occident poate însemna, în funcție de unde ne găsim pe harta lumii la momentul pronunțării sau scrierii cuvântului și de întinderea în kilometri luată în considerare, tot globul pământesc. Unde se afla Arsenie Buch la momentul prezentării lucrării sale de doctorat nu are, deci, nicio relevanță, iar Comisia (iată, a treia din povestirea noastră, egalând astfel numărul gloanțelor, încât îți vine să întrebi, exasperat, Iertați-mă, domnule scriitor, nu mai bine luam gloanțele și împușcam comisiile pentru a mai scurta pierderea de vreme cauzată de citirea paginilor inutile de care este plină această carte?), se poate înțelege drept oricare Comisie de Evaluare a Lucrărilor de Doctorat din lume. În felul acesta, se poate spera ca alte comisii, sau membri ai acestora, să nu raporteze cuvintele noastre la ei înșiși. Lucrarea de față, referindu-se la actualitate, nu poate ignora corectitudinea politică fără de care, se pare, nimic nu mai poate fi afirmat astăzi înaintea societății. La fel și în cazul împușcării comisiilor, pentru cei care au citit fraza dintre ultimele paranteze, declarăm că este vorba despre o asociere numerică spontană care, oricât de nereușită, nu trebuie sub nicio formă interpretată drept instigare la violență.

Pentru că se apucase de lucru încă de dinainte de a se înscrie la cursul de doctorat, domnul Arsenie a fost și primul care a terminat. Data prezentării se apropia, doctorandul nostru se neliniștea, prin casă mergea, teza-și repeta, inima-l durea, noaptea nu dormea, ci cafea bea, inima-i sălta, pieptul că-i spărgea, nevestei vorbea, ea așa-i spunea, Dacă rezultatul de la doctoratul te neliniștește, tu îți amintește că nici eu îndată fost-am dimplomată și c-a mea lucrare, mare realizare, nice cea mai tare din acea parcare despre care spune vorba-n tinerime n-a fost ca să fie, dar nici o prostie, nici o nătângie, nici o neghiobie, nici o nerozie, nici idioție, nice inepție, dară încercare și realizare, dară lucru mare și concretizare a multă sudoare, multă căutare și multă aflare.

Astfel îl liniștea doamna Nadia pe soțul său iar acesta, din moment ce mereu își găsise alinarea în primul rând în brațele sale primitoare, în ochii săi blânzi și săruturile calde, apoi în cuvintele ei de îmbărbătare și susținere, se liniști și atunci. Și chiar dacă nu dormise întreaga noapte, se trezi în dimineața în care avea să devină doctor în istorie cu o stare de spirit optimistă. Se îmbrăcă la patru ace, se spilcui, își dete coate cu soția în oglindă râzând unul de altul ca doi copii, se priviră cu încredere și, după ce își băură cafeaua discutând despre cum ipotizau că avea să decurgă totul, ieșiră alăturea din casă. Orașul vuia de tramvaie în mișcare, autobuze, taxiuri și alte automobile. De reparații, tocuri de femei, ticăit de semafoare și clacsoane de biciclete. De porumbei, gheare de câini vagabonzi sau domestici, foșnet de frunze în vânt, tălpi de oameni vagabonzi sau domestici. De teamă vuia, de egoism, lăcomie și orgoliu. Cei doi soți au luat tramvaiul spre universitate. Domnul Arsenie își ținea lucrarea într-o mână, cu cealaltă, mâna soției. S-a întâlnit cu prietenii care fuseseră invitați înaintea clădirii universității, profesori de literatură, engleză și franceză, latină și greacă veche. Nu lipsea nici Arhimede, legat de Arsenie printr-o strânsă prietenie, un bărbat înalt, cu barbă deasă și arămie, al cărui nume părea că nu fusese deloc ales întâmplător: era profesor de matematică. Un număr redus de rude asistau, stând mai în spate și șușotind.

Veni și rândul domnului Arsenie, care păși cu încredere în sala de judecată. Comisia: patru membri flancau scaunul central ocupat de figura impozantă a președintelui. Două femei și doi bărbați: o distribuție întâmplătoare făcea ca bărbații să fie așezați ambii la dreapta președintelui, în timp ce femeile ocupau locurile din stânga. Solidaritate între membrii aceluiași gen sau doar vreun protocol învechit, se întrebase domnul Arsenie. În costumele lor cu cravată lată, cu sacourile spălăcite și cămăși care fuseseră la modă (alt)cândva, cei trei bărbați arătau ca niște funcționari ai statului. Doamnele, cu mărgele enorme peste pulovere pe gât de culoarea pielii, încercau poate astfel să-și ascundă senectutea. Trei mese erau dispuse într-un capăt al sălii precum laturile unui trapez isoscel. În timp ce latura paralelă mai scurtă era ocupată în întregime de președinte, doamnele și domnii profesori trebuiau să împartă, câte doi, una din cele două laturi adiacente congruente. Domnul Arsenie nu avea o masă pe care să își întindă brațele, sub care să își ascundă picioarele: i-ar fi oferit o senzație de siguranță. Omul este, poate, o specie prea lungă în partea de jos a corpului. Sau poate doar centrul minții și al percepției se află prea departe de extremitatea sa inferioară. Siguranța a ceea ce se petrece sub nasul nostru ne este suficientă pentru a trăi în pace. Iar domnului Arsenie, ca și tuturor celorlalți candidați la titlul de doctor care trebuiau să susțină acea discuție, îi fusese refuzată. Acaparată, poate, de președintele comisiei, se manifesta în zâmbetul său sigur, în glumele sale înțepătoare. Deschise lucrarea la întâmplare și puse întrebări precise despre toate numele pe care le găsi pe pagina din dreapta. Nu avu foarte mult noroc însă. Era una dintre primele pagini ale biografiei, pe care se afla scundul arbore genealogic al regelui Nabucodonosor. Dinastia abia ce fusese inaugurată de tatăl Nabopolasar, după o perioadă de instabilitate politică a Imperiului Asirian. Puține se știau despre originile tatălui, dar suficient de multe, se pare, încât să nu fie de ajuns punctualizate în lucrare, după părerea președintelui. Domnul Arsenie îndrăzni să răspundă că nicio bibliotecă din lume nu oferea mai multe informații despre Nabopolasar, și că ceea ce se cunoștea era deseori fructul unor deducții bazate pe interpretări destul de inexacte. În principal, ale cuvintelor inscripționate pe cilindrul lui Nabopolasar, Sunt fiul nimănui. Aici, președintele îl corectă pe domnul Arsenie, spunându-i că, dacă tot adusese în discuție interpretările inexacte, traducerea inscripției era, de fapt, Sunt fiul unui nimeni. Cu alte cuvinte, primul rege babilonian, Nabopolasar, nu provenea dintr-o familie importantă, Și totuși, replică domnul Arsenie, în contextul unei totale supuneri zeilor Marduk și Nabu, ca cea din inscripție, oricine putea fi considerat un nimeni, Un nimeni care devine rege e un nimeni mai important decât oricare alt nimeni, Asta îmi amintește de Orwell, răspunse domnul Arsenie, Nu are importanță de cine vă amintește, i-o tăie președintele, domeniul istoriei nu e la fel de speculativ ca cel al literaturii, ba chiar nu e deloc, se bazează pe fapte demonstrabile și, mai ales, pe traduceri de calitate! Categoric președintele nostru și inflexibil, dispunea de siguranță, însă atrăgea antipatia tuturor. Deschise apoi lucrarea într-un alt punct, căută un fragment cu arătătorul, bătu de două ori cu degetul pe foaie atunci când îl găsi, apoi își ridică privirea și îl fixă pe domnul Arsenie zâmbitor. Descrieți aici poarta lui Ishtar, spuse, și începu să citească pronunțând cuvintele cu emfază, de parcă le-ar fi recitat: Nabucodonosor a înălțat poarta din cărămidă și piatră albastră înfățișând pe ea tauri și dragoni încântători. Din cedri maiestuoși a făcut acoperișul și ușile, decorându-le cu bronz. A pus tauri sălbatici la intrare alături de dragoni nemiloși, somptuoși, încât mare era uimirea celor care o puteau admira. Vi se pare o descriere potrivită, întrebă președintele înainte de a ridica ochii din lucrare, ca și cum încă ar fi citit. Nu cred că vă înțeleg întrebarea, răspunse domnul Arsenie care, de fapt, o înțelesese, intuind însă că, printr-un răspuns clar, nu făcea decât să-i ofere președintelui un pretext pentru o altă tiradă. Mă refer la context aici, nu la descrierea în sine, credeți, deci, că în contextul unei biografii structurate ca lucrare finală pentru doctorat, o asemenea descriere poetică se potrivește cu pretinsul ton științific pe care ar trebui să îl aibă lucrarea? Întrebarea era cât se poate de clară acum, domnul Arsenie nu mai avea cale de scăpare. Spuse, Nu vreau decât să precizez că, așa cum sunt sigur că v-ați dat deja seama, descrierea nu este, de fapt, decât o rescriere a inscripției de pe poarta lui Ishtar. Pasajul este motivat dacă îl privim din perspectivă conservatoare, Ar fi fost motivat dacă ar fi avut ghilimele, Are însă o notă explicativă, Nu e de ajuns!

Ieșiră cu toții la cererea președintelui: un protocol cam prost gândit, după părerea unora dintre cei prezenți, căci era mai ușor să se retragă juriul pentru deliberare (compus doar din cinci membri) decât cele aproape treizeci de persoane care asistau. Zgomotul scaunelor zgâriind podeaua, foșnetul hainelor, al mâinilor și al picioarelor, zumzetul vocilor angajate deja în discuții despre, se presupune, ceea ce tocmai se întâmplase, părtinitoare față de domnul Arsenie, Ce gătești diseară la cină, Mă gândeam să ies în oraș cu soțul, Ah, fantastic, și unde anume, Am găsit un restaurant ieftin în centru, toate acestea ar fi putut fi evitate dacă președintele și asistenții săi ar fi părăsit sala și, într-o liniște protocolară, ar fi dezbătut într-o încăpere alăturată aprobarea sau respingerea lucrării. Domnul Arsenie ieși ultimul din sală și închise ușa în urma lui. Doamna Nadia îi prinse imediat brațul și îl trase deoparte, îl încurajă cu șoapte rostite aproape de ureche, cu strângeri de mână, încruntându-se și gesticulând. Domnul Arsenie nu spuse nimic. Privea în gol, pe hol, spre sol. Dezamăgit, dar liniștit. Curând, se deschise ușa încăperii, oprindu-se la doar câțiva centimetri de nasul cârn al unei rubedenii care se scandaliză, înroșindu-se și rostind în șoaptă cuvinte de indignare. Arhimede îl bătu pe umăr pe domnul Arsenie atunci când acesta îi trecu pe dinainte. Poate că îi și șopti ceva, cel mai probabil o încurajare, însă aceasta trecu pe lângă domnul Arsenie fără să îi atingă urechile. Rătăcindu-se prin sală ca o muscă ce căuta fereastra pe unde s-a strecurat înăuntru, încurajarea se dezintegră după ce se izbi până rămase fără vlagă de perdelele prăfuite ale ferestrelor.

Rezultatul a fost cel așteptat față de cum au decurs evenimentele: domnului Arsenie i se respinse lucrarea. Președintele de comisie și-a motivat decizia afirmând că nu poate trece peste anumite imprecizii și că cel mai bine ar fi fost pentru candidat să revină după rescrierea unor părți inacceptabile, în acea formă și ton, într-o lucrare de specialitate. Ceilalți profesori se limitau la a da din cap precum caii chinuiți de muște sau, doar pentru a evita cacofonia, precum niște măgari. În timp ce președintele își pronunța sacadat discursul, domnul Arsenie, înțelegând că nu avea să ducă la vreun rezultat îmbucurător, se ridică de pe scaunul său și, după ce aruncă o ultimă privire dezamăgită în direcția comisiei, se îndreptă spre ușă ca și cum ar fi fost cel mai natural lucru cu putință. O deschise ușor și ieși, fără să privească în urmă, dar nu o trânti la închidere, așa cum ne-am putea aștepta de la o persoană aflată în situația sa, ci o închise la fel de ușor cum o deschisese, fără să producă niciun sunet. Președintele nu se arătă deloc afectat de această neobișnuită locomoție. Își continuă discursul privind spre public, zâmbind și gesticulând protocolar. Rolul său îi conferea o autoritate de neatins, atâta timp cât nu-și ieșea din el putea să facă față oricărei intemperii. Termină într-un final și se așeză, nu fără o mică plecăciune înaintea publicului său drag. Poate că era vorba doar despre o rearanjare a sacoului sau o scărpinare discretă a abdomenului. Am preferat totuși să interpretăm gestul ca pe o plecăciune, întrucât se potrivea mai bine cu protretul până acum alcătuit. Era, deci, președintele comisiei noastre, sau a fost, căci acestea sunt ultimele cuvinte pe care le vom scrie despre el (nu a fost nici măcar un personaj secundar, ci episodic, destinul său, ca cel al personajelor de teapa lui, este unul scurt și lipsit de importanță, ca viața multora dintre noi), și va rămâne în istoria literaturii doar un actor ce-și perfecționase arta de a juca un singur personaj.

Dar nimeni nu aplaudă, nimeni nu aruncă flori pe sau spre scenă, nu rămase la final pentru a-i strânge mâna președintelui și celorlalți actori, nimeni nu schimbă cu ei câteva vorbe despre, de pildă, cât de greu mai e, în ziua de astăzi, să umple o sală de teatru. Ieșiră cu toții într-o liniște deplină, cu capetele aplecate, ca la o clișeică înmormântare. Arhimede o ajunse din urmă pe doamna Nadia spunându-i că, dacă va fi nevoie, va schimba el câteva vorbe cu domnul Arsenie pentru a-i ridica moralul. Totul e să nu pui presiune pe el din primele zile, spuse Arhimede, trebuie să fie tare dezamăgit dacă s-a comportat astfel. Au râs însă cei doi, fiind de părere că președintele de comisie meritase un asemenea tratament. Să se învețe minte, spuse doamna Nadia, prea se dă important când, de fapt,  mai nimeni nu a auzit de el în mediul academic. A avut toată viața o ambiție mai mare decât mijloacele efective, materiale sau intelectuale, de care a dispus. Concluzionară deci că domnul Arsenie fusese o pradă nenorocoasă, gazela care, doborâtă, nu a mai avut forța să se ridice și să o ia din nou la goană, ci a căzut definitiv sub povara colților și ghearelor înfometatei fiare sălbatice.

De-fi-ni-tiv, adăugă doamna Nadia punând accentul pe fiecare silabă. Domnul Franz înțelese că povestea începea abia atunci. Își încrucișă mâinile și se lăsă pe spătarul incomod al scaunului din bucătărie.

Doamna Nadia crezuse că îl va găsi pe soțul ei deja acasă atunci când ajunsese. Apartamentul însă era gol: liniștea lui obișnuită prevestea, de data aceasta, ceva neobișnut. Poate că avea nevoie de o plimbare, își spuse, și încercă să se liniștească alungându-și gândurile negre care se răspândiseră deja în mintea ei cu rapiditatea unei pete de cerneală aruncată din greșeală pe o coală de hârtie. Inutil. Gândurile negre nu-i dădeau pace, săltau încolo și încoace, se călcau pe bătături cu cele albe, al căror număr era inferior limitându-le puterea de convingere. Gândurile negre, oratoare ce acaparau publicul îndată, nu aveau nici de data aceasta probleme în răspândirea obișnuitelor lor sofisme ipotetice, Dacă a dat vreo mașină peste el, Dacă s-a aruncat în fața trenului, metroului, tramvaiului, taxiului, autoturismului ce gonea cu viteză amețitoare prin centrul orașului, motocicletei, bicicletei, trotinetei, skateboardului, rolelor, câinilor turbați ce dau ocol gunoaielor, pisicilor negre, șobolanilor, țânțarilor-armăsari, teroriștilor, răufăcătorilor, hoților, nebunilor, drogaților, fumaților, bețivilor, cerșetorilor, polițiștilor? Cine știe unde se afla în acel moment. Doamna Nadia își sună cunoscuții, întrebă de soțul ei fără să dea de bănuit, spuse, Arsenie voia să vă mulțumească pentru prezența la ceremonia de astăzi și să vă ceară scuze pentru comportamentul său neobișnuit, Spune-i, dragă, să stea liniștit, Zicea că va trece pe la voi să vă ceară scuze personal, Doamne ferește, chiar nu e nevoie, nu m-am simțit jignită în vreun fel, ba chiar bine i-a făcut arogantului ăluia de profesor, era să-mi zboare nasul când a deschis ușa ori, mai rău, să mi-l turtească, nu știu care dintre cele două opțiuni ar fi fost mai îngrozitoare, Cred că amândouă, Cred că ai dreptate. Nu fusese, deci, nici acolo. Realiză doamna Nadia, după două trei conversații telefonice, că domnul Arsenie nu s-ar fi putut duce la niciunul dintre cunoscuți sau rude: era un bărbat singuratic, nu își împărtășea suferințele sau bucuriile cu nimeni. Concluzionă deci că ar fi fost mai mare posibilitatea ca soțul ei să hoinărească pe străzi de unul singur, să bea tărie într-un bar de unul singur, să stea pe o bancă într-un parc de unul singur… Unde? Oriunde! Cât? Oricât! Cum? Oricum! Și totuși, dacă nu era singur? Atunci, cu cine? Cu oricine? Nu! Domnul Arsenie avea un singur prieten, pe Arhimede. Îl sună, deci, pe acesta și îi împărtăși preocupările sale, Dacă e la tine, spune-mi, măcar să știu că e bine, Nu e, răspunse prietenul, dar îl pot căuta într-un local în care mergem noi de obicei, poate e acolo, Ți-aș fi recunoscătoare, Bine, te sun mai târziu.

Între timp se întunecase. Ferestrele blocurilor vecine se aprinseră, la fel și stâlpii de iluminat, doamna Nadia se plimba prin bucătărie în lung, în lat și în diagonală. Când se așeza, iar se ridica, când se ridica, iar se așeza, din străfund ofta, mergea tremurând, tremura mergând, tot așa gândind, Dacă mi-a pierit în vreun accident, dacă s-a lovit, zace pe ciment, dacă s-a-mbătat și s-a-ncăierat și l-au aranjat niște huligani, niște bețivani, și mi l-au furat câțiva tâlhari, câțiva șmenari? Arhimede sună jumătate de oră mai târziu. Nu îl găsise unde spera, însă barmanul îi spusese că l-a văzut plecând cu un grup vesel de tineri, Un grup vesel de tineri…, repetă doamna Nadia neîncrezătoare, Poate s-a întâlnit cu foști elevi, Nu e deloc îmbucurător, foștii elevi nu-l înghițeau, Nu cred că ar trebui să te îngrijorezi, cel puțin acum știi că e bine, Era bine, Arhimede, era… la ce oră l-a văzut barmanul, Asta am uitat să întreb.

Alte două ceasuri petrecute în tăcere și beznă. Lacrimi coborâte deodată de-a lungul obrajilor aplecați peste brațele încrucișate susținând un cap greu de ipoteze aproximative întregeau presimțirile negative și spulberau orice încercare de a judeca limpede. Era un plânset de tipul celor din copilărie, pe urma părinților care plecau de acasă la serviciu, când doar o singurătate frustrantă, alături de neputința de a schimba lucrurile, învăluia starea de spirit a copilului rămas cu bunica, mătușa, o bonă, un frate mai mare.

Însă ușa apartamentului se deschise în cele din urmă, după lungi încercări de a introduce cheia în broască. Orăcăia mecanismul de metal sub povara cheii de metal iar clanța de metal, apăsată în sfârșit, revelă o umbră de bărbat rezemată de tocul ușii, capul într-o parte, mâinile atârnând fără vlagă, picioarele strâmbându-i-se ciudat, unul într-o direcție, celălalt în direcția opusă. Pe scurt, apăru în prag domnul Arsenie beat praştie, criță, turtă, cleşte, cui, clei, cocă, cleampă, mangă, rangă, mort, copt. Îmbătat, matolit, turmentat, șumenit, afumat, aghezmuit, tămâiat, chitrofonit. Nu aprinde lumina, spuse el cu o voce neobișnuit de răgușită soției, apoi căzu lat în mijlocul holului și începu, pe loc, să sforăie.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/